Cine stinge lumina în cămara privilegiilor? Iluzia creșterii și capcana modelului extractiv

La aproape două decenii de la aderarea la Uniunea Europeană, România își atinge limitele unui model economic bazat aproape exclusiv pe consum și deficite masive. În timp ce datoria publică depășește pragul critic de 60% din PIB, iar aparatul de stat rămâne prizonierul unei rețele sufocante de interese și rente, țara se află în fața unei alegeri inevitabile: fie restructurarea profundă a economiei, precum şi reorganizarea administrativă radicală, fie perpetuarea unui sistem muribund. Timpul nu mai are răbdare: direcția aleasă acum va defini România următorului deceniu.

O societate (tot mai) extractivă

Evoluțiile din ultimii ani în țara noastră au fost mult suboptimale. Creșterea economică a scăzut chiar sub media UE (deci ne îndepărtăm, nu ne apropiem de țările mai dezvoltate!), iar deficitele — atât cel de cont curent, dar mai ales cel bugetar — au urcat spre cer.

Personal, eu cred că există două cauze fundamentale ale acestei stări de lucruri. Pe de o parte, modelul economic, care a permis creșterea excepțională a economiei, de la 39% din media UE înainte de aderare, la 78% în urmă cu un an, își atinge limitele. Eram o țară slab dezvoltată în 2006, acum ne apropiem de media UE, dar de aici încolo este imperios necesară schimbarea modelului: de la stimularea consumului, prin deficite bugetare și de cont curent foarte mari, către creșterea productivității muncii și o eficiență sporită.

Este un proces dificil, pentru că nu mai încape risipa cu care ne obișnuisem; se vor produce, absolut inevitabil, restructurări masive, atât în administrația publică, cât și în industriile cu eficiență scăzută. Nu doar că nu vom mai putea trăi pe datorie, dar va trebui să consumăm în limita a ceea ce producem — fie prin creșterea sănătoasă a producției, fie prin restrângerea consumului, dacă nu suntem în stare de altceva. Trebuie să atragem investiții în domenii de vârf, iar asta presupune mai multă ordine, mai puțină birocrație și, ei, da, mult mai puțină corupție.

Pe de altă parte, societatea românească se îndepărtează de modelul incluziv, cel care permite fructificarea mult mai bună a resurselor și spre care ne-a împins procesul de aderare la UE, inclusiv în plan instituțional și al reglementărilor aliniate la standardele Uniunii. Doar că, după aderare, țara noastră se îndreaptă spre un model extractiv, în care o parte insuportabil de mare a avuției este însușită de privilegiații sistemului; iar aceștia sunt de suficiente feluri, toate în creștere rapidă.

Îi avem aici pe cei care se îmbuibă cu averi incredibile, prin extragerea de rente din domeniile în care lucrează, cum ar fi „întreprinzătorii” care au contracte oneroase cu entități publice, și contrapartida acestora, cei care fac (contra)selecția pentru un „parandărăt” consistent — noțiune care a evoluat, iată, de la jocurile de noroc la sfera politico-economică. Fenomenul s-a extins și a devenit endemic, mai ales de când „justiția” noastră, nu doar oarbă, dar și teribil de strâmbă, a transformat prescripția faptelor într-o formă de protejare a infractorilor, cum nu mai există în vreo țară civilizată. Peste zece mii de procese de corupție încheiate pentru că a intervenit prescripția faptelor reprezintă un cutremurător eșec al statului de drept, un dezastru pentru unul dintre pilonii de bază ai unui stat democratic funcțional. Iar efectele nu se limitează la mărimea fraudelor nepedepsite, chiar dacă nici acestea nu sunt de neglijat: sistemul stimulează activitatea infracțională, care dobândește proporții de coșmar și generează slăbiciuni dezastruoase în sistemul social. Cel mai recent exemplu: prăbușirea sistemului informatic al ANCPI, ale cărei urmări încă nu pot fi complet evaluate.

O a doua categorie de privilegiați sunt sutele de mii de pensionari „speciali”, ieșiți la pensie înainte de a împlini 50 de ani și gratificați, cei mai mulți, cu pensii insuportabil de mari pentru societate, pentru că generează o falie fantastic de amplă. Unii dintre aceştia revin pe posturi bine plătite, tot în sectorul public, bineînţeles. Cel puțin dreptul „specialilor” de a primi pensie la altă vârstă decât cea normală de pensionare ar trebui să dispară înainte de a distruge de tot fibra societății.

În sfârșit, a treia categorie o reprezintă ceea ce eu aș numi „micii profitori”: membri ai consiliilor de administrație ale unor entități publice care nu au nici cea mai vagă pregătire în domeniul unde ajung să „conducă”; cei 3, 4 sau 10 mici slujbași în primăriile unor localități muribunde, care efectiv nu au obiect de activitate; sutele, dacă nu miile de funcționari pe la diverse inspectorate sau autorități — care nu doar că iau salarii, mai mari sau mai mici, fără rost, dar inventează tot felul de reguli pentru a-și justifica existența și a-l transforma pe potențialul client într-o victimă a unei atotputernice birocrații.

Cu spatele la zid

Societatea nu a devenit extractivă într-o perioadă scurtă. Ani la rând, cangrena s-a tot întins, profitând de condițiile favorabile: mai întâi, mult mai multă bogăție, generată de o creștere economică rapidă, consecutivă integrării în structurile euro-atlantice și intrărilor masive de capital; ca urmare, cea mai mare parte a societății a avut de câștigat câte ceva (incredibil cât de multă naivitate a dus la „a furat, dar a și făcut” — jefuitori fiind realeși de comunitate, chiar după ce fuseseră condamnați!). Apoi, nu au existat anticorpi la nivel social care să descurajeze comportamentul extractiv; nu mă pricep în suficientă măsură la chestiuni juridice, nu știu dacă legea română este suficient de explicită în a confisca tot uzufructul infracțiunilor; cert este că, în practică, nu am văzut ca vreun infractor condamnat să aibă și obligația de a demonstra caracterul licit al averii sale. Ca urmare, se ajunge la confiscarea unei șpăgi dovedite, dar celelalte 1.000 primite, dar nedovedite, îi rămân infractorului, ca să se bucure de ele după ce stă câteva luni la mititica.

Un factor agravant l-a reprezentat selecția adversă, devenită regulă, nu excepție. Conducători de toate felurile, de la mici șefi de birou până la președinți ai consiliilor de administrație în diverse entități publice, ajung în pozițiile respective nu pentru că se pricep la domeniul respectiv, ci pentru că sunt susținuți „politic”. Această practică s-a întins ca o molimă.

Dacă ne uităm la compoziția Parlamentului (peştele de la cap se împute!), ne îngrozim. Oameni care nu au vreo experiență profesională, unii care nu au nici măcar liceul terminat, mulți care se luptă din greu chiar cu gramatica limbii române — iar asemenea personaje ajung șefi de partide, șefi de comisii parlamentare sau, cel puțin, făcători de legi. Partidele promovează miniștri, secretari de stat, directori generali care habar nu au pe ce lume trăiesc — asta, în cazul bun; în cazul rău, au o agendă foarte clară: îmbogățirea lor, a neamurilor până la a șaptea spiță și, desigur, a grupului (infracțional?) din care fac parte.

Așa nu poate continua. Avem cel mai mare deficit bugetar din UE, plătim deja cele mai mari rate ale dobânzilor, economia stagnează și suntem în al doilea an de declin al puterii de cumpărare — iar lucrurile se pot înrăutăți mult în continuare, dacă societatea nu găsește resurse pentru a stopa dezmățul.

Ceea ce mă sperie este că gravitatea situației nu pare a fi percepută la întreaga ei dimensiune la nivelul clasei politice și al unei părți a societății. Culmea culmilor este că exact măsurile adoptate pentru a ieși din fundătura în care am intrat sunt considerate de mulți dăunătoare („asta nu este reformă!”). Riscul cel mai mare, în cazul în care măsurile de reformă nu sunt continuate pentru a reduce pe mai departe deficitul public, este ca piața financiară internațională să se închidă pentru România. Deocamdată, rezultatele macroeconomice după primul semestru al anului sunt încurajatoare: deficitul a scăzut la 2% din PIB anual; exporturile cresc, iar importurile stagnează; producția se stabilizează, chiar dacă la un nivel scăzut (inevitabil în condițiile date). Dar țara are un guvern demis de aproape 3 luni, iar îndeplinirea jaloanelor pentru a beneficia în întregime de sumele rămase din PNRR pare o misiune imposibilă. Situația politică este la fel de incertă ca imediat după moțiunea de cenzură, iar la acestea se adaugă reacțiile nervoase ale sindicatelor, cu totul disproporționate în situația de față.

Sunt de părere că agențiile de rating nu vor depuncta imediat țara, cu toate incertitudinile și riscurile menționate. Cred că vor anticipa continuarea măsurilor, deosebit de critice, pentru reducerea deficitului bugetar, fie cu actualul guvern, fie cu un guvern nou, validat de Parlament. Aici, însă, există o mențiune importantă: unele forțe politice par să nu realizeze că, efectiv, nu este loc de giumbușlucuri politice, iar promisiunile pe care le fac — de genul reducerii TVA sau indexării unor salarii și/sau pensii — sunt fantasmagorice și ar declanșa depunctarea ratingului de țară, provocând un dezastru major în câteva luni. Nu, așa ceva nu trebuie nici măcar să fie visat de vreun politician, necum să fie aplicat de un nou guvern.

O schimbare de paradigmă?

Tocmai faptul că efectiv suntem cu spatele la zid mă face să cred că politicile vor rămâne rezonabile. Sper ca politicienii să aibă atâta luciditate încât să nu arunce țara într-un haos pe termen lung. Dar asta este departe de a fi de ajuns. Am început aceste rânduri arătând că avem nevoie de un nou model economic și de corectarea de amploare a mecanismului de extragere de rente, care paralizează în prezent creșterea sănătoasă. Or, aici este vorba despre o schimbare de paradigmă, de o nouă filosofie a dezvoltării societății — deși, să nu ne facem iluzii, opoziția extractorilor de rente, mai mari sau mai mici, este și va rămâne feroce.

Este posibilă, totuși, schimbarea de paradigmă? Și ce ar presupune ea? La prima întrebare, aș da un răspuns prudent optimist. Da, avem o rezistență înverșunată a sistemului vechi, cel care cred că se prăbușește. Și se prăbușește pentru că nu mai poate inventa noi mișmașuri pentru a continua ca și până acum. Avem o teribilă proporție în Parlament a unor neaveniți care, în afară de lozinci patriotarde, nu pot livra absolut nimic. Da, avem așa-zise sondaje de opinie din care ar rezulta că avem o națiune de idioți care își dușmănesc propriul interes. După părerea mea, aceste sondaje sunt parte a sistemului muribund, care se zbate să sperie și să evite orice schimbare, cu orice preț. Da, televiziuni care zăpăcesc publicul, media sociale, TikTok și altele asemenea fac tot ce pot ca să întrețină confuzia.

Mai nou, și aparatul de forță al statului pare a fi îndrumat pentru a scoate fumigene. Mă gândesc, de exemplu, la uriașa dezlănțuire de forțe pentru a „destructura” un infernal „grup infracțional organizat” — cel din Bihor, al lui Viorel Pașca; deocamdată, reținerea lui, a soției și a copiilor (după metode ale Securității bolșevice, pe care le speram demult dispărute!) a fost infirmată de justiție, ceea ce arată că, totuși, statul de drept mai dă semne de viață.

Acestea fiind zise, eu cred că încep să se cristalizeze forțe interne care realizează gravitatea situației în care ne aflăm și care sunt pregătite să adopte soluții de redresare fundamentală. După părerea mea, chiar debarcarea guvernului Bolojan a avut drept cauză adevărată faptul că acesta începuse să aprindă lumina în cămara unde se îngrășau „șobolanii” — un demers pe cât de imperios necesar, pe atât de mult susținut de o majoritate a populației. Oare sa fie o coincidenţă că moţiunea de cenzură a fost votată chiar în perioada în care guvernul dădea târcoale sistemului energetic?

După părerea mea (optimism incurabil?), procesul început nu va putea fi oprit, chiar dacă un nou guvern și-ar dori cu ardoare asta. Am văzut deja că primul-ministru demis, Ilie Bolojan, a trecut de la un limbaj foarte diplomatic și de la menajarea susceptibilităților PSD (atât timp cât acesta a făcut parte din coaliție) la mult mai multă fermitate și la devoalarea unor disfuncționalități grave în domenii conduse de miniștrii acestui partid. Aștept ca o eventuală plecare de la Palatul Victoria să nu reducă, ci să amplifice dezvăluirile care vor obliga la acțiuni corective.

Continuarea și adâncirea reformei este, însă, susținută și din afară, chiar dacă nu neapărat prin acțiuni care generează „breaking news”. Guvernul Bolojan este sprijinit atât de lumea politică europeană, cât și de capitalul internațional — care doresc să aibă în România un partener credibil și viabil.

Dincolo de asta, există și demersuri externe foarte explicite pentru reformă în țara noastră. Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit că deciziile instanțelor din România privind prescripția nu se aplică în dosarele de fraudă gravă care afectează interesele financiare ale UE aflate încă pe rol. Curtea Europeană a stabilit că decizia nu este conformă cu dreptul Uniunii și că prescripția nu se aplică la dosarele aflate pe rol. Prin urmare, judecătorii români sunt obligați să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale (CCR) și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) dacă acestea riscă să creeze o impunitate generalizată.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a admis plângerea depusă de judecătoarea Raluca Moroșanu de la Curtea de Apel București, după ce a fost înlăturată din două dosare în urma declarațiilor publice în care a criticat conducerea instanței și a vorbit despre probleme din sistemul judiciar. Desigur, deocamdată vorbim doar despre admiterea unei plângeri, nu despre o decizie finală a instanței. Dar semnalul este limpede.

Cum ar arăta schimbarea de paradigmă?

După părerea mea, cea mai importantă direcție generică de acțiune ar trebui să vizeze obturarea numeroaselor canale care permit, dacă nu chiar favorizează, extragerea de rente de către grupuri de interese. Aici sunt enorm de multe lucruri de făcut. Îndrăznesc să spun că, după ce nebunia politică se liniștește, ar fi mai mult decât justificat un mecanism de lucru, poate sub patronajul președintelui, care să ia în discuție și să propună măsuri îndreptate fix către obturarea canalelor prin care bunuri publice se scurg în buzunare private, fără contrapartidă, ca să spun așa. Pe un loc fruntaș aș așeza discutarea situației din sectorul energetic, pentru că aici avem una dintre cele mai grave disfuncții, materializată în prețul uriaș plătit de consumatorul român pentru energie electrică.

În sectorul public aș vedea două direcții prioritare de acțiune imediată: ameliorarea serioasă a colectării impozitelor și taxelor la buget și informatizarea în profunzime a tot ce înseamnă sector public. Tragedia de până în prezent — cu zeci de miliarde de euro evaziune fiscală în fiecare an și cu sume uriașe azvârlite pentru a NU avea, practic, informatizare sistematică în administrația publică — trebuie să înceteze. Statul este, efectiv, prizonierul unor grupuri de interese care dictează regulile jocului. Este o chestiune mult mai mult decât economică: este o chestiune de securitate națională de cel mai înalt grad. Nu știu cum anume s-ar putea rezolva fiecare dintre cele două, dar există specialiști adevărați care pot contribui la identificarea și adoptarea unor soluții autentice. Dacă tot a fost aprinsă lumina în cămară, hai să facem și curățenie acolo!

Avem în prezent peste 1.500 de întreprinderi proprietate a statului — o minunată vacă de muls pentru extractorii de rente. Doamna Cosette Chichirău a identificat 1.715, dintre care 1.381 locale. Dumneaei a construit o aplicație pentru a le verifica și afirmă că „acestea au 250.000 de angajați, 95 miliarde lei cifră de afaceri și datorii cumulate de 146 miliarde lei (cât tot deficitul pe 2025 al României). Este un portofoliu imens, divers și complex, pe care cetățenii au dreptul să-l înțeleagă mai bine, iar Guvernul trebuie să-l administreze mai eficient.” Nu am verificat aceste informații. Este însă mai mult decât încurajator că societatea civilă se implică activ în a face lumină în afacerile publice. Asemenea inițiative mă fac să aștept intensificarea presiunii societății civile ca politicienii să lase gargara și să înceapă să acționeze pentru binele comun.

Deocamdată, un proiect de lege care blochează până la sfârșitul anului viitor orice privatizare, aprobat de Parlament, a fost contestat de președinte la Curtea Constituțională. Este posibil ca unele prevederi, dacă nu legea în întreagul ei, să fie respinse de CCR, dar și așa această lege arată exact cât de feroce poate fi opoziția politică la orice schimbare, cât de mică, în sectorul întreprinderilor de stat.

Chiar și așa, nu cred că ar trebui să existe impedimente juridice insurmontabile pentru a extrage, una câte una, din aceste întreprinderi și a demara lichidarea celor care nu au vreo rațiune de a exista — așa cum este, de exemplu, compania „Grup Exploatare și Întreținere Palat C.F.R. S.A.”, al cărei singur obiect de activitate este administrarea unei clădiri a statului, pe care o închiriază altor entități ale statului. Nu sunt decât 36 de angajați și 4 membri ai consiliului de administrație în această companie; nu va ieși mare economie, dar măcar există speranța că nu se vor mai prăbuși lifturi abia reparate (desigur, dacă, eventual, reparațiile ar ajunge să fie făcute de cine se pricepe, nu de cine are alte alte merite…).

Avem un drum lung și dificil de parcurs. El va trebui să includă, de dorit în viitorii ani apropiați, nu la calendele grecești, o masivă reorganizare administrativ-teritorială. Dacă ea nu se va putea finaliza, cum ar fi de dorit, înainte de viitoarele alegeri locale, cred că ar putea exista în legea privind organizarea alegerilor prevederea că mandatul ce va fi dobândit are o perioadă de exercitare numai până la reorganizarea administrativ-teritorială.

Timpul nu mai are răbdare cu noi. Am depășit deja pragul critic al datoriei publice de 60% din PIB. Numai în acest an vom plăti dobânzi de 3% din PIB — cât totalul cheltuielilor pentru învățământ! —, iar în anii următori această sumă va crește. Cum spuneam, suntem cu spatele la zid. Fie continuăm pe calea extracției de rente, ca până acum, caz în care marea masă a populației va sărăci, iar țara se va afunda în irelevanță internațională; fie continuăm ceea ce a început guvernul Bolojan, dar nu a avansat suficient, caz în care avem mari șanse să progresăm durabil, pentru bunăstarea unei cât mai mari proporții a populației țării. Ce alegem?