Săptămâna trecută am comentat pe această platformă o hotărâre a Curții Supreme a SUA într-un caz despre libertatea de exprimare și conținutul unor servicii comerciale, anume, crearea de site-uri web pentru căsătoriile între persoane de același sex. Al doilea episod privește o decizie ce a generat substanțial mai multă vâlvă și, probabil, va avea un impact mai serios în societate: cea prin care instanța constituțională americană a pus sfârșit acțiunii afirmative („măsurilor pozitive” de privilegiere a membrilor anumitor grupuri rasiale) în admiterea la învățământul superior.
Precum în cazul prezentat anterior, nu știm deocamdată care va fi evoluția deciziei. Dar ne putem aștepta la o efervescență de activitate în justiție, menită să testeze posibilitățile, clarificând suplimentar categoriile juridice din hotărâre și contextele lor de aplicare.
Și tot ca în speța din episodul trecut, incertitudinea nu a oprit presa și comentatorii de la imaginarea celor mai negre scenarii. Adesea, grilele de lectură s-au dovedit predictibile ideologic. S-a mers – chiar în cercurile bune – până la sugestia că hotărârea privind acțiunea afirmativă, alături de alte decizii recente, face parte din „atacul … conservator extremist asupra tinerilor americani, mai progresiști, mai deschiși, mai diverși etnic și rasial”, menit să șubrezească pe viitor bazinul electoral al Democraților. (Un fel de inversare a teoriei „Marii înlocuiri”, cel puțin în varianta sa nord-americană.)
*
Încep analiza cu trei chestiuni de context. Ultima dintre ele ne apropie de substanța hotărârii de interes, Students for Fair Admissions v. Harvard.
În SUA, o foarte mare parte dintre colegii și universități – voi folosi termenii interșanjabil în continuare – nu fac cine știe ce triere la admitere, acceptând peste jumătate dintre candidați și uneori aproape pe toți. Excepția o constituie mica minoritate a universităților de elită și superelită, precum cele din așa-numita Ivy League. Acolo, rata de respingere atinge 90-95%. Dar la nivelul sistemului ca întreg, selectivitatea scăzută se menține, deși, în ultimele două decenii, numărul de dosare de admitere a crescut cu 50% fără ca populația de absolvenți de liceu să fi sporit semnificativ.
Cu alte cuvinte, tinerii americani care doresc să studieze la universitate o pot face, teoretic, fără mari dificultăți – cu condiția să fi absolvit liceul și să se poată susține financiar. (Pentru condiția din urmă există fonduri federale și statale destinate candidaților din familii sărace; și credite de studiu destul de generoase în privința modelului de rambursare.) Totuși, competiția la admitere pare acerbă, judecând după imaginea prezentată de mass media și de alte organe culturale. Printre cauzele acestei impresii se numără obsesia colectivă americană în privința blazonului universității absolvite. Bătălia pentru colegiile de top e mare. Obsesia a dus la o „cursă a înarmării” între candidați – investiții masive în meditații, activități de voluntariat, performanțe sportive, redactarea de eseuri motivaționale ș.a.m.d. – și, deopotrivă, între universități. În ultimele decenii, condițiile de studiu și de viață studențească din multe colegii americane au devenit excepționale, iar prețul taxelor de studiu a explodat în consecință, alături de costul de trai din numeroase orașe universitare.
Pe scurt: discriminarea istorică împotriva negrilor americani și a altor grupuri minoritare nu reprezintă astăzi un handicap substanțial în admiterea la universitate, odată îndeplinite criteriile de bază educaționale (absolvirea liceului) și financiare. Desigur, discriminarea istorică duce încă la rate comparativ scăzute de realizare a acestor condiții. Dar pentru a crește rata de îndeplinire a criteriilor de bază nu e nevoie de măsuri pozitive la admitere. Dezavantajarea istorică a unor grupuri se reflectă, pe de altă parte, în șansele scăzute de intrare la universitățile de elită. Altfel spus, acțiunea afirmativă discutată aici reprezintă, astăzi, în principal o problemă a elitelor societății americane.
Al doilea punct demn de adus în discuție se referă la o trăsătură des invocată a procesului de admitere. Acesta nu este și nu a fost vreodată strict meritocratic, dacă prin aceasta înțelegem că s-ar baza exclusiv pe performanțele scolastice de la testele folosite de obicei (SAT), ori pe mediile din liceu. Las la o parte faptul că taxa de studii piperată reprezintă, în sine, un criteriu nemeritocratic de triaj, deși multe colegii mari au programe generoase de reduceri sau scutiri. În schimb, universitățile înmatriculează preferențial sportivi („atletismul colegial” reprezintă o altă fixație americană), legacies (fii și fiice de alumni), copii de donatori. La universitățile elitiste, administratorul șef se bucură chiar de latitudine în a decide cazurile de VIP-uri.
Societatea americană, ca ansamblu, a considerat întotdeauna astfel de strategii de susținere a finanțelor și loialității organizaționale drept legitime. Ele au fost contestate ocazional, mai ales de experți și activiști, fără să fi fost serios puse în chestiune acolo unde se aplică, în ciuda mirosului lor neplăcut. La Harvard, conform opiniei convergente a Judecătorului Gorsuch în speța de față, cam o treime dintre studenții la primul ciclu (licență) s-ar fi bucurat de asemenea considerente preferențiale.
Acestea fiind spuse, există o diferență esențială între criterii precum finanțele sau abilitățile sportive ale candidaților și rasa. Cea din urmă, nu cele dintâi, reprezintă o categorie protejată răspicat de constituție, prin Amendamentul XIV, și de legi federale precum Legea Drepturilor Civile din 1964 (Civil Rights Act). În general, deși cu excepții semnificative, considerăm capacitatea de a plăti tarifele pentru un serviciu public sau comercial drept un criteriu legitim de acces; nu și rasa, sexul, religia, asocierea politică, sau orientarea sexuală. Nu toate categoriile enumerate sunt ocrotite în SUA prin constituție ori prin legile federale, sau nu în toate ipostazele sociale (anumite protecții legale se referă doar la angajați, spre exemplu). Dar rasa are un statut protejat în mod special, în urma unui război civil, a revizuirilor constituționale generate de el și a reformelor legislative ample adoptate un secol mai târziu.
Rezumând al doilea punct: utilizarea rasei sau etniei drept criteriu de preferință în sine, nu rabatul de la vreo meritocrație pură, explică natura sensibilă a acțiunii afirmative în educație. Simplul fapt că anumite practici nemeritocratice sunt comune în admiterea la colegiile americane nu înseamnă în mod automat că rasa candidaților ar trebui să se numere printre ele.
A treia temă de fundal, care ne apropie de subiectul hotărârii, privește modul în care utilizarea criteriului rasial a fost considerată constituțională de Curtea Supremă printr-o hotărâre din 1978, Regents of the University of California v. Bakke. Anume, numai dacă este folosită drept criteriu preferențial – și pur voluntar, hotărât de universitate – parte a unui set amplu, „holist”, de considerente. Instanța supremă a justificat compatibilitatea dintre această utilizare limitată a rasei și clauza protecției egale din Amendamentul XIV invocând „interesul imperios” (compelling) al instituțiilor educaționale și al statului de a crea un mediu educațional divers.
Pe scurt, rasa poate fi avută în vedere doar ca un criteriu printre multe altele și numai în scopul sporirii diversității din universități. De aceea, Curtea a respins în trecut drept neconstituționale politici de acțiune afirmativă în care rasa reprezenta criteriul decisiv, cum se întâmplă cu sistemele bazate pe cote de reprezentare sau prin care se acordă un număr fix de puncte suplimentare tuturor candidaților din anumite grupuri etnorasiale. În cazul Bakke și într-una dintre cele două spețe importante care l-au succedat în 2003 (Gratz v. Bollinger), Curtea a invalidat măsurile pozitive din universitățile implicate în litigiu din asemenea rațiuni.
Adoptând o astfel de interpretare a măsurilor pozitive, instanța constituțională a înlocuit un obiectiv clar dar controversat – rectificarea nedreptăților rasiale istorice – printr-unul mai palatabil la vremea respectivă: diversitatea mediului educațional. Soluția s-a dovedit convenabilă pentru universități. Ele și-au văzut în continuare de măsurile pozitive într-o formă cosmetizată, cum reiese din cazul de la Harvard discutat în continuare, și totodată ușor de comunicat publicului larg sub forma numerică a proporțiilor unor categorii de studenți minoritari.
De fiecare dată când a apărat viziunea concentrată pe diversitate, Curtea Supremă a argumentat în termeni care trădau un disconfort implicit în privința folosirii rasei la admitere. A rămas celebră fraza Judecătoarei Sandra Day O’Connor din hotărârea Grutter v. Bollinger (2003): „Ne așteptăm ca, în 25 de ani, utilizarea preferențială a rasei să nu mai fie necesară pentru a ocroti interesul recunoscut pe care îl recunoaștem aici drept legitim.” Curtea nu a oferit totuși niciodată instrumentele pentru a stabili, la un moment anume, „(ne)necesitatea” criteriului rasial.
*
După (doar?) 20 de ani, instanța constituțională americană s-a pronunțat din nou privind acțiunea afirmativă, modificând un precedent vechi de aproape jumătate de secol. În litigiu au fost practicile de admitere din două universități de superelită: Harvard, cea mai veche universitate privată din SUA, și University of North Carolina (UNC), a doua universitate publică ca vechime. Adică simbolul Ivy League și una dintre cele zece așa-numite Public Ivies. Ambele cazuri au fost montate de Students for Fair Admissions (SFFA), organizație a unei rețele cu vederi conservatoare și cu numeroase litigii strategice la activ.
În motivarea redactată de Judecătorul Șef Roberts, Curtea a argumentat că implementarea acțiunii afirmative de la Harvard, UNC și, pesemne, din alte colegii, se concentrează pe atingerea diversității în educație într-un mod deliberat opac și discriminatoriu. Statisticile compilate de petentă de-a lungul odiseei sale prin curțile federale demonstraseră deja că diversitatea etnorasială este reală, dar include preponderent tineri din familii relativ înstărite, luând forma unei „aristocrații rasiale”. În mai puțin de un deceniu (2012-2020), Harvard a crescut proporția tinerilor negri proaspăt admiși de la 6% la 15%, adică până la nivelul de paritate cu demografia națiunii. Covârșitoarea parte dintre ei provin însă din pătura superioară a clasei de mijloc ori din clasele de sus; o mare minoritate sunt copii de imigranți de prima sau a doua generație.
Motivarea nu se mulțumește cu teza că acțiunea afirmativă a fost greșit implementată la Harvard și UNC. În fond, făcuse deja acest lucru în 1978 și în 2003. Ci – și aceasta reprezintă noutatea importantă în raport cu vechiul canon jurisprudențial –, susține că un sistem educațional divers reprezintă un interes legitim al universităților și al statului, însă nu unul „imperios” (compelling). Adică nu atât de puternic încât să bată dreptul la non-discriminare.
Rațiunea ar fi de găsit în chiar conceptualizarea diversității. Curtea deplânge caracterul „eluziv”, „nestandardizabil”, „inevitabil imponderabil” al acestui deziderat, așa cum îl definesc universitățile. De exemplu, Harvard pretinde că urmărește diversitatea pentru educarea viitorilor lideri în sectorul public și privat; pregătirea studenților pentru o societate tot mai pluralistă; creșterea calității instruirii prin diversitate; și generarea de cunoaștere nouă dintr-o pluralitate de perspective. „Cum poate o curte să determine când astfel de obiective au fost atinse” – se întreabă instanța – pentru a elimina preferința rasială în punctul în care a devenit nenecesară? Iar dacă nu are cum să o facă, mai poate un tribunal evalua când anume un interes legitim este atât de puternic (imperios) încât să poată tolera o formă de discriminare?
Odată ce a stabilit caracterul neimperios al interesului invocat de jurisprudența constituțională anterioară, opinia majoritară își îndreaptă atenția către natura intenționat discriminatorie a admiterii. Față de argumentul că, în configurația actuală a evaluării candidaților, rasa nu este folosită drept criteriu negativ, ci doar ca un considerent pozitiv, motivarea observă că admiterea este un proces competitiv, deci cu sumă zero. Prin urmare, câștigul unuia înseamnă inevitabil pierderea altuia; pretenția folosirii rasei doar ca factor pozitiv reprezintă o ficțiune. Mai mult, la Harvard proporția de proaspăt-admiși negri, hispanici și asiatici variază bizar de puțin de la an la an. Cotele informale ar reprezenta, așadar, un criteriu de admitere deliberat și rigid („ca un ceasornic”). În fine, probele administrate în procesele din curțile inferioare au scos la iveală destule informații rușinoase despre modul reducționist – de fapt, rasist pur-sânge – în care birocrația admiterilor i-a tratat sistematic pe candidații asiatici-americani. Ei au fost evaluați formal prin stereotipuri demne de vremurile în care America îi considera o rasă stranie, cu care nu trebuia să se amestece: individualitatea scăzută, absența personalității, lipsa calităților de lider, imaturitatea ș.a.m.d.
Odată ce a stabilit că discriminarea pe bază de rasă are o dimensiune intenționată, Curtea se întreabă dacă utilizarea rasei în admiteri este „strict proiectată” (narrowly tailored) – adică cea mai puțin constrângătoare soluție pentru a satisface interesul diversității. Răspunsul instanței este că, pentru a stabili că o măsură este strict necesară, ea ar trebui să fie evaluabilă în astfel de termeni. Or, așa ceva ar fi practic imposibil în cazul acțiunii afirmative din pricina categoriilor etnorasiale utilizate (asiatic-american, nativ hawaiian sau din Insulele Pacificului, hispanic, alb, african-american și nativ-american). Ideea de rasă folosită de birocrații admiterilor s-ar dovedi „imprecisă”, „opacă”, „stereotipizantă”; când prea elastică, când prea rigidă.
Ca urmare a opacității conceptuale, relația dintre categoriile etnorasiale și obiectivele diversității devine confuză: „Concentrându-se asupra subreprezentării, partea reclamată pare să prefere o promoție cu 15% studenți din Mexic uneia cu 10% studenți din diverse state din America Latină, pur și simplu fiindcă cea dintâi conține mai mulți studenți hispanici decât cea din urmă.” Reprezintă o atare utilizare a preferinței rasiale, în care categoria „hispanic” este folosită nediferențiat și omogenizator, drumul cel mai bun către mai multă diversitate? Greu de spus: „nepotrivirea dintre mijloacele folosite … și scopuri…” face practicile de admitere dificil de evaluat de instanțe sub aspectul proiectării stricte.
Întrucât diversitatea nu reprezintă un interes imperios și măsurile pozitive nu par să fie cel mai puțin constrângător mod de a îl atinge, motivarea conchide că utilizarea rasei drept criteriu de admitere este neconstituțională. Totuși, Judecătorul Șef adaugă, pe final, o frază ulterior invocată repetat de comentatori: „Această motivare nu trebuie interpretată ca interzicând universităților să ia în calcul discutarea, în dosarul de admitere al unui candidat, modului în care rasa i-a afectat viața, fie prin discriminare, fie ca o sursă de inspirație, ori în alt mod.” S-a spus despre fragmentul anterior, coroborat cu faptul că motivarea nu a stipulat explicit abrogarea precedentului din 2003 (Grutter),[1] că ar putea reprezenta „o portiță care păstrează în practică admiterile care țin cont de rasă … dacă colegiile pot face un salt nuanțat – de la rasa unei persoane la povestea acesteia despre propria rasă…”
Mi se pare că interpretarea din urmă trădează neîncredere mai puțin față de Curtea Supremă și, mai curând, față de sistemul universitar american descris la începutul articolului. California a interzis utilizarea rasei în admiteri acum un sfert de secol, dar uriașul sistem universitar al statului a găsit destul de rapid soluții de diversificare. A făcut mai multă muncă de teren, a investit mai mult într-o recrutare activă, a schimbat standardele de admitere (în mod controversat, eliminând testele de aptitudine scolastică în 2020). Presa americană a titrat perseverent zilele trecute că experiența Californiei indică o scădere a numărului de studenți minoritari după renunțarea la acțiunea afirmativă. Dar a recunoscut, în surdină, că în statul amintit tinerii negri și hispanici au reprezentat 43% din contingentul de nou-admiși în 2022 – față de numai 20% acum 27 de ani. Procesul prin care s-a ajuns la asemenea cifre a fost costisitor, dar universitățile de elită, singurele unde acțiunea afirmativă are cu adevărat un impact la admitere, nu duc defel lipsă de fonduri. Nu pare greu de intuit că, în curând, lucrurile vor sta întocmai la Harvard, UNC și suratele lor. Administrația admiterilor știe cum să mânuiască cam orice standarde în propriul interes, fie el financiar, reputațional, sau politic.
*
Hotărârea Curții în SFFA v. Harvard se luptă cu două concepții, una formală și una fantomatică, despre acțiunea afirmativă și scopurile sale. Prima, cea a diversității, are avantajul că se demonstrează public cu ușurință; și dezavantajul – de care organizațiile universitare au profitat – că rămâne opacă și ușor de manipulat. Cea de-a doua concepție, a rectificării adâncilor nedreptăți istorice ale sclaviei și discriminării ulterioare, beneficiază de o justificare clară și relativ ușor de reconciliat cu o viziune liberal-egalitară despre societate. Dar suferă de pe urma dificultăților de implementare, care ar presupune identificarea cât de cât precisă a celor îndreptățiți la reparații. Motivarea majorității a putut ignora a doua concepție, cea convingătoare moral dar greu de rezolvat pragmatic, fiindcă acțiunea-afirmativă-ca-reparație a fost deja declarată neconstituțională acum 45 de ani. Limitând discuția la acțiunea-afirmativă-ca-diversitate, versiunea considerată constituțională în tot acest răstimp, instanța a marginalizat – poate inevitabil, dar oricum convenabil – esența reparativă a dezbaterii.
Opiniile divergente, semnate de Judecătoarele Jackson și Sotomayor, au recuperat cumva această dimensiune pierdută, prin referirile lor abundente la istoria rasială a Statelor Unite și la efectele sale de până astăzi. În același timp, turul lor de forță istoric rămâne, în bună măsură, în afara discuției constituționale, susținând mai degrabă o viziune politică despre remedierea consecințelor rasismului istoric. Tot într-un paragraf final, opinia divergentă a Judecătoarei Sotomayor admite asta implicit: „În ciuda acțiunilor acestei Curți, progresul societății către egalitate nu poate fi oprit. Diversitatea este acum o valoare americană fundamentală în comunitatea noastră diversă și multiculturală care continuă să se extindă.” Cu alte cuvinte, soluții pentru problema rasei în America există, iar dispariția acțiunii afirmative nu are cum să înfrâneze avansul către echitatea interrasială. Cred că Judecătorul Șef Roberts ar fi, în fond, perfect de acord.
Denunțurile stridente, adesea catastrofiste, la adresa deciziei din SFFA v. Harvard ascund miza ambiguă a acțiunii afirmative astăzi – folositoare ideologic, discutabilă pragmatic și incomodă etic. Probabil că semnul cel mai bun al sublimării disconfortului moral îl reprezintă disonanța cognitivă prin care trec mulți critici autointitulați antirasiști: experiențele tinerilor asiatici-americani, victima directă a deplorabilului rasism birocratic din departamentele de admitere ale unor universități de top, au rămas absolut marginale pe radarul comentariatului.
Notă:
[1] Dacă decizia din cazul de față abrogă sau nu precedentul din Grutter (2003) rămâne un subiect netranșat explicit. Motivarea Judecătorului Șef Roberts nu afirmă explicit abrogarea, deși o implică – cu excepția frazei citate din secțiunea finală. În opinia sa convergentă, Judecătorul Kavanaugh sugerează că Grutter nu ar fi abrogat. De cealaltă parte, Judecătorul Thomas, tot într-o opinie convergentă, susține că abrogarea ar trebui recunoscută.
Cam amestecate criteriile de preferinta, in articol, dupa parerea mea.
Institutiile private de invatamant trebuie sa se autofinanteze si o fac inclusiv prin perceperea unei taxe si prin donatii. Veniturile mai mari permit universitatii sa angajeze profesori de top, sa-si doteze laboratoarele si campusurile etc.
Cotele (oficiale sau nu) de rasa, gen, orientare sexuala etc. sunt, in primul rand, in detrimentul minoritatilor pe care, aparent, le favorizeaza. De fapt, introduci intr-un mediu construit pe baza unor anumite valori niste indivizi nu neaparat pregatiti sa functioneze si sa performeze in acel mediu.
In plus, daca, in ceea ce priveste rasa, lucrurile sunt clare, in ceea ce priveste orientarea sexuala si, mai nou, genul, delimitarile sunt mai greu de facut, iar falsul mai probabil.
In Romania, functiile (numite) in posturi de decizie (si nu numai) ale administratiei publice se fac pe baza de „cote politice”. Si putem vedea, cu ochiul liber, in ce mocirla de incompetenta si coruptie ne zbatem. Renuntarea completa la „cote” artificiale nu poate fi decat benefica, pentru evolutie si dezvoltare frumoasa.
„Cotele (oficiale sau nu) de rasa, gen, orientare sexuala etc. sunt, in primul rand, in detrimentul minoritatilor pe care, aparent, le favorizeaza.”
Aceasta este o dezbatere intensa in SUA, cum probabil stiti, si dovezile nu sunt clare one way or the other. De exemplu, ratele de absolvire a universitatilor de top sunt similare pentru grupurile avantajate, respectiv albi. Dar in asemenea universitari sunt mari oricum (~98% pentru absolvirea la 6 ani).
Pe de alta parte, e evident ca si minoritatile avantajate si majoritatile dezavantajate traiesc cu un complex legat de procesul de „avatajare”. Multi o considera o stigma.
Intr-un sens, tocmai asta e si problema. Greu de insumat toate dez/avantajele si de tras linie.
Cam cum ar fi asa o dezbatere pe marginea cotei de jucatori non-afroamericani in NBA? Cum ar fi sa se impuna o cota de 13% de jucatori afroamericani, in NBA, de exemplu?… :) Sau in sens invers e interzisa o dezbatere?… :)
In viziunea mea, cotele, atunci cand au sens, sunt menite sa rectifice ori sa restituie ceva pierdut sau ratat in mod nedrept, in virtutea unui criteriu de selectie / discriminare inechitabil. Ca atare, „cum ar fi sa impunem cote si la…” nu mi se pare un scenariu cu sens decat in astfel de situatii.
In plus, nu cred ca oricand exista o nedreptate care poate fi remediata (partial) prin cote ea trebuie remediata astfel, ci doar ca, uneori, cotele pot fi o masura potrivita, daca este proiectata cum trebuie.
In opinia mea, nu mai este cazul in SUA lui 2023, dar cred ca alta era situatia in SUA lui 1973.
Hmmm… Si cine decide cand au sens cotele si cand nu? Nu in relativizarea regulilor si in dubla masura se ascunde diavolul?…
Ba da, si e ceva de avut in vedere. Dar nu cred ca, in sine, constituie un argument final pentru a nu actiona, ci pentru precautie.
Nu sint de acord cu affirmative action bazata pe rasa (si in principiu nici cu cotele de orice fel) dar va propun un caz concret:
O institutie europeana fondata in anii ’70 de state occidentale a inceput sa admita est-europeni (insemnind si central-europeni) de prin 2000. Aproape 20 ani mai tirziu numarul de est-europeni (plus turci, si ei membri) in posturi de management era de 1 dintr-un total cam de minimum 120. In speta Franta (dar pot fi citate si alte tari) era de peste 20 ori mai reprezentata decit peste zece tari est-europene luate impreuna, chiar ponderat pe numarul de membri. Sa fie oare francezii ori nemtii ori olandezii, etc, de zeci de ori mai capabili ca est-europenii?
De acord cu observatia. Problema este: care e solutia? Un sistem de cote nationale pare singura formula. Insa, data fiind structura organizatiilor de acest tip, pesemne nimeni nu se supara prea tare.
As zice ca prima miscare ar fi fost ca in consiliul de administratie reprezentantii tarilor respective sa fi ridicat problema, ceea ce nu s-a intimplat.
Bravo! Și uite așa ajungem la numerus clausus. Adică-n opinia dumneavoastră trebuie să avem X% români, Y% franțuji, Z% greci în birocrația europeană? Buni, proști, nu contează. Proporția „corectă” să iasă. 🙄 N-ajunge că, komissar-ii europeni sunt numiți pe criterii naționale (câte unul din fiecare țară) indiferent că se pricep sa nu la domeniul de pe urma căruia mănâncă o pâine și-n care de regulă produc cât de multe pagube pot ei pe durata celor câțiva anișori în care o duc ca niște șoareci de siloz?
Cu ce sunteți mai bun ca ăia care chirăie că trebuie să avem neapărat-nețăsare ##% ingineri negrii. ##% medici negrii, etc pentru că sunt „subreprezentați”? Hai să ne uităm un pic cum arată birocrația din România, Bulgaria, sau Ungaria: Proști, corupți, venali și ticăloși de dragul ticăloșiei. Ce vă face să credeți că funcționarul estic de la Brussăl va fi cu ceva mai bun ca ăla intrat în putrefacție la Videle? 😀
Nu e vorba de o institutie care nu produce decit legi (era sa zic nimic:)). E vorba de echivalentul lui USPTO, adica niste oameni competenti si care produc indiferent de ce fel de sefi au. Era doar o constatare si in niciun caz vreo pledoarie pro domo. Eu am intrat pe un pasaport occidental cu ceva ani inainte de primul est-european:)
Multa lume scrie ca dv „ingineri negrii”. E un singur „i” in „negri”. Scuzati pedanteria.
Altfel cei de la Bruxelles sint trimisi pe liste de partid si reprezinta exact clasa politica de acasa (cu putine exceptii). Imi doesc din ce in ce mai mult un guvern de taximetristi. Cel care m-a dus dimineata la Otopeni avea 10 ani de Anglia, diploma de ASE, scoala hoteliera la Lausanne si era mult mai locvace si elocvent decit Iohannis (nu ca ar fi greu) …
Si mai e o chestie: E o diferenta fundamentala intre saltarea notelor de intrare la o facultate pentru a favoriza o rasa si discriminarea intre salariati ai unei institutii care primesc calificative bazate pe productivitate si calitate. O deviatie de 15-20.000% nu e justificabila.
O prietena canadiana imi spunea ca e imposibil pt ea (cu un CV extrem de bun) sa ajunga vreodata in top la The Big 4 din cauza combinatiei femeie/asiatica (desi venita la 8 ani in Canada din HK).
Simpatic… Eu am un amic IT-ist, inca in Canada dupa 20+ ani, care imi zicea pe vremuri ca e imposibil sa ajungi undeva in managementul marilor companii din domeniu – din cauza asiaticilor.
Nu spun ca e acelasi lucru, ci doar ca oamenii au perceptii / explicatii diferite, foarte personalizate, despre ce merge bine si ce nu, si de ce anume, in coltul lor de univers.
IT si accounting sint destul de diferite. M-am uitat de curiozitate la una din cele patru si era un singur asiatic in board, barbat si dintr-o filiala asiatica, nu din Canada.
Discriminarea salariaților unei instituții se practică si în România. La Casa Poporului peste 90% dintre angajați sunt bucureșteni. N-or fi nici aceștia de 10 ori mai buni decât ceilalți români, nu așa? Dar dacă îi întrebați pe ei, sunt convinși că merită posturile ocupate. La fel și francezii.
Nu stiu despre ce vorbiti. Ce angajati? Personalul de curatenie?
E normal sa se angajeze intr-un oras oameni de acolo. Nu candideaza nimeni din Tecuci ori Baia Mare la Bucuresti si viceversa, neavind locuinta acolo. In afara de asta ma indoiesc ca aveti statistici cu domiciliul angajatilor.
Cu francezii e vorba de posturi de conducere intr-o institutie internationala, o cu totul alta mincare de peste. Faceti o analogie cit se poate de bizara si nepotrivita.
Corneliu Cazacu, e rândul meu să vă întreb despre ce posturi de conducere vorbiți? Parlamentul european sau Comisia Europeana sunt organizate la nivel internațional în același mod ca și corespondentele lor naționale. Aceleași posturi de conducere existente la Strasbourg sau Bruxelles există și la CP sau palatul Victoria. Nu am, într-adevăr, o statistică a acestor posturi de conducere, dar tocmai pentru că nu e publică organigrama mi-e greu să cred că ocupanții acestor posturi provin in majoritate din provincie. Nu consider deci deloc nepotrivită și bizară comparația respectivă.
Complet greșit. Nu CV-ul contează ci capacitatea omului. CV-ul își deschide cel mult ușa la un interviu. CV-ul și cartoanele academice contează exclusiv în aparatele birocratice de stat. Acolo într-adevăr nu e loc de competență și performanță. Cei ce eșuează acolo sunt fie incompetenți fie venali fie o combinație a celor doua.
De-a lungul timpului am văzut suficienți „catindați” cu CV-uri sforăitoare și/sau patalamele academice cutremurătoare care nu erau buni de nimic. Când cineva vine la un interviu plec de la prezumpția că 90% din CV e oricum gargară și încerc de pe urma discuției să-mi dau seama dacă e bun sau gargaragiu. Chiar și așa mi s-a întâmplat să mă păcălesc. Sunt oameni ce reușesc să dea impresia de competență la un interviu, însă se vor da de gol fără greș în primele săptămâni.
Aia cu „discriminarea salariaților” e de asemenea gargară. Omul are tendința să se considere mult mai bun decât e. Dacă eu am greșit și i-am și l-am nedreptățit pe X și l-am supraplătit pe Y, X o să plece n secunda 1 și rămân cu Y care mă costă prea mult și nu produce nimic. Iar dacă oamenii ce lucrează pentru mine costă mult și nu produc mare lucru și eu voi forțat să plec și încă repede. În realitate X, care e plătit prost și mă înjură prin cârciumi, nu găsește pe nimeni altcineva să-l plătească mai bine și de aia rămâne.
Alea cu „echitatea” sunt pe ntru comunism. Și știm foarte bine unde au dus comunismul
Nu am cunoscut niciodată un om capabil care să nu-și fi găsit locul potrivit. Poți să iei țeapă 6 luni, un an, poate doi ani dar nu mai mult. Nimeni nu rămâne ca oaia într-un loc unde e subapreciat.
Legendele astea cu „toți conspiră împotriva mea” sunt lansate de incapabilii profesioniști. Eu nu am cunoscut și nu am auzit de excepții.
Și dacă tot era taximetristul ăla așa de „elocvent” poate merita întrebat la ce anume i-a trebuit ASE-ul și școala de hoteluri la Lausanne ca să piloteze un taxi? 🙄
Tipul de drive through de la Caribou, de unde-mi iau cafea de dimineață spunea că are masterat în „Gender studies” la Cornell & + $100000 datorii în taxe de studii și înjura societatea „cea crudă și nedreaptă” în loc să se întrebe pe el însuși la ce l-a pus Aghiuță să ardă gazul 6-7 ani în universități de lugu-lugu când putea foarte bine să vândă cafea și fără datoriile alea?
Exact astea sunt și consecințele „affirmative action”. Oamenii sunt stimulați să facă studii universitate mult peste capacitățile lor. Studii care nu le folosesc la nimic. Cel mai adesea aleg domenii lipsite de orice aplicabilitate ca umanioare, economie, „management” și alte parascovenii din astea fără rost. Ăia mai norocoși ajung spă lucreze la stat unde pustiesc totul în jur. Ăia mai ghinioniști rămân la existențe precare cu frustrări cât China și convinși că lumea are ceva împotriva lor…
Intr-o, probabil, alta instituție europeană exista trei organisme de conducere: o adunare a reprezentanților țărilor membre, in care numărul acestora este proporțional cu al locuitorilor, un Consiliu in care fiecare țara membra are drept reprezentant pe șeful statului și unde deciziile se iau in unanimitate, și o comisie in care fiecare stat membru are un delegat guvernamental. Mai exista și alte comisii ale miniștrilor de resort sau agenții interguvernamentale in care reprezentarea este la paritate, ceea ce avantajează mai ales țările mici. Pana aici nu cred sa fie Obiecții.
Funcționarii fără Etichete de demnitari și fără însemne VIP însă se perpetuează mai ales din țările membre vechi, ca urmare probabil a preferinței responsabililor cu selectarea resurselor umane de a-i prefera pe cei cu care își sincronizează mai bine viziunea despre viața și societate: bărbații prefera sa aleagă bărbați, femeile prefera șefi bărbați și subalterne femei, nordicii prefera blonzii scandinavi, iar meridionalii jura pe bruneți. E un fapt, nu o conspirație. Dacă s-ar putea face o resetare in structurile de triere a funcționărimii europene, foarte probabil situația s-ar modifica dramatic. Dar tocmai refuzul de a apela la mârșavele cote anti-meritocratice, face acest lucru imposibil. Sa trăim și sa sperăm!
Hantzy, realitatea e mai simpla!
Caracatita veche, ante intrare estici, se improspateaza mai greu si doar pe masura ce vechile tentacule si ventuze se retrag sau se pensioneaza😉.
Si o veste buna – esticii au inceput sa se adapteze si sa prinda cheag in sistem asa ca vom ajunge la un echilibru in urmatorul deceniu.
Altfel codurile etice ale institutiilor EU sunt pline egalitate, diversitate si verde (mai putin pt. directori, directorasi si sefuti). Suna cunoscut parca!
PS – nu e totusi chiar atat de flagrant pe fata precum in alte tari (ro inclusive). E mai civilizat, mai diplomatic chiar daca pute la fel.
De asta am și încheiat cu acea urare. Dacă există deja dorința sinceră de schimbare, ea se va produce. Vrem să aiba loc accelerat, atunci mai trebuie ceva reglaje suplimentare.
posturi de management era de 1 dintr-un total cam de minimum 120
M-am jucat si eu cu ideea de manager si am ajuns la concluzia ca management nu se invata la scoala, aceasta meserie/ocupatie se invata in generatii, cel mai mult acasa, dar si in scoala.
Prima conditie a unui manager e sa aiba relatii, sa le spune pile, sau cum vreti. Mult mai usor reuseste cineva care din mosi stramosi face parte din inalta societate si care ii cunoaste pe multi, fie politicieni, fie capitani din economie, finante, decit unu venit din fundu pamintului care nu stie nici sa tina furculita si nici sa schieze.
A doua conditie e cultura cit casa, nu numai cele necesare jobului ci si muzica, literatura, pictura, istorie etc.
Urmeaza modul de a fi.
Majoritatea romanilor pe care-i cunosc si care se joaca cu rolul de manager devin aroganti, mici dictatori.
In schimb romanii pot fi f buni aplicatori, romani au multa imaginatie, am intilnit ing deosebit de buni, ITisti, etc.
Acel singur director est-european era roman (a doua cetatenie ne-EU) si de fapt f bun. Nu cunosc altii si in Romania am cunoscut de toate felurile, de la mitocanul de Trofin de la Turbomecanica la Nicu Popa de la Bacau care mi-a fost ca un al doilea tata, asa ca e greu de generalizat. Din experienta proprie as zice ca e o singura natie care se comporta asa cum decrieti dv, La Grande Nation:)
Si da, e ceva care cu greu se poate invata (adica sa faci dintr-un introvertit un bun comunicator) dar cultura cred ca e irelevanta (doar daca a fi om de cultura inseamna a avea simultan si people skills si o gindire economica de anvergura, ceea ce nu e neaparat cazul).
Institutiile europene sunt la fel de politizate si „sinecurizate” precum orice alta administratie nationala. In plus, functionarii europeni sunt fosilizati in posturi (cele de conducere in special). Rotatia cadrelor se aplica doar la cdd (la 3 ani).
Exista un ecart de zeci de ani intre aderarea tarilor estice si restul – suficient ca jocurile sa fi inca dominate de catre vestici.
Deci ca să sintetizăm toată povestea asta lungă și confuză favorizarea unora înseamnă discriminarea altora. Decizia curții a fost cât se poate justificată și rațională.
În mod amuzant România a trecut prin aberația asta în anii ’50 și începutul anilor ’60. La vremea respectivă locurile la admitere era diferențiate pe criteriul „originii sănătoase” – cei provenind din familii de muncitori și țărani săraci. Tatăl meu îmi dădea exemplu admiterii la facultatea de arhitectură pe care a absolvit-o. La „sănătoși” erau practic omul și locul și se intra cu 5, iar la restul (cam 20% din locuri) se ajungea la o concurență de aproape 10 pe un loc și s-a intrat cu aproape 9 ca cea mai mică medie de admitere. Chestia s-a văzut pe durata studiilor. Toți cei ce au abandonat facultatea, incapabili să o termine erau exclusiv „sănătoși”. Apoi majoritatea „sănătoșilor” care totuși au absolvit n-au ajuns niciodată să profeseze cu adevărat urmând în general cariere în aparatul de partid. În final chiar și comuniștii au renunțat discret la metoda absurdă.
Exact astea sunt și rezultatea discriminării pozitive din America: Marea majoritate a celor ce intră prin discriminare pozitivă sunt incapabili să obțină o calificare universitară adevărată și dacă nu abandonează pe parcurs, se specializează aproape exclusiv în chestii complet inutile ca graffitti, creșterea canabisului, muzică „etnică”, popice, etc. adică tot soiul de lugu-lugu, care nu le pot asigura existențele și care generează exponențial frustrări. Cazul tipului care vinde cafea la Caribou care se laudă cu un masterat în „gender studies” la Cornell unde cică a acumulat datorii de peste $100000 pe care evident că nu le va putea plăti din bacșișuri niciodată.
Discriminarea pozitivă de fapt amplifică doar cercul vicios al sărăciei și excluziunii sociale și în plus îi exclude de fapt pe minoritari din anumite profesii. De exemplu nimeni nu vrea să se ducă la un medic negru, de teamă că omul a devenit medic și a absolvit prin „affirmative action”. Problema e că asta ajunge să-i lovească pe medicii negrii ce au absolvit medicina pe bune, pentru că nimeni n-are de unde să știe care sunt pe bune și care sunt de mucava.
„În mod amuzant România a trecut prin aberația asta în anii ’50 și începutul anilor ’60. La vremea respectivă locurile la admitere era diferențiate pe criteriul „originii sănătoase”…”
In mod amuzant(?), Romania are si acum o forma de actiune afirmativa la admitere, pe care nimeni nu o prea contesta. Anume, locurile speciale in universitati pentru studentii romi. Mi se pare un bun exemplu de situatie in care, intuitiv, intelegem – si, multi dintre noi, acceptam – o forma de preferinta pe baza de criteriu etnorasial. Sigur, lin RO locurile speciale sunt putine (si nu intotdeauna ocupate), costurile suportate de majoritate infime. Nu se compara cu situatia din SUA de astazi. Dar se compara cu situatia din SUA din anii 60-70, cred, cand societatea era mult mai putin multiculturala si diversa, iar segregarea era inca vie in multe domenii.
„ Anume, locurile speciale in universitati pentru studentii romi“
„ Sigur, lin RO locurile speciale sunt putine (si nu intotdeauna ocupate)“
As vrea sa fac o observatie. Citeam zilele trecute ceva știri din orașul natal(Cugir).
Ni se prezenta noua conducere a Partidei Romilor pro Europa și declarația președintelui respectivei organizații.
Acesta formula ca țel pentru viitorul apropiat sensibilizarea autorităților locale pentru a susține elevii romi din ciclurile gimnaziale deoarece nici măcar unul(!!!!) nu a reușit să termine liceul in ultimii 10 ani(!!!!!!), implicit nefiind capabili sa revendice locurile special rezervate pentru ei.
https://www.cugirinfo.ro/partida-romilor-pro-europa-subfiliala-cugir-are-o-noua-conducere-34906.html
Așadar, fără supărare, credeți că problema e la autorități și legiuitori? La mijlocul anilor 2000, dacă nu ma înșel erau mai mulți absolvenți romi de liceu decât acum. Și atunci, ca și acum exista o nemulțumire imensă in rândurile studenților care cu media 9 sau mai mare ratau locurile subvenționate, in timp ce un rrom cu 6,50 intra frumos in locul lui! Deci după aproape 20 de ani de “afirmare pozitivă” rezultatele sunt, cel puțin in ce privește urbea natală dezastruoase.
P.S. Aveam o colegă de etnie rromă extraordinar de inteligentă și motivată. A intrat fluierând la facultate, fără sa fie nevoie de locuri speciale pentru ea. Desigur că nu se scădea un loc de la privilegiați doar că ea a intrat in primii 10 și era de etnie.
Nu știam de locurile rezervate. Însă asta nu face ideea cu nimic mai bună. E la fel de proastă și contraproductivă ca aia in anii ’50 și începutul anilor ’60.
Ca circumstanțe atenuante, azi oricum nu mai contează mare lucru. Dacă pe atunci România mai avea o spoială de învățământ universitar în ultimele vreo 2 decenii a scăpat complet de grija asta. Acum mai are doar fabrici de cartoane & plagiatori.
Oricum, dacă e să mergem și mai adânc în istoria patriei, ideea generoasă a discriminării pozitive a apărut acum mai bine de un secol când un tânăr activist și student în drept a sesizat că la o bună parte din facultățile din România, ca medicina, ingineria și studiile economice, românii erau puternic subreprezentați și a cerut introducerea de locuri rezervate pentru etnicii români la ele. Numele tânărului „activist” era Corneliu Zelea Codreanu. Poate ne povestiți ceva interesant & emoționant despre lupta sa pentru „echitate” ca precursor al „afirmative action”. 😀
“Dacă pe atunci România mai avea o spoială de învățământ universitar în ultimele vreo 2 decenii a scăpat complet de grija asta. Acum mai are doar fabrici de cartoane & plagiatori.”
Următorul pas ar fi, având in vedere ca diplomele emise de universitățile românești valorează mai puțin decât hârtia pe care sunt scrise, sa acordăm romilor prin tragere la sorți câte o diplomă la alegere.
Pentru ce să-i mai chinuim prin facultăți sau mai bine zis licee? E chiar discriminatoriu! Dacă termină 4 clase să fie invitați direct in Academia română! Că și acolo sunt subreprezentați!
@Josef Svejk
@Sibisan Catalin
Asta se cheama argument prin reducere la ridicol. Functioneaza – la fel de prost – drept contraargument pentru orice. Are si avantajul ca nu cere prea mult efort de imaginatie sau de gandire analogica si ca se poate aplica la orice argument de acelasi tip („Fascistii au mai facut asa ceva…” > „Ba comunistii…”).
Aveți dumneavoastră o explicație pentru eșecul răsunător din ultimii 20 de ani, domnule Andreescu? Sunt numai ochi și urechi! Sau trebuie perseverat in greșeală de dragul ideologiei? “Din greșeală in greșeală spre victoria finală”
Gindirea trebuie sa fie analogica sau ….logica ?!
Responsabilitatea sociala a individului trebuie sa fie direct proportionala cu studiil urmate . Mai ales daca individul a urmat cursuri pe bani publici . De ordinari care isi flutura diplomele pretinzind beneficii materiale si pozitie sociala exclusiv pentru detinerea acelor hirtii sint satul . Cunostintele , abilitatile , capacitatile dobindite pe parcursul vietii le pui in slujba celor multi nu pentru a pretinde cit mai mult pentru sine .
Ca avocat am apreciat și primul și cel de-al doilea articol despre deciziile și motivările ultimelor decizii ale Curții Supreme a S.U.A. în materia discriminării pentru că au dovedit că autorul este informat și are opinii echilibrate. Opinia divergentă citată a judecătoarei Sonia Sotomayor (și ea absolventă Yale, Princeton!) iese în evidență tocmai prin caracterul ei POLITIC, în contextul în care redactarea deciziilor majoritare este riguros bazată pe texte legale și jurisprudență aplicabilă.
Acum două zile, în ”The New York Times”, a apărut un articol („Uitați-vă la ce au făcut John Roberts și curtea sa în decurs de 18 ani” – ”Look at What John Roberts and His Court Have Wrought Over 18 Years”) scris de Linda Greenhouse, Premiul Pulitzer în 1998, al cărui singur merit, în opinia mea, este că trece în revistă schimbările petrecute în deciziile „celor nouă” de la Curtea Supremă în anii de la începutul secolului XXI, Sigur, unii dintre judecători s-au mai schimbat dar S-A SCHIMBAT ȘI VIAȚA ÎNSĂȘI…
Ori dreptul, justiția, reflectă viața. Cei care deplâng azi o anume orientare sunt cei care au rămas… „încremeniți în proiect”.
Eu am urmarit-o pe Greenhouse la NYT (si nu numai) de-a lungul anilor – deceniilor, deja – si, din nefericire, mi se pare ca a intrat si ea intr-o faza tot mai putin echilibrata. De fapt, asta mi s-a parut partea trista a prezentarii acestor decizii de presa americana mainstream: lectura complet dezechilibrata. Noroc ca NYT nu e chiar asa o fituica ideologica de doi bani, cum pretind unii. Va recomand articolele lui David French pe teme juridice / constitutionale (si nu numai).
Sigur că NYT nu e o fițuică e doi bani. E gratis prin hoteluri și tot n-o ridică nimeni din fața ușii. 😂 E alintată „Pravda de New York”.
@Hantzy
Va mai explica a treia si ultima oara ca diferenta intre examinatorii de la echivalentul OSIMului (European Patent Office) care dau un examen tehnic in trei limbi si nu sint angajati pe cote si parlamentarii romani ori europeni e total neavenita.