Ca și în România, elitele din Albania postcomunistă sunt populate de cadre ale regimului totalitar care și-au păstrat influența și după 1991 adaptându-se condițiilor pieței libere. Partidul Socialist al lui Rama este succesorul direct al Partidului Muncii din Albania (fostul partid comunist). Pentru a-și menține controlul absolut, regimul lui Hoxha își asigurase obediența aproape totală a corpului social care se baza pe un sistem de supraveghere reciprocă, informatorii civili spionându-și prietenii, colegii și chiar membrii propriei familii. Se estimează că până la 17% din populația micii Albanii a fost implicată în această rețea de control prin frică cu care familia Hoxha și nomenclatura sa au stăpânit țara. Ca și în România lui Ceaușescu, informatorul comunist era un angrenaj al unei mașinării represive, loialitatea sa față de partid-stat fiind testată în mod constant prin acte de delațiune. La 35 de ani de la căderea lui Hoxha, regimul lui Rama este unul profund marcat de clientelism și corupție, iar patronul (în albaneză „patronazhist”), un fel de turnător în solda guvernului, e pionul în acest sistem.
Informatorul lui Enver și patronajistul lui Edi sunt fețele aceleiași monede: loialitate față de tătuc și controlul pe linie ierarhică. Atât informatorul, cât și patronajistul sunt verigi esențiale în mecanismul de control al partidului-stat. Deși teroarea epocii lui Enver nu se compară prin intensitate cu asuprirea soft a regimului Rama, efectul de control, unul esențialmente economic, asupra societății este la fel de vizibil unui observator neutru. Cazul patronajistului albanez de astăzi pare să susțină teoria care spune că schimbările de regim nu elimină automat practicile informale (v. Alena Ledeneva pentru Europa de Est și fosta Uniune Sovietică); putem vedea aici o continuitate în modul de organizare a puterii, deși „Sigurimi” (securitatea din Albania comunistă) și-a încetat oficial existența.
Patronajistul este peste tot, e mai aproape decât îți convine să crezi: el este pe strada da, în blocul în care locuiești, în biroul unde muncești sau chiar în familia ta. Este vecinul cu mașina mai nouă, colegul de serviciu cu promovare mai rapidă, vărul acela cu noroc chior. Dacă informatorul lui Enver primea, adesea, imunitate sau privilegii; patronajistul lui Edi primește funcții și contracte, în ambele cazuri, accesul la resurse fiind condiționat de serviciile prestate puterii de la Tirana. Acuzând pe Rama de instaurarea unui sultanat în Albania, piața afirmă că își dorește „Shqipëria e re” (Albania nouă), prin acest slogan foarte prezent în aceste zile în scandările transmise de televiziunea News 24, cetățenii afirmând viziunea unui nou contract social care să fie reglat de reguli impersonale și meritocratice și nu de apartenența la rețele politice și la obediența față de liderul maxim, Edi Rama.
Patronajistul (electoral) al sistemului Rama este un om relativ tânăr și care cunoaște preferințele oamenilor din comunitate și rețelele locale, atunci când vine noul tur de alegeri mobilizează loialitatea electorală, raportează structurilor de partid care e numărul de cetățeni de comunitatea în care trăiește care vor vota cu puterea, primește recompense de la guvernul local sau central și tinde să stabilească, prin oferirea de recompense celor de sub el, dependență pentru a controla următorul gest electoral. Patronajistul poate părea o figură ștearsă, intermediară, între puterea centrală și comunitatea locală, dar în realitate este agentul conformismului politic, care moștenește, păstrând proporțiile cuvenite, din memoria activistului de partid, cel care milita pentru conformismul ideologic. Din anul 2013, de când e la putere în funcția de prim-ministru al Albaniei, mecanica sistemului nu mai este teroarea de stat, ci distribuirea selectivă a resurselor, în funcție de obediența politică, care se măsoară, cu ajutorul patronajistului, la urnă. Numeroase rapoarte internaționale privind statul de drept și procesul electoral din Albania au semnalat probleme privind clientelismul, utilizarea resurselor administrative și presiunile electorale. Albania de azi, ținta estivă a multor cetățeni europeni și români, e o democrație hibridă, cu evidente elemente de „state capture” (v. Janine Wedel), printre care controlul media și o justiție parțial aservită puterii executive, dar și modul în care rețelele informale au modelat instituțiile pieței și ale democrației.
Albania postcomunistă, ca alte țări din Balcani, continuă să fie o societate în care legăturile personale contează mai mult decât legile, instituțiile sau binele comun. E cunoscută în sociologia politică relația dintre fragilitatea instituțiilor democratice și alimentarea practicilor informale moștenite din epoca comunistă și – de fapt – din etapa premodernă a societății albaneze, laolaltă cu subminarea statului de drept, proiectul fundamental al democrațiilor liberale. Dar această tradiție politică de tip clientelar durează de prea mult timp și ea contrastează strident cu cerințele noilor generații de albanezi care au cunoscut un nivel economic mai ridicat, mai întâi prin migrație și secundar prin dezvoltarea relativă a capitalei prin atragerea marilor investiții și valorificarea litoralului Albaniei prin turism.
Tocmai această continuitate a unui mod de a face politică, peste prăbușirea regimului comunist, alimentează nemulțumirea profundă care a culminat cu protestele Revoluției Flamingo (Revolucioni i Flamingove) din această lungă vară albaneză. Deși scânteia a fost aprinsă de un litigiu legat de proprietatea privată a unor cetățeni și de cea publică, ambele într-o zonă de litoral cu puternic potențial turistic, dar protejate de legi ambientale, mișcarea civică a tinerilor albanezi, care în curând va împlini 50 de zile de maraton civic la Tirana, a scos la suprafață vechile răni sociale nevindecate, moștenite și din totalitarismul comunist, la baza cărora stă lipsa lustrației.
Nomenclatura albaneză, ca și în România, a continuat să-și conserve mare parte din privilegii. Una dintre cerințele cele mai des repetate de cetățenii prezenți la protestele serale e destructurarea rețelelor de patronajiști. Într-o țară profund marcată de inegalități economice, faptul că acești informatori moderni, patronajiștii, beneficiază de funcții publice, contracte lucrative, protecție juridică, constituie învârtirea unui cuțit în rana corpului social albanez. Evident, zilele acestea turnătorii electorali stau cu capul la cutie, în speranța că protestele antiguvernamentale se vor opri. Dar nu toți. Unii dintre acești „patroni” sunt trimiși de partidul de guvernământ să intimideze pe cei ce manifestă liber și pacific în piață, uneori să provoace, dar protestatarii îi opresc și îi confruntă.
Speranța multor tineri e ca – printre alte deziderate ale unei părți cu aspirații democratice – demascarea pașnică a patronajiștilor să fie un pas important în distrugerea culturii suspiciunii generalizate, sindromul Albaniei vechi, și construirea unei societăți noi, bazate pe stat de drept, meritocrație și responsabilitate. Shqipëria e re.
Iași, 19.07.2026
https://tvklan.al/cfare-eshte-patronazhisti-i-partive-politike
Nimic despre contractul lui Rama cu Italia pentru adapostirea fortata a emigrantilor ilegali din EU in Albania, in ciuda dreptului comunitar?
Zice-s că istoria omenirii se rezumă la o jumătate de umanitate care, atunci când nu-și propune de-a dreptul exterminarea celeilalte, se așează abuziv peste ea și va sta acolo, apăsând tot mai greu până o va sufoca. În România vedem cum aproape programatic se construiește pas cu pas o țesătură socială privilegiată și intangibilă din perspectiva legii, lege al cărui monopol de elaborare și aplicare e, bineînțeles!, deținut tot de țesătura socială abuzivă. Societatea falimentară este atunci când fraudații își mai doresc doar ca la nivel individual să treacă și ei în jumătatea cealaltă, a celor care fraudează. Asta se întâmplă acum în România, iar evoluția recentă a dlui Nicușor ilustrează perfect falimentul: pune flori în Paiața Universități și se comportă ca agent PSD pentru a-și conserva poziția râvnită și dobândită. Disonanța cognitivă practicată de dl Nicușor e dată de imperativul: poziția personală înainte de orice.