miercuri, iunie 29, 2022

Despre problema meditațiilor

                                                       Un răspuns Domnului Daniel Funeriu

              Domnul Daniel Funeriu, cel care ne-a dat cea mai coerentă Lege a Educației postdecembristă, a scris recent un text despre problema meditațiilor (”Despre meditații: ieșiți din ipocrizie!”). Domnia sa spune două lucruri în acest text: mai înainte de toate, că fenomenul meditațiilor școlare e unul general (la noi, în mod cert, dar e prezent și prin alte părți) și că a-l perpetua fără a-l discuta nu e nimic altceva decât o formă de ipocrizie în care ne complacem cu toții (instituții ale statului, profesori și părinți). În al doilea rând, consideră fostul Ministru al Educației, odată pusă problema, meditațiile trebuie aduse la lumină, reglementate și taxate în mod onest de stat. În felul acesta ele devin o activitate publică, asemeni oricărei alteia și o parte a pieței – în acest caz educațională – pe care e de așteptat să se impună competitivitatea (în funcție de raportul preț / calitate). Nefăcând aceste lucruri și lăsând meditațiile în tăcere, controlul lor – anunțat periodic de ANAF – devine un instrument de șantaj la aadresa profesorilor. Singurul lucru pe care domnul Funeriu îl constituie inacceptabil e faptul ca profesorii de la clasă să-și mediteze (se subînțelege: condiționându-i cu notele) proprii elevi.

            Lucrurile acestea – faptul că problema meditațiilor e îngropată sub un strat gros de ipocrizie generalizată și că aducerea la lumină (prin reglementare și impozitare) a activităților privatizate de facto în mod ”neoficial” ar putea avea beneficii în primul rând pentru economie – sunt cât se poate de adevărate. Totuși, iertată-mi fie comparația, problema meditațiilor e ceva mai complicată decât cea a bordelurilor (despre care, de asemenea, nu se vorbește și nu sunt impozitate, deși – cum ne-o arată ocazional ”dezvăluirile de presă” – funcționează cât se poate de rentabil în clandestinitate).

            Mai înainte de toate, nu știu cum se înfățișează meditațiile în alte țări. Oarecum indirect, prin intermediul unui coleg emigrat, am cunoscut (prea puțin) situația din Germania. Din câte înțeleg, acolo există niște ”cercuri școlare” (Schulkreis) organizate de o instituție sau alta de învățământ, în funcție de nevoi, și a căror menire e aceea de a dispensa ceea ce mai nou poartă și la noi numele de ”învățământ remedial”. Altfel spus, dacă într-o școală se constată că există mai mulți elevi care au probleme de asimilare a cunoștințelor ce se fac la clasă, orele sunt dublate pentru aceștia de explicarea mai aplicată și mai personalizată a materiilor, în cadrul unor asemenea programe de recuperare, de către studenți sau profesori pensionari plătiți cu ora. Iarăși din câte am înțeles, plata acestor ore e făcută de stat, prin intermediul instituției școlare în cauză. (Cel puțin în spațiul germanofon, acest tip de învățământ are o tradiție legată de o concepție socialistă asupra educației, în virtutea căreia statul trebuie să pună la dispoziția celor care doresc să învețe toate mijloacele necesare formării lor.) Personal – fără să le neg existența – nu cunosc alte tipuri de meditații în Occident. E de bănuit că pentru anumite tipuri de formare vocațională timpurie (în muzică, arte, limbi străine exotice etc.) – altfel spus lucruri pe care școala nu le oferă, sau le oferă doar la un nivel elementar – există și o componentă (de inițiativă și de cost) ce revine familiei.

            Din păcate, în România, situația meditațiilor e cu totul alta. Și, dacă vrem cu adevărat să o înțelegem, va trebui să privim cu atenție succesivele straturi în care ea e împachetată. Mai înainte de toate, ceea ce s-ar cuveni remarcat e faptul că – în România – meditațiile au, deja, o tradiție. Tăcerea de care vorbea domnul Funeriu e foarte vizibilă aici, căci – după știința mea – până la ora actuală nu avem nici un studiu care să ne vorbească de felul în care au apărut meditațiile în peisajul nostru educațional. Nu mă refer aici la dimensiunea ”artinazală” a meditațiilor, căci am dat de ele și în interbelic, atunci când copii de familie bună – care, adesea, făceau școală acasă – aveau diverși meditatori (de multe ori studenți) pentru o materia sau alta. Acest fenomen de home schooling sau, în alte cazuri, de învățământ remedial cu meditatori plătiți era apanajul unei caste foarte restrânse și nici în interiorul ei nu era foarte extins. După cum o arată varii fragmente memorialistice, la fel stăteau lucrurile (mai ales cu limbile străine sau cu învățarea instrumentelor muzicale) și în mediul ”burgheziei roșii” din anii 50 – ’60. Aceste situații sunt mai apropiate de cele despre care am presupus că pot exista și în Occident: un ajutor punctual pentru învățarea unei limbi, al tehnicii unui instrument sau a unei arte, a părții mai dificile (sau nestudiate în școală) a unei materii sau – pur și simplu – revenirea explicativă asupra unui punct sau altul din materie care nu a fost înțeles de elev. Nu despre așa ceva e vorba în ”sistemul meditațiilor” românești. Aici ne lovim, de o industrie (căci meditațiile se fac la scară largă), cvasi-obligatorie (pentru că, în afara lor, elevul care se bazează doar pe cunoștințele dispensate la clasă și pe munca lui are șanse minime la ”evaluările școlare”) și care nu aduce nici un plus de cunoaștere (deoarece sunt centrate pe repetarea unor situații – tip care sunt cunoscute, din experiență, de profesor ca fiind regula examinărilor).

            Domnul Funeriu are dreptate când spune că fenomenul meditațiilor e generalizat; totuși, s-ar cuveni o precizare: e generalizat acolo unde părinții au o atenție aparte față de formarea copiilor lor. Dacă părinții nu sunt interesați de parcursul școlar al copiilor – și, probabil, acest lucru e valabil în majoritatea cazurilor (aș risca să spun, fără a avea nicio statistică la bază, că e vorba cam de două treimi din populația școlară) – meditațiile nu au nici o importanță pentru ei. Însă, cu extrem de rare excepții, copiii lor pierd capacitatea de-a urmări lecțiile de școală, sunt incapabili să-și facă temele, nu pot susține examene adevărate și se adâncesc într-un refuz tot mai obstinat al cărții și al culturii. Cei pentru care școala nu e o problemă devin ei înșiși o problemă a sistemului de învățământ. Îi numim generic ”analfabeți funcționali”, însă e vorba de persoane care – de pe clasele mici – au abandonat școala, chiar dacă din varii motive (de pildă acela că părinții nu au unde să-i lase până sunt la lucru) mai sunt prezenți în clase. Abandonul lor are o legătură – după părerea mea directă – cu meditațiile.

Aș mai dori să observ un lucru: problema meditațiilor vizează exclusiv minorii și – din punctul meu de vedere – e absolut uimitor faptul că nici o instanță națională având ca obiectiv protejarea drepturilor copiilor nu a sesizat acest lucru. Nimeni nu-și pune problema meditațiilor în cazul studenților, al celor ce lucrează în domenii tehnice (care, uneori, presupun și cunoștințe teoretice) sau măcar în situația examenelor de teorie de la școala de șoferi (reputate a fi la fel de stupide și bazate pe memorare ca cele din școli). De ce funcționează meditațiile doar în cazul copiilor? Deoarece schema lor e una triunghiulară: profesor – copil – părinte și are la bază un șantaj sentimental: dacă ție, ca părinte, îți pasă de copilul tău, atunci dechide portofelul pentru el! Demonstrează(-i) că-l iubești, plătindu-i niște ”ore în particular”! În această situație, copilul e luat ostatic de profesor și, în schimbul eliberării (notei sau diplomei de examen a) lui, părintelui i se cere o sumă de bani. Sigur, acest lucru nu se petrece hard, cu arme la vedere, ci soft, cu aluzii, cu un sfat binevoitor și cu multe subînțelesuri. Pe care, părintele – dat fiind că e vorba de copilul lui – le pricepe cât se poate de bine.

Să vedem cum se petrec aceste lucruri, pentru a înțelege de ce ele au un caracter industrial; altfel spus, de ce-i afectează pe toți elevii României și de ce cei ai căror părinți ”nu înțeleg” sunt condamnați la analfabetism funcțional. Mai înainte de a citi considerațiile mele, vă rog – pe cei care aveți copii – să vă uitați prin manualele lor de școală și prin caietele de teme. Știu că mulți părinți de azi reproșează școlii actuale că ”nu mai e ce-a fost odată”. Totuși, încercați să rezolvați niște probleme de matematică sau de fizică date ca teme, sau să învățați, împreună cu copilul dumneavoastră, o lecție de biologie sau de istorie. Dacă o faceți (fără aroganța celui care are o profesie științifică, ci cu deschiderea omului cu o cultură medie) sunt convins că veți observa – repede – două lucruri: caracterul abstract al cunoștințelor predate și cerute și distanța dintre ceea ce se face la clasă și ceea ce se cere la teme. Să le luăm pe rând: v-ați întrebat vreodată de ce trebuie să se facă fracții pe clasa a III-a și să se rezolve sisteme de ecuații pe clasa a V-a? (À propos,  dumneavoastră, ca părinte – presupunând că nu sunteți matematician – când ați rezolvat ultima dată un sistem de ecuații?) De ce trebuie să se facă tot verbul – partea cea mai dificilă a gramaticii – pe clasa a V-a? Uitați-vă prin celelalte manuale – de biologie sau de geografie – și încercați să rețineți cascada de termeni științifici cu care vă inundă fiecare lecție. Apoi uitați-vă la copilul dumneavoastră, care are între 10 și 12 ani și care – așa sunt generațiile de azi – la vârsta aceasta intră în adolescență (ceea ce înseamnă că, pe lângă obligațiile școlare, mai are și problemele lui psiho-somatice). Eventual întrebați-l când au făcut ultima oară un experiment la școală.

Dacă sunteți puțin atent, veți observa un lucru simplu: între exercițiile făcute la clasă și cele din teme e o distanță care, adesea, e amețitoare. Unu plus unu egal semnul întrebării – la clasă. Radical din x la a treia supra y plus paranteză etc. – la temă. Cum se trece de la una la alta? Presupunând că elevul a fost atent la școală, pe baza cunoștințelor dobândite la lecție e capabil să-și facă tema (cu atât mai mult cu cât se poartă temele lungi)? În foarte multe cazuri nu, oricât încearcă. Și e o categorie de copii care chiar încearcă, căci vor premiu, vor să placă doamnei/domnului profesor, vor să-i bucure pe părinți și așa mai departe. Încearcă, dar nu pot. Încearcă o dată, de două ori, de trei ori și nu reușesc deloc. Notele scad, copilul se închide în sine, devine apatic – e o problemă. Între ceea ce i se oferă și ceea ce i se cere la clasă e o prăpastie, un gap cum spun cei mici. Și, dacă nu vedeți nimic la copil (punând starea lui tensionată în seama transformărilor vârstei), nu vă fie frică: o să vi se atragă atenția asupra ”problemei” doamna/domnul de matematică însuși sau diriginta/dirigintele la proxima ședință cu părinții. Când, mirat de evoluția notelor ce descresc, o să întrebați care e cauza, o să vi se răspundă – cu surâsul de circumstanță – că ”așa sunt copiii, la vârsta aceea”. Și când vă veți interesa ce e de făcut pentru a reveni în fruntea plutonului o să vi spună – profesoral – că ar fi bine ca cel mic ”să facă câteva ore în plus la materia în cauză”.

”Câteva ore în plus”; puteți înregistra conversația pe un telefon setat de Procuratură. Ce e anormal în aceste cuvinte? E un lucru rău ca fiica / fiul dumneavoastră să lucreze încă niște ore pe săptămână la o materie la care începe să aibă dificultăți? Dimpotrivă, dacă dumneavoastră nu i-ați spus încă acest lucru copilului, profesorul își face el datoria de a vi-l spune dumneavoastră ca părinte. Domnul Funeriu acuza meditațiile făcute cu profesorul de la clasă, iar Ministrul Educației vrea să le interzică prin lege. Numai că meditațiile acestea nu se fac pe baza unui contract explicit în care să se scrie: ”Eu, X, legitimat cu actul de identitate Y, profesor la școala Z îl oblig – sub sancțiunea scăderii notei – pe A, elev în clasa B, la care predau, să vină să facă meditații cu mine, plătind tariful pe care eu i-l cer.” Ferească Dumnezeu! Totul e numai politețe, recomandare binevoitoare, sfat (aproape) matern / patern și – evident – mult subînțeles. Subînțelesul în sine nu e obiect juridic, dat fiind că el depinde pe de-o parte de interpretarea subiectivă, pe de alta de context. Dumneavoastră vă aflați prins în context și știți care e cheia interpretării (căci, întâmplător, copilul vă va fi spus că are colegi ce fac meditații și nu /mai/ au probleme cu notele). Așa că ”înțelegeți” ceea ce e de înțeles. Această stranie hermeneutică e valabilă peste tot în lumea noastră: ceea ce e important nu e niciodată enunțat, iar ceea ce e formulat e lipsit de interes (deși, uneori, poate fi folosit împotriva dumneavoastră). Trăiți într-o lume în care lucrurile cu adevărat importante ”se înțeleg”, fără a trebui să fie spuse. (Ca o paranteză, de aceea școala nu contează în lumea noastră: în mod normal, obiectivul ei principal ar trebui acela de a-i învăța pe viitorii cetățeni arta formulării exacte și corecte. Dar ce să faci cu ”abilitățile de exprimare” literară într-o lume în care lucrurile cele mai importante se spun în aluzii și se citesc în priviri?) Și, pentru cei ce le înțeleg, sunt constrângătoare. De aici caracterul cvasi-obligatoriu al meditațiilor.

Ar trebui să considerăm meditațiile ca pe ceva negativ sau pozitiv? Dacă ar fi să privim ”partea plină a paharului”, atunci ”orele particulare” rezolvă două lucruri: mai întâi dau impresia faptului că elevii recuperează / avansează contra cost, așa cum n-o pot face în sistemul (gratuit) de stat și, în al doilea rând, mai ridică ”nivelul salarial” al profesorilor (uitați, mereu, printre ”categoriile defavorizate” ale populației). Ca-ntotdeauna în România, atunci când soluțiile colective eșuează (și ele eșuează inevitabil), rămân soluțiile individuale: fiecare (elevi, părinți și profesori) se descurcă cum poate. În definitiv, faptul de-a pune puțină presiune pe părinți nici nu e așa de dramatic – taotă sociologia ne arată cum crește distanța dintre generații și cum părinții își manifestă afecțiunea mai ales sub forma banilor sau a cadourilor. Un ”voucher educațional” sponsorizat de familie e, poate, cadoul cel mai nimerit pentru cel mic.

Partea proastă ține de faptul că, ajustându-și bugetul în felul acesta, profesorii sunt la mâna Ministerului: de ce să vă (mai) creștem salariile, când – oricum – voi mai ”completați” pe cont propriu? Va comenta cineva? O să i se trimită ANAF-ul și Procuratura pe cap. Așa că, mai bine rămâneți ”categorie defavorizată” și ”vă descurcați” cum ați făcut-o și până acum. Numai că, așa cum arătat-o cu altă ocazie (”Când a început declinul universităţilor româneşti? Anii meditaţiilor si ai comentariilor”), descurcăreala aceasta are un cost – și încă unul mare: deprofesionalizarea dascălilor. Lipsiți de resursa materială și – mai ales – de timpul care le-ar permite să rămână în contact permanent cu domeniul lor, aceștia regresează la condiția unor repetitori care nu (mai) știu decât manualul, culegerea și testele aferente care, toate, folosesc vreme de trei ore, într-un examen ce nu lasă urme. Renunțând să fie un profesionist al specializării sale, profesorul acceptă degradarea sa socială la nivelul de lucrător sezonier a celor care-i plătesc serviciile. Nu ”masteratele educaționale” fac profesori adevărați, ci tihna (care înseamnă și bunăstare, și liniște) ce permite unui pasiuni să se desfășoare și să-și găsească modalitatea cea mai adecvată de expresie.

Dar nu asta e partea cea mai dramatică a meditațiilor, ci faptul că – realmente – nu folosesc la nimic. Ele nu au nici un rost, dat fiind că nu aduc nici un plus de cunoaștere. Scopul lor este, simplu, acela ca elevul să repete mai mult lucrurile care se fac la clasă, eventual să i se explice mai ”personalizat” un lucru sau altul, să facă mai multe probleme și să recite mai adecvat ceea ce e de recitat. La meditații nimeni nu află nimic nou, doar dublează lucrurile făcute la clasă. Întreburea e: de ce trebuie să le dubleze? Dacă ceea ce se face la școală e prea mult, atunci – pe baza feed-back-ului atât de predicat de ”noile pedagogii” – ar trebui ca programa să fie sau redusă, sau simplificată, sau explicitată mai pe înțelesul copiilor. Cum se numește faptul că-i obligăm să facă lucruri pe care știm, de la început, că nu le pot face? Eu aș spune: inițiere în impostură. Îi silim – pe elevi și pe familiile lor – să se ”descurce”, să ”plătească taxa de protecție” instituției școlare, să învețe încă odată peste orele de școală și peste teme (iarăși, fără ca vreo autoritate publică să calculeze cât timp lucrează un minor în România), într-un cuvânt, să deprindă de mici cum se ”raportează” ”performanțele” ce ne cresc tuturor ”mândria de a fi români”. E drept, meditațiile sunt calea mai lungă, care cere un oarecare efort, dar există și o cale mai scurtă: copiatul (sau, la scară mare, plagiatul). Acesta din urmă nu cere timp, ci doar noroc. Viața noastră – ne-a spus-o Poetul Național – nu e guvernată nici de judecată, nici de înțelegere, ci de noroc. Dacă ne uităm pe scena publică, vedem ce-a adunat norocul când a suflat peste România. Cât despre ceilalți, cei care chiar au căutat să înțeleagă și acum fac munci subalterne, risipiți peste tot prin lume, vorba întâiului meditator al țării: ”Ghinion!”

În cele din urmă, care e problema cea mare a meditațiilor? Nu e nimic complicat la mijloc; ea ține de faptul că școala românească nu are nici o preocupare pentru ceea ce înțeleg elevii. Or, testele PISA și cele de ”literație” (cum intră cuvintele noi în limba română!) măsoară exact acest lucru: gradul de înțelegere al elevului față de un enunț, o sarcină sau o situație în care se află. Examenele noastre au rămas – chiar dacă democratizate – în siajul celor comuniste (pe care le regretă unii): scopul lor nu e măsurarea înțelegerii, orientarea ori selecția în funcție de pasiune și de interes, ci disciplinarea socială. Faptul de a-i obliga pe toți, prin toate mijloacele, inclusiv plătind din propriul buzunar, să recite același lucru nu e nimic altceva decât cea mai eficientă modalitate de a crea stereotipia socială: ”omul socialist” formatat după același șablon. În lumea aceea – și-n remanențele ei actuale – nu e niciodată clar dacă o clasă ce dă la examen o mulțime de lucrări identice e alcătuită din copii care au învățat foarte bine, pe de rost, același text sau din șmecherași care au copiat ingenios. Pentru că aceștia suntem noi: cei pentru care performața de vârf și infracțiunea se suprapun indiscernabil. O lume fără viață de apoi, în care – cum spunea Platon – ”ticăloșii sunt cei mai fericiți dintre muritori.”

În ceea ce privește textul domnului Funeriu, mi-aș fi dorit ca dânsul – care a făcut realmente ceva pentru școala noastră și care are o privire de ansamblu asupra educației, pe care i-o oferă o impecabilă carieră profesională – să observe două lucruri absolut problematice pentru oricine ar încerca o evaluare a sistemului nostru de învățământ. Mai înainte de toate, faptul că distanța dintre ceea ce se predă și ceea ce se cere (cea în care se insinuează meditațiile) lasă în urmă prea mulți elevi. Nu există nici o posibilitate de a-i medita pe toți. Ce facem cu ei? Îi transformăm în ”culi” (cărușii de greutăți chinezi) pentru cei ce se meditează? Al doilea lucru ține de faptul că dopajul meditațiilor falsifică, din start, orice statistică asupra stării reale a educației. El ne oferă imaginea unor ”performanțe” la care școala comună contribuie prea puțin și ridică standardul așteptărilor la un nivel pe care majoritatea claselor (altele decât cele ale celor două licee ce contează în fiecare municipiu reședință de județ) nu au cum să le atingă. În fond, menirea școlii de stat e aceea de-a le oferi tuturor elevilor, pe înțelesul lor, acele lucruri care ne definesc ca oameni, pentru că înțelegerea și asumarea lor ne face egali, dincolo de avere, de titluri sau de origine. Și tocmai de aceasta în centrul educației trebuie pusă înțelegerea – adică felul în care fiecare metabolizează într-un sistem de reprezentări proprii cunoștințele primite de afară – pentru că, mai mult decât orice, ea e expresia umanului din noi. O școală cu adevărat bună nu produce performanțe individuale (ce iau calea străinătății), ci o medie umană civilizată. Produce civilizație.

Iar civilizația – atunci când e – e performanța noastră comună.

Distribuie acest articol

36 COMENTARII

  1. 1.Domnul Funeriu are dreptate cu interzicerea meditatiilor date de profesorul care preda la clasa elevului respectiv. Este incorect si imoral si induce un comportament incorect al profesorului, „pas cu pas”.
    2. Problema temelor din invatamantul romanesc e foarte importanta si trebuie discutata in amanunt. Temele normale nu se pot termina in timp limitat, fara ajutorul parinitlor, iar aprecierea elevilor la clasa este bazata cel putin 50% pe realizarea acestora. Daca nu umblam aici, nu vom indrepta nimic. Mantra mentala a profesorului trebuie sa fie ” Ziua are doar 24 de ore”..
    3. Pregatirea unor examene insa, necesita ajutor. Aici orice ajutor e binevenit.

    • Si in scolile vestice exista pregatire pentru marile examene, cum ar fi Baccalaureatul, insa nu exista meditatii asa cum se fac ele in Romania. Regulile sunt clare acolo: un elev de clasa a V-a nu trebuie sa petreaca mai mult de 30 de minute pentru a face teme. Problema este ca nu se respecta de catre toti profesorii regula, dar asta este altceva. Mai exista un aspect in vest, anume ca elevii petrec foarte mult timp la scoala, de la 8 la 16, pe cand in Romania scoala se termina la orele 12-13. Asadar, un elev petrece la scoala 8 ore in medie, la fel ca un adult la locul de munca, iar dupa ce vine de la scoala are nevoie de relaxare, nicidecum de multe alte teme. Insa, la noi scoala a devenit un imens experiment pe copii, iar legile se schimba de la an la an, in functie de partidul aflat la guvernare. Atata timp cat profesorii vor fi „masa electorala de manevra” odata la 4 ani, probabil ca nu va disparea nici practica meditatiilor care provine tot din timpurile noastre socialiste cand era format omul nou socialist care trebuia sa concureze si sa fie mai bun decat cel occidental.

      • @mike, absolut de acord cu dumneavoastră! Comparam rezultate elevilor din Ro care învață/petrec doar 4 (maxim 6) ore pe zi cu rezultatele elevilor din vest care învață/ petrec minim 8 ore in școală. Orele de meditație încearcă să acopere acest „gap”.

        Ore petrecute în școală acoperă și dezvoltarea „soft”, nu doar cea „hard”. Cu cât timpul petrecut în școală este mai redus, cu atât rezulta și mai mulți „analfabeți emoționali”, nu doar „analfabeți funcționali”. Adulți „necrescuti” care nu știu să își gestioneze emoțiile / sentimentele. Nu știu ce să facă cu ele, cum sa le managerieze.

        Problema meditațiilor ar trebui sa contina SI problema timpului petrecut intr-un sistem care oferă invatare. A sta singur in casa, de la 12 la 18 NU însemna învățare.

        • 8 ore petrecute în școală înseamnă un cost psihologic imens pentru un copil, concretizat uneori în costuri psihiatrice mai târziu. Copilul trebuie să exploreze lumea reală, să descopere cum funcționează ea, nu să stea 8 ore țeapăn în bancă.

          Timpul petrecut în școală îi învață pe copii să-și gestioneze emoțiile? Nu experiențele din lumea reală? Ce-ar fi să mai deschidem câte o carte de psihologie, măcar din când în când?

          Pentru locuitorii din mediul urban, problemele psihiatrice sunt de două ori mai des întâlnite decât în mediul rural. Pentru că orașul e o cușcă mai mare, iar școala o cușcă mai mică. Spațiul insuficient determină înclinații necontrolate spre agresivitate, ceea ce duce apoi la autoritarianism și totalitarism. Lucrurile astea s-au mai întâmplat o dată, în anii ’30.

          • @Harald, experientele din lumea reală nu înseamnă 4-5 ore zilnic închis în casă. Pentru că da, cum bine spuneți, spațiul închis alienează.
            Școlile normale sunt de fapt campusuri, cu săli de mese, cu săli de sport, cu bazine de înot. Elevii nu stau în aceeași clasă de dimineață până seara, eventual mâncând în aceeași bancă „ceva de la catering”.
            Dar chiar și așa, tot cred că este mai bine că un copil care termina orele la 12 sa rămână în școală, Intr-un cadru social controlat, decât să stea singur in casa între 12 și 18, când vin părinții acasă.
            Sigur, experientele de viață sunt necesare, eu am vorbit strict de singuratatea zilnica pe care copiii nu ar trebui sa o simt.

            • @Stefan – ”Școlile normale sunt de fapt campusuri, cu săli de mese, cu săli de sport, cu bazine de înot”

              Așa e. Modelul se numește ”viață instituționalizată” și se practică în închisori, în unități militare, în azile de bătrâni etc.

              În esență, asta propune ideologia neomarxistă pentru copii, viața instituționalizată.

              Ceaușescu era copil mic, cu visul lui de a organiza cantine pentru întreaga populație. Abia școala modernă de azi reușește să-l pună în aplicare.

    • 1.Nu se va rezolva nimic, se vor pasa elevii intre profesori asta in cazul,greu de crezut, in care se va respecta interdictia.Oricum in Romania nu se respecta nicio lege ! 2. Meditatiile au o puternica componenta de coruptie,In clasa profesorii pierd timpul ,nu se invata mai nimic ca apoi sa i se sugereze parintelui sa-si trimeata odorul la meditatii. Cine nu intelege va avea copilul corijent,cu note mici,jignit,etc.De cele mai multe ori parintii platesc in realitate notele acordate copiilor ( spaga) nu insusirea materiei. De vazut rezultatele catastrofale la Bacalaureat.Scoala romaneasca este facuta nu pentru elevi ci pentru profesori sa-si pastreze catedrele unele materii neavand nicio legatura cu pregatirea elevilor pentru a fi utili societatii actuale si viitoare.

  2. Problema actuală a meditațiilor în România e suficient de vastă și de complexă încât să nu existe soluții reale pentru ea. Pentru o minimă detașare, astfel încât cadrele didactice să nu se simtă acuzate de nimic, se poate face o comparație cu CFR-ul: lipsesc atât de multe în sistemul feroviar românesc, încât numai o schimbare de sistem le mai poate rezolva. Și oricum rezolvarea lor va dura 30 de ani, iar asta abia după ce va începe.

    Lucrurile astea se repetă mereu în diverse domenii, așa era în 1990 cu drumurile. Drumurile naționale de pe vremea aceea erau în multe cazuri mai rele ca drumurile județene și comunale de astăzi. Problema a fost conștientizată, s-au construit în ultimii 30 de ani aproape 1.000 de km de autostrăzi și s-au refăcut drumurile naționale la niște standarde care ar fi fost de neimaginat în 1989. Pentru că o națiune întreagă a înțeles problema drumurilor.

    Problema sistemului de învățământ încă nu a fost conștientizată de întreaga națiune. El merge din inerție și creează locuri de muncă pentru profesori, iar visele ANAF de a impozita banii din meditații sunt mai degrabă parte a problemei, decât parte a soluției.

    La fel ca în cazul CFR-ului, pentru o schimbare autentică a sistemului de învățământ e mai întâi nevoie de o schimbare de sistem în România. Iar deocamdată, cu serviciile secrete pe cai mari, la fel ca în Rusia, nu sunt condiții pentru o schimbare de sistem în România. Mai vedem ce-o mai fi după ce dispare Putin. Abia atunci vor putea fi eliminați din viața publică agenții de influență ai Rusiei (din toată Europa, nu doar din România) și tot abia atunci se va putea reorganiza și sistemul de învățământ. În prezent nu e posibil.

    • Drumurile in 1990 erau f proaste nu din lipsa de „constuentizare” ci pur si simplu ca se faceau economii crunte ca sa se plateasca datoria. Si facandu-se exonomii .. ani de ziloe nu au fots fonduri ptr reparat drumurile! (aveam un prieten care „studia” cu mare griaj bugetu „iar o sa schimb fuzetele!!!”)

      Cat despre invatranmat .. erea relativ decent prin 1973…74. Dar .. dar prin 75-77 s-a cerut promovabilitate de 100% asa ca toate loazele au trecut. De ce sa mai inveti?
      Apoi a venit 1990 si REFORMA . facuta de parca nici unu dontre distinsii nostrii intectuali nu citiose parerile lui Jean Cau despre „reorma” de dupa 68. Sau poa, da .. distinsii nu citeau pe Cau!

  3. Meditatiile generalizate au creat un efect pervers: profesorii nu isi mai fac datoria la clasa. Copilului meu de clasa a sasea i s-a spus de catre profa de mate: de ce sa ma mai obosesc eu sa predau, cand voi toti faceti meditatii? Abia atunci am realizat ca materia nu se parcurgea. I-am pus meditatii, erau ca o scoala dupa scoala cu zeci de copii, in care se preda mai intai materia de la zero si apoi se verifica. Deci meditatiile contribuie cu continut nou :( Oribila experienta am avut pe tot parcursul scolar, in scoli considerate foarte bune!

  4. Fenomenul de „disciplinare socială” exista si in Vest, doar ca mult mai subtil si ambalat intr-o frumoasa „poleiala” sclipitoare. Ceea ce ati spus despre matematica, de exemplu, traiesc acum pe pielea mea (sau mai precis copilul meu simte asta pe pielea lui) intr-o scoala occidentala multinationala, unde profesoara de matematica le arunca efectiv o foaie elevilor cu exercitii noi fara sa le explice nimic, iar apoi urmeaza testul la cateva zile. Practic, elevii trebuie sa descifreze si sa inteleaga acasa acele probleme care sunt oricum peste nivelul lor scolar. La fel de bine ar putea la clasa a V-a sa-i invete integrale sau derivate, ar fi acelasi lucru. Insa, din ce am observat, acest lucru este specific profesorilor care provin din statele sudice (Spania, Portugalia, Franta, spatiul balcanic, Belgia), adica acele state un pic mai socialiste. Poate ca si in Germania exista astfel de „metode” de predare, insa nu stiu sigur. Ce stiu sigur este ca profesorii britanici, scandinavi, olandezi, danezi pun accent pe intelegere, invatare logica, foarte multe experimente (la biologie, fizica, chimie), o predare interactiva si pe capacitatea elevilor de a cauta singuri solutii si de a se documenta din carti, internet, etc, etc). Tendinta profesorilor din sud (socialisti) de a exagera cu cantitatea de informatii si testele este evidenta, fata de cei nordici. Uneori am impresia ca acesti profesori traiesc pentru note/teste si sunt platiti in functie de numarul de teste date la foc automat. „Meditatiile” nu exista in forma „clasica” romaneasca, ci sub forma de ajutor oferit la clasa elevilor care inteleg mai greu sau care au nevoie de mai mult exercitiu. Exista un profesor asistent care, dupa ore le explica unora dintre elevi lectia respectiva, insa in nici un caz nu exista ideea de a „pedepsi” un elev prin note doar pentru ca profesorul are nevoie de finante suplimentare si meditatii.

  5. Domnul Funeriu si-a facut scoala in Franta.
    Prin urmare cunoaste foarte bine industria meditatiilor din Franta si incearca sa o replice in Romania.

    De fapt singura diferenta este ca in Ro este 100% nefiscalizata in timp ce in Fr este intr-o oarecare masura fiscalizata.

    Las linkul acesta pentru referinta: https://www.superprof.fr/cours/maths/france/
    Enjoy! Dati click pe profi sa vedeti descrierea, si fiti atenti ce tarife orare au! :) O sa vedeti ca este in principiu acelasi lucru cu sistemul subteran din Ro.

    Clasele remediale exista si in Franta dar sunt altceva. Nu se exclud cele doua sisteme.

    Meditatiile fac parte din modul nostru de viata. Nu pot fi eliminate, si nici nu trebuie. Trebuie doar trecute in legalitate si transparenta in masura posibilitatilor practice.

  6. Eu nu inteleg in ruptul capului cum poate cineva invata pe de rost raspunsurile la un chestionar cum e cel de la permisul de conducere.

    • Am uitat sa scriu: am facut fractii ordinare in trimestrul III al clasei a IV a. Nu stiu daca erau sau nu in programa sau ca asa a vrut buna invatatoare. Care trebuie spus ca era foarte buna si extrem de corecta si de dreapta, dar cind era cazul batea la noi ca la fasole. Fete sau baieti, elevi buni sau mai putin, nu conta. Si ce palma grea avea, stiu c-am luat-o de citeva ori, chiar elev de 10 pe flanc si unul dintre favoritii ei fiind. Am gresit si am persistat in greseala chiar daca mi-a explicat o data, de doua ori? Am fost obraznic? M-a pleznit de nu m-am vazut.
      Exemplu: am facut vreo timpenie, indisciplina, cineva a copiat sau asa?
      – vino la catedra. Stii ce ai facut?
      – Da.
      – Spune cu voce tare in fata clasei. Nu spuneai? Jap, o palma peste fata sau peste cap! SPUNE, AI CURAJUL FAPTELOR TALE!
      Spuneai?
      – pentru asta iei doua la palma. (Si scotea o bucata de lemn). Tine palmele in fata si nu te feri pentru ca o sa doara mai rau daca nimeresc peste buricele degetelor sau peste incheieturi. Pedeapsa tot o primesti chiar daca trebuie sa prelungim ora!

      Nimeni nu i-a purtat pica pentru asa ceva, dimpotriva, a fost intotdeauna respectata si iubita de copii, si trimitea intotdeauna in gimnaziu clase bune.
      Nu va inchipuiti cumva ca invatam de frica ei, nu, invatam pentru ca preda bine, punea tot sufletul in ce facea, ne stringea in brate rizind cind scoteam cite-o gluma buna si pentru ca ne placea de ea si apreciam instinctiv pasiunea pe care o avea pentru invatatul nostru.

      • In ziua de azi o simpla filmare cu telefonul mobil si rezultatul era excluderea din invatamant plus dosar penal ! Ma rog, filmuletul putea fi arhivat si folosit ca santaj la obtinerea notelor sau „pac la Razboiu’ ” !

  7. In Belgia, e totul functie de scoala. Sunt mai multe nivele din ce am vazut.

    1. Pentru acei care au dificultati la anumit obiect li se recomanda (am prins si cand se impunea) sa urmeze un curs de aducere la nivel care se face de obicei in pauza mare de pranz de exemplu. Nu pot zice ca fac mare treaba, pot fi si formale.

    2. Elevii sunt incurajati sa intrebe profesorul mai mult. Se discuta cu ei individual (sedintele cu parintii sunt individuale nu colective, fiecare parinte, elev, profesor au alocate 10-20 min la anumita ora, trebuie sa te inscrii), se identifica problemele si cum pot fi remediate

    3. Exista si elevi mai mari care pot explica la acei mai mici, chiar sunt platiti pentru aceste ore

    4. Exista niste firme care fac meditatii, ce m-am mirat ca intai lucreaza cu ei la nivel psihologic, identifica unde au probleme, clarifica metoda elevului de invatare, si abia dupa cateva lectii ii ajuta efectiv la materie

    5. Exista si meditatii clasice pe care le stim, de obicei la negru

    6. Scolile au psihologi, logopezi la care se pot adresa oricand parintii si copii. In general profesorii incearca sa gaseasca probleme in modul in care invata elevul si recomanda o alta abordare. In jurnalul clasei la sfarsit de semestru citim la fiecare materie o scurta indrumare , care din experienta este destul de clara si precisa.

    • Corecta si interesanta prezentarea dv.,dle Ion. In activitatea mea de dascal la univ., acun ceva ani in urma, am fost rugata sa fac pregatire pentru baiatul unor rude, pt.bac si facultate, de fel refuzam sa fac asa ceva. Intai am cerut caietul de notite al elevului sa vad cum si ce preda profesorul la clasa si am constat ca nu facea mare lucru, mai mult invata singur dupa manual. Manuale proaste cu prea multe detalii inutile. Apoi am cerut elevului sa imi explice cum invata, ce metoda are si am constatat ca profesorul nu ii invata pe elevi metode de invatare mai logica si usoara, clara si rezumativa. Apoi eu m-am pregatit atent pentru fiecare ora de meditatie. Un meditator adevarat, nu face cu zeci de elevi si trebuie sa se adapteze la potentialul copilului si sa il sprijine efectiv, sa ii dea siguranta ca poate mai mult daca are resurse de la mama natura. Am avut bucuria ca a
      luat cu bine bacul, a intrat la facultate iar acum lucreaza in USA.

  8. Din discutilie cu mai multi profesori, in scoala din Belgia, scoala invata elevul si un anumit mod in care functioneaza societatea. El invata nu doar sa adune si organele fluturului, dar si sa relationeze, sa se adapteze la diverse situatii: nu inteleg invat sa caut, nu ne-a dat clar, s-a schimbat sau a lipsit profesorul, stiluri diferite de predare, incerc sa ii ajung din urma, incerc sa invat singur, mai smecheresc, trag de alti colegi, etc. Asta face parte din antrenament de viata. Sa nu uitam ca nu e scopul sa stie sa rezolve integrale, dar scopul este sa invete sa le invete la nevoie.

  9. Boala sistemului de invatamant este veche si dateaza de dupa 1950 si nici pana azi nu s- a schimbat mare lucru, doar mici cosmetizari, ca de, am intrat in UE. Dar de ani de zile pe acest blog au fost exprimate, idei, practici si solutii, dar cei din guvern si ministerul de resort sunt orbi si surzi. Iar Romania educata o mare si gogonata minciuna. Fiecare ministru a venit cu ideile lui si a nu a tinut cont de mersul societatii si al muncii. Acum ne aflam in aceiasi dilema si nu intrevad o solutie de reforma adevarata pe cel putin 10 ani care sa ne faca mai logici, performanti, perseverenti, empatici. Exceptii exista, olimpici avem, dar nu ei reprezinta majoritatea copiilor si tinerilor si sunt rezultatul eforturilor pana la sacrificiu al parintilor.

  10. In Germania se mai practica, si inca intens, asa-numitele „Nachhilfe”, adica meditatii, ca si la noi. Multi studenti
    mai scot un ban cu ele.

    • In Germania scolile au, in general, mai multe niveluri ale aceleiasi clase: pentru elevii care nu reusesc sa inteleaga ce li se preda la clasa, exista posibilitatea de a fi mutati intr-o clasa unde nivelul de predare e adaptat la capacitatea elevului de asimilare, astfel incat sa inteleaga toti, chiar daca acest lucru nu va permite niciodata elevului sa urmeze o cariera academica. Dimpotriva, elevii super-dotati, care se „plictisesc” la ore, sunt mutati in clase unde ritmul de predare este mai intens si nivelul mai ridicat, astfel incat acestia sa performeze intr-o cariera academica.

      Meditatiile sunt pentru elevii obisnuiti, normali, care platesc sa-si ridice nivelul de cunostinte si abilitati pentru a putea sustine cu succes examene la care nu ar avea sanse numai cu lectiile predate la clasa.

      • De acord cu cele exprimate de dv. Am facut parte dintre copiii supra dotati, dar nu a existat sansa in deceniul 6 al secolului trecut sa fac cl.1 si 2 odata, stiam deja peste nivelul celorlati si ma plictiseam la scoala. Si nici mai tarziu. La noi daca s-ar face clase dupa nivelul elevilor se trece la ideea de discriminare. Mult mai tarziu cand am predat in preuniversitar am vazut invatatoare in varsta care dupa fisele copiilor de la gradinita isi faceau clase mai bune si lasau clasele slabe la tinerele invatatoare. Cred ca nici acum nu a disparut metoda. La noi mentalitatile retrograde sunt de vina.

  11. Problema trebuie tratata moral,inteligent si cu bun simt.Profesorii care conditioneaza notele de meditatii platite cu proprii elevi sa fie sanctionati ( legal e un santaj ),cei care declara veniturile din meditatii sa fie incurajati sa depaseasca acea concurenta neloiala a celor care nu o fac.Recenta propunere ca profesorii care dau meditatii sa aiba casa de marcat nu mi se pare binevenita nici pentru profesori nici pentru bugetul de stat.Cati profesori vor dori sa isi declare veniturile daca îi asteapta o complicatie in plus ?!?! Eu as zice asa: declarati-va veniturile ca in primul an aveti 50 % reducere la impozite sau chiar scutire de impozite.Fara plata CAS,CASS de doua ori.Si un sistem simplu de taxare,gen norma de venit.Apoi,dupa un an de trecere in legalitate amenzi pentru cei care lucreaza ilicit si premii (un fel de tombola) pentru cei care au lucrat cinstit.Cred ca asa s-ar misca ceva.

  12. Meditatiile sunt foarte raspandite in culturile confucianiste (China/Korea/Singapore/Hong Kong/Taiwan etc.) sub forma „scolii de weekend”. Majoritatea elevilor le fac. Este vorba de companii private de educatie sau de meditatii private, netaxate, cu profesorii (de la aceeasi scoala sau de la altele) care au ca scop imbunatatirea cunostiintelor in vederea asigurarii obtinerii de diplome si ascensiunii sociale. Indraznesc sa spun ca, desi spatiul confucianist este radical diferit de cel romanesc, meditatiile au un rol oarecum similar.

    Nu este vorba de a ajuta pe elevii ramasi in urma, ci de a asigura competitivitatea, deja la un nivel ridicat si a garanta accesul in scoli mai bune si la nivelul urmator de educatie. Parintii est-asiatici, chiar si cei aflati in situatii materiale modeste, platesc sume considerabile pentru meditatiile de weekend (care, in cazuri extreme, ocupa aproape tot weekendul).

  13. Comparația cu impozitarea bordelurile pare hilara dar trimite la o chestiune serioasa acum când tara are si va avea un deficit bugetar crescand. Avem o coaliție care, ne spune aproape zilnic un comentator, are avantajul de a putea face tot ce-i vor neuronii (mai precis muschii) si care ar putea lua niște masuri fiscale corective, inclusiv legalizarea bordelurile si impozitarea lor. Este o măsură utila și din punct de vedere sanitar, poare chiar și demografic. De ce sa lucreze româncele exploatate de mafioți în Amsterdam sau Londra când pot lucra acasă cu un venit decent?
    Când s-a pus problema salvării economiei Greciei un birocrat de la Bruxelles, fost preot catolic (s-a insurat!) și inginer, a ridicat problema impozitării bisericii ortodoxe din acesta tara, un subiect extrem de dificil. A propus ca Grecia sa primească un ajutor financiar nerambursabil (nu un împrumut) dar cu condiția impozitării bisericii ortodoxe. N-a fost auzit, replicandu-I se ca în Grecia biserica ortodoxa a fost timp de 500 ani coloana vertebrală a rezistenței naționale.
    La noi cu 65% control al Parlamentului marea coaliție de smenari ar putea impune impozitarea BOR ca instituție, dar și a clerului ca persoane fizice. Asta ar elimina o anomalie, as zice anticonstitutionala, si ar aduce mai mulți bani la buget. Ei chiar nu realizează ca asta ar furniza și mai mulți bani pentru ei de furat?

  14. Aceasta situatie este tipica pentru un scenariu/pattern larg raspandit in lume, nu doar in Romania, acela al inventarii, a crearii unor probleme si, mai apoi, oferirii de solutii de rezolvare a problemei tocmai de cei care o creeaza (atat in sistemul privat cat si in cel de stat).
    Aceasta situatie este generata de lacomie (mereu nemultumiti de remuneratie, mereu cu sentimentul ca nu sunt valorizati la adevarata lor valoare, vor mai mult pentru ca merita mai mult), de o atitudine anarhica (prin indisciplina, nerespectare a regulilor, nesupunere in fata regulilor create) si de desconsiderarea (prin incompetenta, delasare, orgolii nemasurate, neomenie) „clientului”, „pacientului”, „elevului”, „cetateanului”… spuneti-i cum vreti. Pe scurt asta inseamna a fi corupt din fire, de a avea o mentalitate/gandire corupta.
    Victimele doar se adapteaza, in lipsa puterii de a se revolta, mai ales intr-o societate fara empatie adevarata, fara legaturi comunitare si fara resurse si sustinere (clientul plateste preturi nejustificate, pacientul da spaga, elevul merge la meditatii, cetateanul plateste taxe din care se fura).
    Avem nevoie de cineva care sa-i izgoneasca pe corupti din Rai. Dar cine ridica piatra? Asta este intrebarea.
    In rest filozofii si discutii care nu au dus si care, e clar acum, nici nu vor duce la vreun rezultat. Prea multi specialisti implicatii in discutii si prea putini oameni de actiune implicati. Cineva trebuie să ia taurul de coarne (in niciun caz vreun mare specialist, ar fi contraproductiv). Dar cum scoala romaneasca are asa de multi specialisti, atat de bine educati, cu ideei geniale, nu vad cine decat un altcineva, din afara sistemului (care sa fie considerat incompetent de membrii breslei) cu idei putine, simple si fixe sa actioneze pentru schimbare. Altfel nu avem scapare. Vom crede mereu ca suntem geniali dar fara noroc in viata!

  15. În clasa a IX-a a fiului meu, profesorul de matematică avea o metodă complet derutantă pentru mine: arunca formula pe tablă, după care propunea probleme de nivel olimpiadă etapă națională. La sfatul meu, fiul meu i-a pus întrebări peste întrebări, până când, sătul de atâta insistență, profesorul i-a spus: „Caută pe Google”. Mi s-a înfiorat buzunarul și i-am propus cu voce gâtuită să căutăm un meditator. Cum nu făcuse niciodată meditații, a refuzat categoric și a căutat pe Google. Și așa școala a reușit să își atingă obiectivul principal, să îl învețe cum să învețe.
    Nu știu nici acum dacă profesorul nu știa să predea sau chiar a urmărit să îi învețe să se instruiască independent.
    Fiind profesor și eu, nu știu dacă pot fi complet obiectivă. Eu refuz meditațiile, dar mi s-a întâmplat de nenumărate ori ca, după ore în șir în care un copil își butonează pe sub bancă telefonul, fără să lucreze nimic din ce îi propun, să vină să îmi ceară să îl învăț cu bani ceea ce nu a învățat fără bani. Spre surprinderea mea, refuză meditația gratuită în școală, explicându-mi că dacă plătește se simte obligat să învețe.
    Nu contest existența profesorilor care forțează copiii să vină la meditații – știu și eu mulți – dar am impresia că e aceeași situație ca în cazul medicilor: îți cer sau nu îți cer șpagă, tu le dai, că așa e tradiția.

  16. bunul samaritean 30/05/2022 At 12:19
    Your comment is awaiting moderation
    Cu totii , cei care parinti fiind , am trecut prin „furcile caudine” ale meditatiei . Meditiatia , actul de meditatie , este o intelegere tacita ,nicind contestata, intre elevi , parinti si profesori intelegere ce nu are nici cea mai mica legatura cu performanta elevului decit in masura in care elevul este el insasi performant dar care are nevoie de a trece la nivelul personal al cunosterii , dincolo de statul de elev in scolile de Stat .Textul , de fata , ne prezinta ,cu foarte mult curaj ,ceea ce mai toata suflarea romanesca stie . In scolile românesti nimic nu s-a schimbat . Profesorul este inchis , de catre sistem , in cutumele vechi ale predarii la clasa si el nu poate , daca vrea sa reziste in post , sa treaca dincolo de decizia politica .Singura solutie este trecerea treptata la invatamintul particular statul Romania neavind resursele sa procedeze ca in Germania .Interesle sunt uriase si impactul politic este atit de mare incit schimbarile sunt , daca nu imposibile , foarte greu de facut .Daca ne referim strict la „Meditatii ” , elevul ,devenit client (se intimpla si in alte meserii ), trebuie modelat si remodelat (mijloacele sunt aratate corect in textul supus noua dezbaterii ) si indrumat in a accepta meditatiile in afara orelor la clasa .Inca din primele clase , cele primare , exista o lupta intre invatatori si apoi profesori spre as aduce la clasele unde predau elevi , purtatori de inteligenta si ai caror parinti se dovedesc a avea ceva„ dare de mina ” . Cum fiecare pasare crede ca puiul ei este desavarsit tot asa si parintele nu accepta decit ca ”plodul „ sa fie de nota 10 .Toata lumea stie si cum se face „notarea” in multe dintre cazurile la clasa .Va mai curge multa apa pe Dimbovita pina vom vedea declararea meditatiiilor la Fisc si impozitarea lor cum, tot asa , va tot curge multa apa ,pe Dunare ,pina vom vedea impozitarea tuturor proprietatilor si actiunlior legate de inchirierea lor sau pina vom fi martorii impozitarii tuturor formelor (meseriilor )producatoare de venituri .Politic vorbind , nici un partid nu isi poate asuma asta decit daca vrea sa dispara . Solutia este insa una singura : Vinzarea si privatizarea tuturor componentelor economice ale Statului si cresterea gradului de colectare la ANAF.

  17. „(Cel puțin în spațiul germanofon, acest tip de învățământ are o tradiție legată de o concepție socialistă asupra educației, în virtutea căreia statul trebuie să pună la dispoziția celor care doresc să învețe toate mijloacele necesare formării lor.)”

    Cred si sper ca e o exprimare nefericita, legata de frazele precedente, insa cu inteles absolut si fals. Nu stiu vreo societate nesocialista (vezi top ten al societatilor capitaliste liberale) in care statul nu pune la dispozitia celor care vor sa invete toate mijloacele necesare formarii lor.

    Apropo de istoricul meditatiilor in Romania, inainte de ´90 cei care picau la facultate (doar baietii) trebuiau sa faca serviciul militar lung, de 1 and si 4 luni. Era deci esential sa intre si pt asta parintii care isi puteau permite le asigurau meditatii. Meditatiile nu erau (si nu ar trebui sa fie) pentru invatarea a ceea ce ar trebui predat in scoala ci pentru a obisnui candidatul cu situatia de examen. Probleme similare rezolvate in timpul corespunzator.

    Altfel nu vad de ce nu s-ar impozita. Cei care dau meditatii sint doar fraudatori fiscali care nu-si declara veniturile (ca si onor dl Iohannis pe vremea lui).

  18. Eheee, dar unde sunt vremurile cand nici nu exista cuvantul „meditatii”?
    Scoala generala in cartierul bucurestean al celor mai saraci, Ferentari, intre 1947-1954 (cand parintii nu aveau bani nici ca sa-mi cumpere un ghiozdan si mergeam la scoala cu cartile intr-o traista), apoi liceul, apoi facultatea. Tot timpul premiant, sef de promotie in liceu, dar cred ca nivelul meu era mult sub cel al unui premiant de acum. Apropape jumatate din clasa terminala de liceu am urmat invatamantul superior, unde intr-adevar, maturizandu-ne intre timp, ne-am pus pe invatat si am ajuns profesionisti in diverse domenii.
    In scoala generala se practica formarea de grupuri de elevi, unul mai bun la invatarura la care erau alaturati alti doi-trei mai slabi si ne faceam temele pentru acasa impreuna la cel care avea mai mult spatiu acasa.
    Nu consider ca scoala pe atunci era asa cum trebuie, dar selectia se facea natural, nu prin dopaj ca acum.

  19. E greu să facem genealogia fenomenului, adică să-i explicăm cauzele. Mai ușor e să-l credem pe Funeriu care „are o privire de ansamblu asupra educației” și care ne aduce, precum sovietele electrificarea, soluția. Evident, soluția e una procedurală.
    Cred că articolul conține o mare greșeală: deprofesionlizarea dascălilor nu vine din meditații, ci din salariile lor modice (guvernul din care a făcut parte dl Funeriu a tăiat salariile bugetrilor!), din politizarea și otomanizarea administrațiilor, ceea ce demotivează până la lehamite, din neacompanierea dascălilor cu programe de pregătire (perfecționare e numai la comuniști, perfecțiunea fiindu-le la îndemână!) și din multe altele. Când un profesor dă meditații, dimpotrivă, aprofundează prin practică multe aspecte ale specialității lui.
    Mai cred că scopul examenelor nu este disciplinarea socială, ci ierarhizarea și segregarea sociale. O notă mare la examen este o șansă de a nu ajunge în bulk-ul, masa săracă. Injoncțiunea liberală este asta: adaptează-te sau dispari (publică sau dispari, inovează sau dispari, câștigă sau mori de foame etc.).
    Meditațiile vor dispărea atunci când profesorii vor câștiga bani altfel, când pregătirea lor nu le va lăsa timp pentru meditații, când părinții cu dare de mână își vor da copiii la școli private bune etc. Când mutațiile vor fi atât de profunde și rapide încât profesorii vor avea ei nevoie de meditații, când timpul elevului va fi contorizat și când a-l petrece în cadrul unei activități parașcolare va fi mai bine punctat decât o întrevedere cu proful de matematică în sufragerie la acesta contra 50 RON.

  20. În 2019 au dispărut 7.4 (!!!) miliarde de euro prin frauda la TVA. Din cei aproximativ 3 milioane de copii, dacă 10-20 la sută iau meditații o dată sau de două ori pe săptămână, suma totală ce se poate impozita e nimic față de frauda cu TVA. Taxarea orelor de meditații e doar o glumă sinistră a organului (fiscal). România e un stat eșuat și o democrație falsă… Organul s-a deșteptat, nu mai omoară criticii, dar le bagă pumnul în gură: suspendări la justiție, impozite pentru pălmași, legi cu dedicație etc

  21. Intradevar, nu suntem singurii cu meditatii, dar felul ipocrit si netransparent cum le-am organizat este de un balcanism dezgustator.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carti noi

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mastile-zeului-mastile-zeului-vol-i-1651660196.png

Editura Trei publica primul volum din monumentala lucrare a lui Joseph Campbell, Măstile zeului. Acest prim volum, în editie cartonată, este dedicat mitologiilor primitive. Al doilea volum va fi despre mitologiile orientale. Puteti cumpăra de la Bookfest această carte cu o reducere de 30 %.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro