Prostia energetică românească

Bulgaria a înțeles ce înseamnă securitatea energetică. România a înțeles doar ordinul de închidere

Bulgaria a făcut ceea ce politicienii români par incapabili să înțeleagă: a tratat energia ca pe o problemă de securitate națională, nu ca pe o temă de bifat în fața Bruxelles-ului. Complexul Maritsa East – minele de lignit, termocentralele, infrastructura de transport și conexiunile la rețea – a fost păstrat ca un sistem energetic și industrial integrat. În loc să condamne centralele pe cărbune la moarte administrativă doar pentru că sunt vechi, bulgarii au investit în reabilitarea grupurilor, creșterea disponibilității, modernizarea instalațiilor și reducerea emisiilor. Mai mult, au construit AES Galabovo, o centrală nouă de 670 MW. Cu alte cuvinte, au modernizat ceea ce aveau, au construit ceea ce le lipsea și au păstrat capacitatea de producție dispecerizabilă de care orice sistem energetic are nevoie.

În paralel, Bulgaria și-a dezvoltat nuclearul, hidroenergia și regenerabilele, fără să-și arunce peste bord capacitatea termo înainte de a avea alternative suficient de solide. Aceasta este diferența dintre o politică energetică și o colecție de ordine, lozinci și promisiuni. În România, prea mulți politicieni au confundat decarbonizarea cu dezindustrializarea și tranziția energetică cu închiderea cât mai rapidă a capacităților existente. S-a ajuns astfel la situația absurdă în care un stat cu resurse proprii de cărbune, cu mine, centrale, personal calificat și infrastructură energetică construită în decenii își reduce deliberat capacitatea fermă, în timp ce noile capacități promise întârzie să apară. Bulgarii și-au modernizat activele. Noi le-am trecut în inventarul lucrurilor de care trebuie să scăpăm. Iar nota de plată pentru această miopie politică nu este achitată de cei care au semnat deciziile, ci de economia românească și de consumatorul român.

În termeni de PIB nominal, economia Bulgariei reprezintă doar aproximativ 31% din economia României. Cu un PIB de circa 113 de miliarde de euro în 2025, Bulgaria are o economie de 3,3 ori mai mică decât a României, al cărei PIB se apropie de 371 de miliarde de euro. Cu alte cuvinte, diferența dintre cele două economii este de aproape 260 de miliarde de euro.

România are o economie de 3,3 ori mai mare decât Bulgaria, dar un sistem electric doar cu aproximativ 27% mai mare ca producție și cu 46% mai mare ca putere instalată. Bulgaria a construit, raportat la dimensiunea economiei sale, un sistem energetic supradimensionat și orientat către export și securitate regională, în timp ce România, deși are resurse și capacități mai mari, își reduce simultan capacitățile termoenergetice înainte ca noile capacități ferme să fie efectiv operaționale. Paradoxul este că România este de trei ori mai bogată decât Bulgaria, dar avantajul său economic nu se reflectă proporțional în capacitatea de producție electrică.

Puțină teorie de la profesioniștii noștri, pe care politicienii nu îi consultă

Există o realitate simplă pe care orice politician care ia decizii în energie ar trebui să o învețe înainte de a semna un ordin de închidere a unei centrale: sistemul energetic nu funcționează după medii, grafice frumoase sau promisiuni electorale. Funcționează în timp real, secundă de secundă. În fiecare moment trebuie menținut echilibrul dintre producție și consum. Când producția este insuficientă, frecvența sistemului scade; când producția depășește consumul, frecvența crește. În ambele situații apar dezechilibre care trebuie corectate rapid. Frecvența de aproximativ 50 Hz nu este o cifră într-un raport ministerial, ci unul dintre indicatorii fundamentali ai sănătății sistemului. Dacă echilibrul se pierde și mecanismele de protecție nu mai pot interveni, consecința poate fi întreruperea alimentării și, în cazuri severe, prăbușirea sistemului.

Aici intervine dispecerizarea, adevăratul creier al sistemului energetic. Dispecerii trebuie să aibă la dispoziție centrale care pot produce atunci când li se cere, unități capabile să pornească rapid, capacități pentru rezervă și servicii de sistem și suficiente mecanisme de reglaj pentru a compensa variațiile consumului și ale producției. O centrală pe cărbune, una pe gaz, hidrocentrala, o baterie, un parc eolian sau unul fotovoltaic nu sunt simple „megawați” care pot fi înlocuiți pe hârtie unii cu alții. Au caracteristici tehnice diferite și roluri diferite în sistem. Iar atunci când un politician dispune închiderea unei capacități ferme, nu dispare doar o cifră dintr-un tabel: dispare o parte din rezerva de siguranță a întregului sistem.

Da, regenerabilele sunt indispensabile tranziției energetice. Dar soarele și vântul nu pot fi comandate să producă atunci când consumul crește. Producția lor variază în funcție de vreme și trebuie compensată prin capacități controlabile, hidro, gaze, stocare, interconectări și servicii de echilibrare. De aceea, un sistem energetic nu poate fi proiectat după criteriul simplist „cea mai ieftină sursă câștigă”, adică se vinde prima. Un sistem sigur are nevoie de un mix capabil să producă atunci când este nevoie, nu doar atunci când condițiile sunt favorabile.

Iar aici începe problema politicienilor care iau decizii energetice fără să înțeleagă sistemul pe care îl administrează. Ei văd megawați într-un tabel, procente de regenerabile într-un raport și termene de închidere într-un plan. Profesioniștii văd frecvență, rezervă, inerție, reglaj, disponibilitate, rampă de variație, servicii de sistem și securitate energetică. Diferența dintre cele două perspective poate fi diferența dintre un sistem care funcționează și unul care se prăbușește.

Echilibrul nu se vede. Nu produce fotografii de inaugurare și nu aduce voturi. Dar fără el, într-o fracțiune de secundă, se poate opri totul.

Să le explicăm „specialiștilor” din Parlament cum se pornește o termocentrală

Mă uit cu stupefacție la acei parlamentari care se proclamă, după caz, specialiști în termocentrale, cărbune, minerit și energie. Unii dintre ei vorbesc despre repornirea centralelor pe cărbune de parcă ar fi vorba despre pornirea unui frigider: dai o lege, semnezi o hârtie și grupul începe să producă megawați. Este o demonstrație de amatorism care ar fi comică dacă nu ar putea avea consecințe dramatice asupra securității energetice a României. Înainte să mai declare public că „pornim termocentralele”, domnii parlamentari, aveau obligația elementară să întrebe un specialist ce înseamnă să readuci în exploatare o termocentrală construită cu tehnologia anilor ’60 – ’70 și aflată de ceva ani de zile în conservare. O termocentrală nu pornește la ordin politic.

Ce înseamnă, de fapt, repornirea unei termocentrale? Nu apeși pe un buton și readuci la viață un întreg ”organism industrial”. Este o diferență uriașă între un grup oprit temporar și unul aflat în conservare de doi, trei sau patru ani. În primul rând trebuie făcută o expertiză tehnică serioasă: cazanul, suprafețele de schimb de căldură, turbinele, generatorul, transformatoarele, instalațiile auxiliare și sistemele de comandă, control și protecție trebuie verificate. Coroziunea, degradarea materialelor, îmbătrânirea izolațiilor și deformarea unor componente nu dispar pentru că un politician anunță la televizor că „centrala va fi repornită”. Mai mult, în unele cazuri, instalațiile aflate în conservare au fost folosite în timp ca surse de componente pentru alte grupuri. Așadar, prima întrebare nu este „când o pornim?”, ci „mai poate fi pornită?”

A doua întrebare este dacă merită economic. La un grup de circa 330 MW, readucerea în exploatare poate necesita investiții de ordinul zecilor de milioane de euro, în funcție de starea reală a echipamentelor și de lucrările necesare. Dar nici după ce bagi banii în centrală nu ai rezolvat problema. Trebuie să existe cărbune suficient și exploatarea minieră trebuie să poată furniza combustibilul necesar; trebuie să existe apă (tratată) pentru procesele tehnologice și răcire; trebuie să funcționeze transportul cărbunelui, instalațiile de zgură și cenușă și toate celelalte sisteme auxiliare; iar energia produsă trebuie să poată fi evacuată în Sistemul Energetic Național. O termocentrală nu este o cutie cu două fire pe care o conectezi la priză. Este capătul unui lanț industrial uriaș. Dacă lipsește o verigă, ai o centrală reparată care tot nu produce.

Apoi vine minunata realitate administrativă românească. Scoaterea din conservare și revenirea în exploatare nu anulează peste noapte obligațiile de mediu, autorizațiile și condițiile tehnice. Trebuie verificat cadrul de autorizare, autorizația integrată de mediu, conformarea instalațiilor la limitele actuale pentru SOx, NOx și pulberi, funcționarea instalațiilor de desulfurare, denoxare și filtrare, situația licenței de producere, autorizațiile pentru echipamentele sub presiune, gospodărirea apelor, condițiile de racordare și evacuare a energiei și toate celelalte cerințe aplicabile. Nicio lege dată de Parlamentul nu poate suspenda legile fizicii, normele de mediu sau procedurile tehnice!

Și abia după toate acestea începe adevărata aventură: repornirea tehnică. Cazanul trebuie curățat și inspectat, tuburile verificate și înlocuite acolo unde este necesar, instalațiile refractare refăcute, morile de cărbune (cărbunele nu se aruncă ca în locomotivă ci se macină până devine praf) și arzătoarele verificate, electrofiltrele revizuite. Turbina trebuie inspectată, rotorul și paletele verificate, sistemele de ulei și lagărele controlate. Generatorul, transformatorul și instalațiile electrice trebuie testate. Trebuie readuse în funcțiune tratarea apei, pompele, răcirea, transportul și prepararea cărbunelui, evacuarea zgurii și cenușii, automatizările, protecțiile și sistemele de comandă. Urmează probele la rece, probele la cald, aprinderea cazanului, funcționarea pe combustibil – gaz, trecerea pe cărbune, sincronizarea cu SEN și apoi testele la diferite sarcini. Și tocmai în această etapă apar adesea problemele pe care politicianul cu pixul în mână nu le vede în fotografia de campanie.

Mai este ceva ce „specialiștii” noștri din Parlament uită convenabil: o centrală nu funcționează fără oameni. Operatorii de bloc, electricienii, automatiștii, specialiștii în cazane și turbine, personalul de mentenanță și oamenii cu autorizările necesare nu se fabrică în câteva săptămâni. În anii de conservare, oameni s-au pensionat, au plecat sau și-au schimbat locul de muncă. Experiența acumulată într-o termocentrală nu poate fi înlocuită printr-o hotărâre de Parlament.

De aceea, când aud politicieni care spun senin „repornim termocentralele”, întrebarea pe care ar trebui să le-o pună presa este una singură: care termocentrale, în ce stare tehnică, cu ce bani, cu ce cărbune, cu ce oameni, în cât timp, cu ce autorizații și cu ce durată de viață rămasă? Dacă nu pot răspunde la aceste întrebări, nu vorbim despre o soluție energetică. Vorbim despre populism energetic de cea mai proastă calitate. (Dar să nu uităm că aceste termocentrale sunt conduse de oamenii lor. Să nu credem CA-ul sau directoratul că s-ar putea reporni deoarece ei văd doar o oportunitate de a jumuli bugetul către buzunare private.)

Pentru un grup mare aflat de ani de zile în conservare, repornirea trebuie privită ca un proiect industrial complex, care poate însemna luni bune sau chiar mai mult de un an de lucrări, investiții semnificative și o evaluare tehnică ce trebuie să stabilească mai întâi dacă grupul este recuperabil. A spune „îl repornim” este ușor. A-l aduce din nou la sincronizarea cu SEN, în condiții de siguranță, disponibilitate și conformare tehnică, este cu totul altceva.

Așa că, stimați parlamentari care vă declarați specialiști în energie: înainte să mai dați lecții despre termocentrale, încercați să aflați cum funcționează una. Pentru că o lege poate ordona unei administrații să încerce să repornească un grup. Nu poate ordona cazanului să fie sănătos, turbinei să nu fie degradată, minei să aibă cărbune, oamenilor să aibă experiență și sistemului energetic să accepte o centrală care tehnic nu mai poate funcționa.

Revenind la Turceni si Rovinari: Pentru Turceni și Rovinari situația e foarte clară și foarte tristă. Nu mai vorbim de „toate grupurile”, vorbim de ce a mai rămas din ele.

Asta e situația la zi, după planul renegociat cu Comisia Europeană:

La Turceni, din cele 8 grupuri de câte 330 MW, însumând inițial 2.640 MW, situația este dramatică. Grupul 3 a fost închis definitiv în 2021, iar grupul 7 a fost trecut în conservare în 2023, după ce fusese pus în funcțiune în 1987 și acumulase peste 138.000 de ore de funcționare. Planul oficial prevedea menținerea lui în conservare până la 31 decembrie 2025, după care urma retragerea definitivă, capacitatea sa urmând să fie înlocuită de noul grup pe gaze CCGT Turceni, de 475 MW. (Ce glumă!) Grupul 5, de 310 MW, este unul dintre cele trei grupuri care au primit derogare pentru funcționare până în 2030, în timp ce grupul 4 funcționează în prezent, dar numai până la 31 august 2026, urmând să se decidă dacă va intra în rezervă strategică sau în conservare. Celelalte patru grupuri sunt deja istorie: au fost retrase și dezmembrate.

Ce înseamnă, în aceste condiții, să ceri repornirea Turceni 7? Înseamnă, practic, să propui readucerea la viață a unui grup vechi de aproape patru decenii, cu peste 138.000 de ore de funcționare și care a fost deja considerat bun pentru retragere definitivă. Grupul nu mai dispune de instalație de desulfurare funcțională, necesită o reevaluare tehnică și reautorizare ISCIR a echipamentelor sub presiune, iar turbina a stat o perioadă îndelungată fără funcționare. Înainte de a produce primul MWh, ar trebui verificate și, după caz, refăcute numeroase instalații esențiale. De aceea, repornirea nu poate fi tratată ca o simplă decizie politică sau administrativă: Turceni 7 este exact tipul de grup în cazul căruia costul readucerii în exploatare poate ajunge să se apropie de costul construirii unei capacități noi, iar întrebarea corectă nu este „de ce nu îl pornim?”, ci „este economic, tehnic și energetic justificat să îl mai pornim?”.

La Rovinari, din cele 6 grupuri de câte 330 MW, însumând inițial 1.980 MW, situația este la fel de clară: Grupul 3 a fost retras definitiv în 2023, după 227.000 de ore de funcționare de la punerea în funcțiune în 1976, iar instalația sa de desulfurare a fost demontată pentru a fi utilizată la Grupul 5. Grupurile 4 și 5, de câte 310 MW, reprezintă în prezent baza capacității pe cărbune de la Rovinari și au perspectiva de a funcționa până în 2030, fiind cele mai sigure capacități disponibile. Grupul 6 funcționează în prezent, însă după 31 august 2026 urmează să se decidă dacă va fi menținut în rezervă strategică sau va intra în conservare. Așa că, domnilor parlamentari, mari specialiști în termocentrale pe cărbune, vă pun o întrebare simplă, tehnică și fără nicio conotație politică: merită, în condițiile reale ale centralelor de la Turceni și Rovinari, să cheltuim zeci sau sute de milioane de euro pentru a redeschide grupuri vechi, retrase sau aflate în conservare, în loc să investim în capacități noi, eficiente și controlabile? (Deja știm cine va spune DA!)

Și acum să vedem de ce bulgarii fac bani din prostia noastră

Aici începe partea care ar trebui să-i doară cel mai tare pe cei care au administrat energia României în ultimii ani. Bulgarii nu au construit un sistem energetic bazat pe o singură tehnologie și nu au înlocuit capacități ferme cu promisiuni. Au construit un sistem în care sursele se completează între ele. Au aproximativ 2.000 MW nuclear la Kozlodui, peste 4.000 MW de capacități pe cărbune, capacități pe gaze și un parc hidro important, care poate interveni rapid atunci când sistemul are nevoie de putere. Peste acest schelet de producție controlabilă au adăugat regenerabile și, mai nou, o dezvoltare extrem de agresivă a stocării. În 2025, nuclearul bulgar a furnizat peste 15 TWh, reprezentând aproximativ 38% din producția de electricitate.

Dar adevărata lecție este modul în care bulgarii au început să lege regenerabilele de stocare și de infrastructura existentă. Programul lor RESTORE a alocat 0,5 miliarde de euro pentru dezvoltarea infrastructurii naționale de stocare și a impus ca proiectele finanțate să aducă cel puțin 3.000 MWh de capacitate utilizabilă. Între timp au apărut proiecte de mari dimensiuni: instalația ContourGlobal de la Maritsa East are 202 MW și 500 MWh, folosind infrastructura energetică existentă a complexului. În paralel, Bulgaria își readuce în funcțiune infrastructura de stocare hidro prin pompaj de la Chaira, tratată de autorități drept obiect strategic pentru echilibrarea sistemului. Asta înseamnă să gândești sistemul energetic ca pe un sistem: producție fermă, producție flexibilă, regenerabile, stocare și rețea.

Și aici ajungem la diferența fundamentală față de România. Bulgarii nu se uită la un parc fotovoltaic și spun „avem încă 500 MW”. Se întreabă ce fac cu acei 500 MW când soarele produce prea mult și consumul este mic, cum îi transportă, unde îi stochează și la ce oră îi vând. ”Bateria” nu este doar o instalație care „ține curentul”; ea transformă energia produsă într-un moment nefavorabil într-o marfă care poate fi livrată într-un moment în care sistemul are nevoie de ea și prețul este mai mare. Iar hidrocentrala cu pompaj face același lucru la o altă scară și pe alt orizont de timp. De aceea, investiția în stocare este și investiție în flexibilitate, echilibrare și capacitatea de a monetiza volatilitatea pieței.

În timp ce România discută interminabil despre câți MW de fotovoltaic și eolian mai putem instala, Bulgaria își construiește instrumentele care permit acelor MW să devină realmente utili sistemului. Își modernizează rețeaua, dezvoltă automatizarea și capacitatea de transport și urmărește integrarea regenerabilelor și creșterea interconectării regionale. Proiectul CARMEN, realizat împreună cu operatorii de transport și distribuție din România, prevede investiții de peste 59 de milioane de euro pe teritoriul Bulgariei pentru modernizarea rețelei și creșterea capacității de transport.

Asta este diferența dintre a instala megawați și a construi un sistem energetic. Bulgaria își păstrează cărbunele, își exploatează nuclearul, folosește hidrocentralele pentru flexibilitate, dezvoltă regenerabilele, construiește instalații de stocare și își întărește rețeaua. România a reușit performanța inversă: să discute obsesiv despre eliminarea cărbunelui, să instaleze regenerabile fără să dezvolte suficient de repede flexibilitatea necesară și să descopere, atunci când apare criza, că electricitatea trebuie produsă și în orele în care nu bate vântul și nu strălucește soarele.

Bulgarii nu sunt mai inteligenți decât noi. Au doar un lucru pe care România pare să-l fi pierdut: respectul pentru specialiști și pentru realitatea tehnică. Ei proiectează sistemul pornind de la întrebarea „cum îl facem să funcționeze și să producă bani?”. Noi prea des îl proiectăm pornind de la întrebarea „ce trebuie să închidem ca să bifăm obiectivul?”. Iar când bulgarii vând energie, fac arbitraj pe piață și folosesc infrastructura pe care au păstrat-o și modernizat-o, noi ajungem să cumpărăm energia de care avem nevoie.

Nu bulgarii ne iau banii. Noi le oferim oportunitatea să-i câștige.

Electronul nu are certificat verde: ce importăm, de fapt, când România rămâne fără energie?

Dar există și alți „revoltați”: cei care apără energia regenerabilă cu o fervoare aproape religioasă și care ne țin lecții despre cum trebuie construit sistemul energetic românesc după ce au acumulat diplome și specializări în ecologie, „drept ecologic”, „contabilitate ecologică” și alte domenii care pot fi perfect legitime în sfera lor, dar care nu îi transformă automat în ingineri energeticieni, dispeceri sau specialiști în funcționarea unui sistem electroenergetic. Problema nu este că susțin energia regenerabilă. România are nevoie de regenerabile. Problema apare atunci când activismul este prezentat drept competență tehnică și când sloganul „verde” ajunge să înlocuiască întrebările elementare despre frecvență, echilibrare, rezervă, stocare, flexibilitate și securitate energetică.

Așa că acestor propovăduitori ai energiei verzi le-aș pune câteva întrebări simple, la care nu este nevoie de doctorate în ecologie pentru a răspunde. Când România exportă electricitate către Bulgaria în orele în care avem producție regenerabilă excedentară, unde ajunge acea energie și ce se întâmplă cu ea în sistemul regional? Iar când România importă electricitate din Bulgaria în orele în care are deficit, care este structura producției marginale care acoperă acel import? Este aceasta energie produsă nuclear, hidro, pe gaz, pe cărbune sau un amestec determinat de situația instantanee a sistemului și de piața regională?

Pentru că aici trebuie să încetăm cu basmul că electronul vine cu ”certificat de naștere” verde. Electricitatea care circulă prin interconexiuni nu poartă etichetă „verde”, „nucleară” sau „cărbune”. Originea comercială și originea fizică a energiei sunt lucruri diferite. Un contract poate spune că ai cumpărat energie regenerabilă, în timp ce fluxul fizic din rețea este rezultatul echilibrului instantaneu al întregului sistem interconectat. De aceea, întrebarea corectă nu este simplist „am importat cărbune de la bulgari?”, ci: ce capacități au produs energia marginală care a permis Bulgariei să exporte în acel moment și ce rol au avut centralele pe cărbune în mixul care a susținut acel export?

Iar aici se vede ipocrizia unei părți din discursul public românesc. Putem să închidem cărbunele în România în numele tranziției verzi, să declarăm că viitorul este exclusiv regenerabil și apoi să importăm electricitate dintr-o țară care își păstrează capacitățile nucleare și pe cărbune tocmai pentru a putea produce atunci când sistemul are nevoie. Din punct de vedere contabil, putem să bifăm obiective verzi. Din punct de vedere fizic, însă, sistemul energetic nu poate fi păcălit.

Așadar, înainte să mai dăm lecții despre „energia verde”, ar trebui să avem curajul să privim bilanțul fizic al sistemului (ați auzit de așa ceva?), nu doar certificatele și statisticile de pe hârtie. Cât producem? Când producem? Când consumăm? Când exportăm? Când importăm? Ce surse sunt disponibile în fiecare dintre aceste momente? Ce capacitate de rezervă avem? Câtă stocare avem? Și, mai ales, ce se întâmplă în acele ore în care soarele nu produce, vântul nu bate, hidrocentralele nu pot acoperi deficitul, iar consumul continuă?

Dacă răspunsul este „importăm”, atunci trebuie să spunem întregul adevăr: tranziția energetică nu înseamnă să dispară cărbunele din statistica noastră și să apară indirect în bilanțul altora. Înseamnă să construim noi capacitățile, rezervele, stocarea și rețelele care ne permit să renunțăm la el fără să ne punem securitatea energetică în mâna vecinilor.

Altfel, nu avem decarbonizare. Avem doar externalizarea producției poluante și importul securității energetice pe care am refuzat să ne-o mai asigurăm singuri.

Și pentru a demonstra tot ce am scris mai sus, va las cateva ”poze” deoarece acestea ”spun” mai mult decât orice.

Fig. 1 – Capacitatile de productie din Bulgaria (sursa: enstsoe.eu)    

Fig. 2 – Cum arată într-o zi productia de energie electrica in Bulgaria cu date la ora 20 (sursa – entsoe.eu)

Fig 3 – Cum România exportă în Bulgaria la data de 8 august ora 12 (sursa: www.eso.bg)

Fig. 4 – Cu România importă din Bulgaria la data 6 august ora 21 (sursa: www.eso.bg)

Fig. 5 – Fluxurile de importuri ale Romaniei in data de 6 august ora 21 (sursa – monitorenergie.ro)