Demisia lui Spahn din fruntea grupului parlamentar al CDU/CSU din Bundestag este cu siguranță unul dintre cele mai interesante și neașteptate evenimente politice ale acestui an. Și asta în condițiile în care anul nu a fost ușor nici până acum, iar în următoarele luni mai urmează momente grele.
Motivul pentru care Spahn a fost, până la urmă, constrâns să își dea demisia este că nu s-a mai putut baza pe clasica lui strategie atunci când este implicat în scandaluri: să aștepte.
Spahn este un politician vechi, deși este tânăr. A fost ministru al sănătății, a avut scandaluri de corupție, a fost contracandidatul lui Merz, ba chiar este persoana din cauza căreia Merz a suferit o înfrângere usturătoare în alegerile interne împotriva lui Laschet în 2021.
Este un personaj complex, extrem de rezilient politic. Este aproape ironic că ceea ce i-a oprit ascensiunea politică nu a avut legătură cu unul dintre multele scandaluri de corupție, cu apropierea de republicanii MAGA samd, ci cu un scandal de valori, legat de decizia lui de a-și „cumpăra” o mamă surogat în SUA. În Germania, practica este interzisă prin lege, iar CDU, partidul în care Spahn era atât de important, și-a reiterat chiar la începutul acestui an dezaprobarea față de surogație.
Mulți oameni au păreri despre Spahn și și mai mulți știu că nu îl plac. Dar, dacă este, din perspectivă românească, să menționez și un lucru obiectiv bun pe care l-a făcut, acesta a fost faptul că, în perioada pandemiei, când izbucniseră scandalurile din abatoare și de pe câmpurile de sparanghel, Spahn a modificat, prin legislația secundară privind combaterea COVID-ului, regulile privind siguranța angajaților sezonieri și a celor angajați prin intermediari. Un ministru german al sănătății a făcut atunci mai multe pentru muncitorii români decât au făcut mulți decidenți naționali.
Lăsând excursul despre motivele scandalului și despre Spahn personal, ce înseamnă asta acum pentru Merz?
Merz are o mare oportunitate în acest moment, dar există și un risc enorm. Oportunitatea este că poate alege să își restructureze aparatul de putere din jurul lui.
Istoric vorbind, Spahn nu a fost niciodată un apropiat al lui Merz. Ca răsplată însă pentru faptul că, din perspectiva CDU, a salvat negocierile privind formarea coaliției, fiind aproape singurul din CDU care participa la acele negocieri cu experiență guvernamentală (mai era și Dobrindt de la CSU, dar despre el mai jos), Spahn s-a făcut indispensabil și a fost răsplătit cu cea mai importantă funcție din interiorul grupului parlamentar: cea de președinte al acestuia.
Aceasta este, de departe, cea mai importantă funcție parlamentară pe care o poate ocupa un deputat. De ce? Pentru că rolul său, în alte parlamente, este de obicei împărțit. În SUA, de exemplu, există separat un majority/minority leader și un whip. În Germania însă, funcția le include pe ambele.
Cel care ajunge acolo trebuie să îi țină permanent „sub control” pe propriii colegi, lucru pe care Spahn, în primul an, nu a reușit să îl facă și pentru care, probabil, ar fi trebuit să plece încă de atunci. Dar tactica lui de a aștepta a funcționat și a reușit să își salveze pielea.
În același timp, are și rolul de a asigura majoritățile parlamentare, iar nici aici Spahn nu a reușit în primul an.
Așadar, Merz are în acest moment șansa de a restructura conducerea grupului parlamentar și, parțial, inclusiv propriul guvern.
Variantele care circulă în acest moment sunt următoarele:
Prima și cea mai simplă variantă de înlocuire a lui Spahn este Thorsten Frei, actualul șef al Cancelariei, omul de bază al lui Merz și cel care, de fapt, trebuia încă de la bun început să ocupe această funcție. Dar, așa cum explicam mai sus, Spahn s-a făcut indispensabil. În consecință, Frei a fost luat în cabinet, iar Spahn a primit funcția care îi fusese promisă.
Dar dacă Frei devine șeful grupului parlamentar, apare imediat întrebarea: cine îi ia locul la conducerea Cancelariei?
Ar fi ocazia perfectă pentru Merz să reușească, în sfârșit, să îl promoveze pe Günter Krings într-o funcție mai importantă decât cea de simplu deputat. Krings, un jurist excelent, fusese inițial propus pentru funcția de judecător la Curtea Constituțională Federală, dar a eșuat în urma presiunilor Verzilor, care îl considerau prea conservator.
Ulterior, trebuia să devină președintele Fundației Konrad Adenauer, dar a eșuat și acolo, deși avea susținerea lui Merz, pentru că și-a început campania prea târziu.
Funcția de șef al Cancelariei ar fi, probabil, cea mai influentă poziție pe care ar putea să o ocupe. Da, în Germania, șeful Cancelariei, cel care coordonează serviciile secrete și care ține guvernul pe aceeași lungime de undă, este, din punct de vedere politic, mai important decât un judecător la Curtea Constituțională Federală.
A doua variantă este Carsten Linnemann, actualul secretar general al CDU, care și-ar fi dorit să devină ministru al Muncii. Însă, pentru că ministerul a revenit SPD-ului, a preferat să rămână la conducerea partidului decât să intre în guvern într-un minister pe care l-ar fi considerat unul „de figurație”.
Problema cu Linnemann este că un secretar general pregătește partidul pentru alegeri. O schimbare acum ar perturba exact acest proces. Oricine i-ar veni în loc ar avea de gestionat imediat trei alegeri regionale în estul Germaniei, unde este nevoie de toate resursele și nu există timp ca o persoană nouă să se acomodeze mai întâi cu funcția. Iar anul viitor urmează alegerile din NRW, cel mai populat land al Germaniei și un „must win” pentru CDU.
A treia variantă despre care se discută este Nina Warken. Actuala ministră a sănătății, un personaj relativ necunoscut pentru populația generală, dar un pol de putere în CDU, pentru că este președinta organizației de femei.
Este, de asemenea, cea care, în privat, i-a cerut lui Merz să îl demită pe Spahn. Team player în exterior, dar exigentă și dură în interior.
Warken este și ministra care a reușit să prezinte un pachet de reforme comprehensiv. Evident, într-o perioadă de austeritate, asta nu înseamnă mai multe servicii medicale pentru toată lumea, ci și tăieri. Totuși, a reușit să prezinte primul mare plan de reformă al acestei coaliții, deși nimeni nu avea mari speranțe că va reuși.
Dacă Warken ar ajunge însă în funcția de șef al grupului parlamentar, Merz ar trebui să propună pe altcineva ca ministru al sănătății. Iar opțiunile sunt relativ puține, pentru că trebuie să țină cont de echilibrul dintre landuri, de echilibrul de gen, de senioritate și de multe alte criterii.
De asemenea, schimbarea lui Frei, deși este membru al guvernului, este privită diferit față de schimbarea unui ministru obișnuit. În schimb, mutarea lui Warken de la Ministerul Sănătății la conducerea grupului parlamentar ar putea deveni pretextul pentru o remaniere mai amplă a cabinetului, tocmai pentru a relansa imaginea guvernului și, odată cu ea, jocurile de putere din interiorul CDU.
Și, desigur, mai există și ultima variantă: Alexander Dobrindt.
Dobrindt este ministrul de interne și, în percepția publică, de departe cel mai performant ministru al guvernului. În același timp, este omul care a salvat modificările constituționale privind îndatorarea publică și, ulterior, alegerea lui Merz în funcția de cancelar. El, deși este un conservator bavarez, avea contactele către Verzi și către Die Linke, contacte pe care Merz personal nu le avea.
În cazul lui Dobrindt apar, evident, aceleași considerente ca și în cazul lui Warken privind reorganizarea cabinetului. Dar aici există și un impediment suplimentar. Deși ar face, cu siguranță, o figură foarte bună ca șef al grupului parlamentar, el este indispensabil în relația cu SPD din interiorul guvernului.
Mai mult decât atât, Dobrindt vine și cu o altă problemă: este bavarez. Ar fi pentru prima dată în istoria postbelică când un bavarez ar conduce grupul parlamentar comun CDU/CSU. Tradiția a fost întotdeauna ca președintele grupului parlamentar să provină din CDU, iar primul adjunct din CSU, adică din Bavaria.
O astfel de schimbare ar putea modifica semnificativ echilibrul de putere din Berlin, Bavaria căpătând din nou un rol mult prea important. Istoria arată că astfel de dezechilibre au generat de multe ori tensiuni serioase între CDU și CSU.
Și poate cea mai mare problemă în tot acest haos este alta. Spahn reușise, în sfârșit, după un an, să își găsească ritmul. Reușise să impună reforme dureroase pentru CDU chiar în interiorul propriului partid, reușise să negocieze bine cu SPD reforme foarte dificile și pentru ei, iar de la eșecul privind Brosius-Gersdorf nu au mai existat momente în care coaliția să piardă majoritatea din cauza CDU.
Așadar, ca să concluzionez, Merz are o oportunitate mare să facă schimbări la nivel de leadership. Dar, dacă le face prost, nu pierde doar în interiorul partidului, ci pierde și în fața electoratului. Rămâne de văzut pe ce variantă va merge Merz. A anunțat deja că va clarifica urmașul lui Spahn până la finalul lunii.
.
Dobrindt e un idiot care a constant contribuabili germani sute de milioane, vezi PKW-Maut.
Nu va place sa scrieti de rau de nimeni:)
nu Dobrindt a facut-o de oaie ci Scheuer
Korrekt!
Ne place sau nu, trebuie acceptată evidența: mecanismele democratice sunt peste tot în criză(SUA, Germania, Franța, UK, etc), inclusiv în România. Totul pare că Lumea s-a săturat de ineficiența sistemelor democratice și vrea altceva. Dacă adăugăm mass-media și IA constatăm că gradul de anarhie socială este în creștere. Iar „altă” soluție nu poate fi decât un regim de AUTORITATE, ca prin SUA, China, Rusia, Turcia, etc. Și probabil în România…
Nope, solutia la declinul democratiei nu este autocratia, ci revenirea la modelul original, la practicile democratice ale Greciei antice, adica transformarea democratiei reprezentative in democratie directa (exista deja in unele cantoane in Elvetia).
Cei care sustin ca autocratia este o modalitate de progres societal ar trebui sa repete cursurile de istorie din gimnaziu si liceu (de data asta chiar intelegand), sau sa fie incartiruiti 2-3 ani intr-o unitate militara, si sa compare viata lor cu a colegilor civili.
Democrația directa este soluția la care partizanii democrației reprezentative se vor opune la fel de vehement ca la fascism sau comunism. Pentru ca democrația directa scoate din circuit o întreaga clasa de politicieni.
Cat despre democrația din Grecia antica (corect ar fi din Atena, pentru ca în alte orașe stat funcționau alte sisteme, de exemplu Sparta era o monarhie) ea era parțială. Votau numai bărbații, și numai cei liberi și numai cei originari din Atena. Iar în exterior Atena era o putere imperială foarte agresivă si crudă.
…accept ce ati scris dumneavoastra si plusez: solutia este democratie directa SI proportionala, adica votul fiecarui membru al societatii sa conteze proportional cu taxele (contributia) platita statului respectiv; suplimentar persoanele juridice ar trebui sa voteze proportional cu taxele platite (acest lucru ar simplifica problema lobby-ului opac).
Daca pana secolul trecut acest lucru – democratie directa si proportionala – era imposibil datorita analfabetismului, si pana acum cateva decenii era tehnic imposibil, acum este perfect posibil
Cat despre acea clasa de politicieni care ar disparea in democratia directa, nu trebuie sa le purtam noi de grija; pentru ei exista „paradisurile” fiscale, care nu au disparut nici dupa decenii de scandal si nu sunt semne ca se schimba multe in afara aparentelor.
Prin anii 90 in SUA era o intrebare la moda: WWJD (What Would Jesus Do?) …cred ca ar trebui reactualizata, in special cand apele par atat de tulburi
De acord cu acest articol. Dar problema lui Merz, a CDUului, a guvernului e mersul tarii, mai ales economic. Merz insusi si-a atras porecla de Pinocchio si nu intimplator, partidul, guvernul au o problema de credibilitate. Si fara credibilitate nu exista incredere.
Ascensiunea AfD ii obliga sa ia masuri poate dorite, pe sub masa, dar de care le-a fost frica sa le expuna deschis. In plus coalitia cu SPD, partid aflat pe locul cinci in sondajele de opinie, e o caramida atirnata de git.
Am criticat-o pe Merkel care l-a marginalizat pe Merz, dar acum cred ca a avut dreptate.
Problema Europei de Vest este că îi e mai frică de nazism/fascism decât de comunism/socialism. Ba chiar acceptă social- democrația/socialismul/comunismul ca să evite nazism/fascismul.
În Europa de Est situația este inversă, Comunismul este urât și fascism/nazismul acceptabil.
PS. Cred că Europa de Vest suferă de nostalgia că nu au gustat și ei puțin Comunism…
De fapt, toată destabilizarea vine din Vest, din momentul în care în UE/CE/PE s-a făcut „marea coaliție” stânga-dreapta S§D(socialiștii)+Liberalii (centru stânga)+PPE(centru dreapta) plus Ecologiștii pentru, cică, „îndiguirea” extremei drepte. Asta a avut efect contrar, a mărit glisarea spre extrema dreapta.
Amindoi..Cu Dobrindt ca proponent initial.