Aveți în față o scurtă reflecție asupra tradiției și, oblic, asupra naționalismului. Ea pornește, în primul rând, din experiența mea de tanatolog. Ce vreau să spun cu asta? Că, sub presiunea unei crize, oamenii și colectivitățile scot la înaintare ceea ce au mai profund și mai specific; nu ceea ce declară, ci ceea ce cred – întemeiat sau nu – că funcționează cu adevărat.
Atunci când e urgent și doare, se vede limpede cine suntem. În ultimii trei-patru ani am făcut multe deplasări prin țară – mai ales în zone rurale, dar și prin orașe pe jumătate părăsite, cândva monoindustriale, azi în paragină. Am constatat că experiențele spirituale ale oamenilor s-au diversificat. Căile prin care se apropie de ceea ce contează cu adevărat pentru ei – casă, masă, locuri natale, intimitate, copii, sănătate, suferință, moarte – nu mai depind (decât, poate, într-un mod superficial) de vreun “dispozitiv național oficial”. Adesea e vorba de o alienare profundă: oameni bântuiți de un sentiment de înstrăinare, atât față de semeni, cât și față de ceea ce se întâmplă în jurul lor, în plan socio-politic. Mai întâi pandemia, apoi războiul din Ucraina și crizele politice din ultimii doi ani au erodat și mai mult încrederea în ceilalți și în realitate. Am observat o schimbare de dinamică chiar și în comunitățile mici, rurale. Relaxarea conștiinței confesionale ortodoxe este deja evidentă și ireversibilă; ca orice relaxare neasumată, însă, ea nu deschide spre dialog sau reflecție, ci produce noi crispări, polarizări și eclectisme.
Acum să revin la problema tradiției, care, spuneam în introducere, devine mai clară dacă o privim din perspectiva morții. Cultura tradițională a morții recurgea la mimetism și contagiune afectivă (mecanisme activate simultan în sfera rituală și în cea a relațiilor interpersonale) pentru a canaliza și tempera tragedia. Astfel, pe parcursul crizei și după aceea, îndoliatul găsea în rețeaua de apropiați o structură de susținere extrem de eficientă. Modurile tradiționale de a fi împreună cu ceilalți au fost dintotdeauna, măcar implicit, religioase. Astăzi, însă, observ o dezintegrare a sensului religios de a fi împreună cu ceilalți. Oamenii nu mai înțeleg sau nu mai pot recupera rostul religios al comunității. Și acesta este aspectul deosebit de important pentru textul de față: în cultura tradițională, sensul vieții nu provenea neapărat din conformitatea religioasă, ci din rețeaua de relații concrete prin care oamenii se înscrieau într-o ordine durabilă—legăturile cu copiii, părinții, bunicii, sfinții și zeii fiind în esență modalități diferite de a rămâne legați unii de alții, de a răspunde, de a persista. Aceste relații erau spirituale, nu pentru că erau „religioase,” ci pentru că se întemeiau pe o reciprocitate care se practica zilnic în locuri și contexte cunoscute, prin gesturi învățate, într-o simbolistică locală imutabilă.
Doar că azi oamenii nu se mai pot bizui nici pe ce știu, nici pe comunitate. Tineri plecați în străinătate, bătrâni singuri, familii nucleare hiperstresate și disfuncționale – configurații care nu oferă nicio siguranță socială sau existențială, nici vreo demnitate, nici vreo stimă de sine. Și de aici pornește argumentul meu: discursul despre „păstrarea tradiției” este nu doar demagogic, ci și fatal; el substituie o problemă reală cu o problemă falsă. Tradiția nu e o rezervă de simboluri ce trebuie dată mai departe, ci o practică relațională a cărei infrastructură e astăzi distrusă. Ceea ce ar trebui să ne preocupe nu este cum să li se înapoieze oamenilor ceva ce au pierdut, ci cum să facem ca legăturile concrete dintre oameni să redevină vii și eficiente în contextul contemporan.
Refracția globalului prin local
Cine crede că globalizarea a pulverizat tradiția n-a stat niciodată trei zile în casa în care tocmai a murit cineva. Se fac în continuare gesturi vechi de când lumea, uneori precreștine; nu pentru că se știe de ce, ci pentru că nu se știe de ce nu. Moartea nu este marele uniformizator, ci marele glocalizator.
Ce este glocalizarea? Foarte pe scurt spus, este procesul prin care globalul se refractă prin local—se rescrie, se decantează, se absoarbe (totdeauna inegal) într-o rețea de nevoi, afinități și temeri locale, obligații de grup și multe altele, majoritatea imponderabile. Globalul poate propune diverse forme, norme sau instrumente, însă localul decide sensul acestora și, mai ales, când și dacă sunt eficiente. Se vorbește peste tot în lume de platformizarea morții, de limbaje terapeutice standardizate pentru doliu, de sicrie eco-friendly și de multe altele, însă nimic din toate acestea nu schimbă radical regulile jocului într-un spațiu dat. Tot ce ține de comerț sau de lifestyle (modă, muzică, turism, mâncare), de tehnologie, de norme terapeutice etc. se uniformizează rapid; răspunsul la criză, însă, nu.
Globalul nu are un sens operațional propriu. Susținătorii globalizării promit necontenit deschidere maximă, dar n-au cum să asigure și densitate de sens. De fapt, densitatea de sens și deschiderea universală nu pot crește simultan. Asta este limita structurală a oricărei ordini abstracte: cu cât ceva devine mai global, cu atât devine mai anomic, mai sărac în capacitatea de a vehicula sensuri trăite, asumabile, transmisibile.
Localul pur este, de altfel, și el o abstracție. Nicio tradiție nu a fost vreodată perfect locală; toate tradițiile vii sunt rezultatul unor refracții istorice, al unor întâlniri și adaptări succesive. Tradițiile locale nu există nici ele decât în tensiune cu ceva din afara lor.
Nu tot ce se susține local e bun și nu tot ce se propune global e prost; sau invers. Meritul unei soluții nu depinde direct de scara ei. În lumea de azi, nici nu cred că există soluție globală sau locală care să funcționeze. Există doar soluții de limită: aranjamente active, permeabile (dar nu dizolvante!), negociate permanent, adesea bazate pe compromis și, în toate cazurile, pe complicități (care e de dorit să fie) benigne. Eu susțin că tradiția este exact spațiul în care aceste complicități trebuie să învețe să lucreze în prezent, zi de zi – la nivel individual, de grup, de politică socială etc.
Tradiția ca așezare în prezent
Tradițiile nu se protejează prin conservare, ci prin reajustarea lor continuă la condițiile prezentului. Dacă tradițiile nu fac parte dintre soluțiile noi pe care le găsim pentru problemele complexe ale unui prezent complicat, tradițiile mor și ne omoară.
De ce mor? Mor nu doar când nu li se mai găsește rostul, ci și atunci când sunt insularizate cu îndârjire. Fidelitatea exagerată, în pofida a tot și a toate, față de tradiții distruge tradițiile, fiindcă le scoate din dialogul firesc cu ceea ce se află în exteriorul lor. Ele devin niște abstracții.
De ce ne omoară? Fiindcă a fi gardianul înverșunat al unor tradiții imposibil de adus în prezent înseamnă să fii într-o permanentă stare defensivă, de alertă morală, socială, epistemică etc. Această alertă cronică face imposibilă adecvarea ta la cerințele prezentului. O tradiție care nu face parte dintr-o soluție prezentă la probleme prezente nu are absolut nicio șansă să reziste. Și poate că e mai bine așa.
Un raport adecvat cu tradiția obligă prezentul să asume trecutul. Am putea spune că definiția prezentului chiar asta este: prezent este ceea ce cunoaște și împlinește trecutul. E inadecvat să trăiești sau să mori după repere vechi, tot așa cum e inadecvat să trăiești sau să mori după repere noi. E inadecvat și să trăiești sau să mori după repere combinate (noi și vechi) pe criterii neevidente pentru oricine — adică pe criterii ce nu decurg din esența umană.
Aici intervine problema sensului, care îmi pare indispensabilă chiar și la nivel colectiv, socio-politic. Dacă, de pildă, vrei să obții legitimitate pentru o politică socială sau o măsură politică, ești obligat să te întrebi dacă măsura respectivă chiar are sens pentru cetățeni; căci ceea ce are sens conferă demnitate umană, poate responsabiliza și poate solidariza; poate, adică, produce atașament real față de grup și față de spațiul care a făcut posibilă infrastructura aceea fericită.
Aici simt nevoia unei scurte paranteze despre sens.
Faptul că orice om conștient de sine se află implicit în căutarea unui sens al existenței e ceva ce ține de esența noastră. Numai că problema sensului nu e de sine-stătătoare. Pe cât de adevărat e că oamenii au nevoie de o perspectivă coerentă asupra lumii, pe atât de nepotrivit mi se pare să vedem în sens o elaborare convenabilă ce se raportează doar la activitatea noastră psihică.
Nu cred că sensul este o soluție practică pentru dezorientări personale, cum pretind terapeuții existențialiști. Nu cred că este un răspuns la nevoile noastre spirituale, nu cred că este un exercițiu de imaginație, exprimare de sine, mecanism de apărare al eului sau capacitate de sugestie prin care ne simțim îmboldiți să stoarcem o picătură de mulțumire din propriile activități. Nu cred că criteriile pentru deslușirea sensului pot fi deduse pe temeiuri psiho-antropologice.
Sensul nu se dă într-un raport psihologic sau intelectual, ci într-un raport de credință (inclusiv, dar nu exclusiv în sens religios). Când spun că ceva are sens pentru mine, nu spun că mi-e util sau inteligibil, ci că raportul cu acel lucru (cu suferința mea, cu omul drag, cu trecutul, cu profesia, cu țara, cu lumea) face parte dintr-un act de credință care mă pune în legătură cu ceva ce depășește capacitatea mea de gândire și mă ajută să mă proiectez în viitor. Suferința, iubirea de toate felurile, inclusiv de țară, devin experiențe care se încarcă de sens nu în clipa în care constați că dau bine ca lozinci și hashtaguri, ci în clipa în care te învoiești să te încredințezi lor. Tradiția e importantă exact aici — nu fiindcă furnizează explicații, ci fiindcă furnizează structuri în care un asemenea act de încredere conduce la ceva bun din punct de vedere social și/sau personal.
Aș spune că tradiția, ca așezare în prezent, e infrastructurală. Ea nu se enunță, ci se locuiește; ea nu produce declarații, ci produce și întreține competențe existențiale și sociale: ce se face, în ce ordine, cu cine și de ce. Ca să fie clar: sentimentul că știi ce ai de făcut, că ești coerent cu tine și cu ai tăi, că poți anticipa ceva bun prin faptul că faci acel lucru nu este scopul tradiției, ci efectul cel mai valoros al realizării sale în prezent.
Nu e, deci, nimic paradoxal în a spune că adecvarea la tradiție e direct legată de adecvarea la realitatea prezentă. Realitatea prezentă înseamnă asumarea celor trecute, a celor permanente și a celor într-adevăr posibile. Din nou: o legătură încrezătoare cu viitorul.
Termenul „asumare” – deși mai enigmatic și mai vag – îmi pare mai potrivit decât „valorificare”, care mă trimite la rescrierea propriului scenariu de viață (rentabilizare personală) sau a istoriei (rentabilizare ideologică). „Valorificare” înseamnă să iei trecutul și să-l pui la treabă pentru tine — identitar, politic, comercial, biografic; să-l folosești ca să demonstrezi ceva despre tine sau ca să câștigi ceva de la ceilalți (voturi, prestigiu, legitimitate).”Asumarea” are o componentă conștient-afectivă evidentă, dar și una profund morală: mă trimite la ideea de a lua asupra mea niște consecințe.
Personal, am convingerea că trecutul se asumă, nu se valorifică. Și că tot ce a contat vreodată contează și va conta mereu, într-o formă sau alta, până la sfârșitul lumii.
În încheiere, câteva vorbe despre naționalism
Naționalismul nu este unul singur. Are nenumărate forme – unele hidoase, altele cu totul inocente, puține salutare – care se diferențiază prin modul în care se articulează componentele sale. Și fiecare configurație produce oameni și comunități diferite.
Consider că atașamentul față de ai tăi și față de locul tău este vital pentru noi toți. Nu din necesități ideologice, ci din necesități psiho-afective, existențiale și spirituale. E vorba de a descoperi sensul prezenței comune, de a asigura, împreună cu alții, o continuitate benignă în care să te poți așeza. Când acest atașament funcționează, se numește, știm bine, solidaritate: relații de răspundere reciprocă, bazate pe încredere, adică pe capacitatea de a anticipa, într-un oarecare grad, comportamentele celorlalți, în vederea realizării unui obiectiv comun. Naționalismul care se naște din atașamente și responsabilități reciproce este, după mine, inestimabil. E ceea ce face viitorul posibil în toate sensurile, poate mai ales pe plan politic.
Numai că acest naționalism al solidarității necesită condiții infrastructurale pe cât de rare, pe atât de precise: comunități vii și spații care fac posibile întâlniri fructuoase între oameni, precum și angajarea lor în obiective comune care să le sporească stima de sine și demnitatea. În absența lor – rețele familiale risipite, o cultură a neîncrederii, un spațiu public degradat, nedreptăți sociale și politice strigătoare la cer – nu mai vorbim de naționalisme benigne. Cu ce rămânem este un naționalism defensiv, născut din complexe de inferioritate și din nesiguranță existențială, care conduce la o relație vicioasă cu un trecut idealizat. E terenul preferat al celor care se luptă zgomotos cu elitele corupte, cu speranța de a-și atrage “poporul” de partea lor. Numai că poporul nu este niciodată cel pe care îl nominalizează ei. E totdeauna altul. Apoi, să nu uităm că anti-elitele au și ele elitele lor. Și tot așa. E o poveste prea cunoscută ca să o mai rescriu.
Ca să închei: sănătatea unei comunități se măsoară nu prin forța discursului patriotic, ci prin capacitatea de a intermedia atașamentele dintre oameni, prin capitalul social și prin solidaritate. Nu cred că România contemporană dispune de aceste condiții.
Pentru cine vrea să înțeleagă mai bine aceste probleme, las mai jos niște titluri în cheie și registre extrem de diferite; cred, însă, că la toate merită reflectat.
Legutko, R. (2016). The demon in democracy: Totalitarian temptations in free societies. Encounter Books.
Lilla, M. (2016). The shipwrecked mind: On political reaction. Knopf.
Müller, J.-W. (2017). Ce este populismul? (Trad. Irina-Marina Borțoi). Polirom.
Nussbaum, M. C. (2013). Political emotions: Why love matters for justice. Harvard University Press.
Pop, A., Alexandrescu, F., & Anghel, I.-M. (2026). Suveranismul în România. De ce votează oamenii cu politicieni extremiști? București: Editura Humanitas.
Reno, R.R. Return of the Strong Gods: Nationalism, Populism, and the Future of the West. Regnery Publishing, 2019.
Roudometof, V. (2016). Glocalisation: A critical introduction. Routledge.
Tamir, Y. (2026). De ce naționalism? (Trad. Mihai Roșca). Editura Vremea.
Ce traditie?
Ro a fost o țară eminamente agrară, religioasă
Comunismul a distrus satul și credința.
Deci?
Avem o imitație a credinței.
Va contrazic, in trecut, credința da se s vieții și ordona relațiile interumane.
Oamenii credeau în viața de apoi.
Azi…
Naționalismul se refugiază în sloganuri cu priza la public. In fapt, e gol de conținut. Se dorește doar ruperea de structuri suprastatale, care încurcă foștii stapimi.
Eu tocmai asta am spus: că în lumea tradițională credința oferea un sens al vieții și ordona raporturile dintre oameni; acesta este chiar unul dintre punctele de plecare ale textului.
Întrebarea textului este ce se întâmplă după ce lumea care făcea posibilă acea credință a fost destrămată. Nu-mi dau seama în ce sens spuneți că mă contraziceți. :)
Cred că lucrurile sunt mult mai simple, dramatic de simple.
Trăim într-o Revoluție Tehnologică care evoluează spre Era Informațională și ca urmare TOATE tradițiile mor și se înlocuiesc cu altele. Nu e nimic dramatic aici, așa a fost întotdeauna când s-a trecut de la o Epocă la alta( epoca pietrei, a bronzului, a fierului, apoi Epocile industriale, etc), TOATE au sfărâmat vechile tradiții și au creat altele noi. Acum asistăm cum mor ultimele tradiții și suntem curioși și speriați care vor fi noile relații individuale, sociale, politice, internaționale, etc.
Fiindcă, vai, noua Eră Informațională va schimba însuși omul natural, cu credințele și tradițiile actuale. Lumea va fi altfel, o Lume nouă va apărea, poate mai bună, poate mai rea, cine știe…
Așa a fost întotdeauna… Moartea și Nașterea urmează una după alta….
Schimbarile pot fi lente si pasnice,, aducind noi valori ce covituiesc cu cele vechi, ambele seturi diind respectate…. sau violente. Impuse.
Nu mai vorbim de cei care se declara dupa cum bate vintul. Daca nu ma inxel, un crestin nu are voie sa incalce Decalogul.
Il mai stie cineva?
Da, fiecare mare transformare tehnologică a dizolvat forme vechi de viață. Tocmai de-aia nu cred că miza este conservarea artificială a unei lumi dispărute. Apoi, faptul că schimbarea e inevitabilă n-o face automat și benignă. Tranzițiile istorice au avut mereu costuri umane f mari și f concrete (oameni dezrădăcinați, comunități destrămate, nebunii colective, forme de viață care sunt șterse de pe fața pământului înainte ca altele viabile să le ia locul etc). Mai e ceva: AI-ul nu schimbă doar instrumentele prin care trăim, ci chiar condițiile în care ne formăm atenția, relațiile și imaginea despre om.
D-asta întrebarea textului n-a fost dacă va apărea o lume nouă, desigur că va apărea, ci cum facem ca trecerea spre ea să nu ne suprime într-un sens sau altul.
Eu cred că ne va „suprima”.
Cineva spunea că fiecare eră se clădește pe umerii celei precedente. Lectura iacobină deci și cea marxist-revoluționară a istoriei, propagă distrugerea tuturor valorilor și înlocuirea lor cu ceva superior, nu-i așa ?
Într-adevăr, aflarea unui sens al lucrurilor ține exclusiv de credința ce animă o persoană, de viziunea asupra lumii la care a putut, a știut, a vrut să ajungă, în baza experienței de viață. Tradițiile există în măsura în care sunt înțelese și asumate, altminteri sunt simple ritualuri, utile pentru socializare, dar rupte de conținutul specific. Există o alienare a omului modern, responsabilă într-o apreciabilă măsură de stările de anxietate și depresie tot mai răspândite. Soluția, în cazul în care această alienare e percepută cu o intensitate sporită o constituie ceea ce aș numi resemnarea activă: continui să crezi în ceea ce te-a clădit pe dinăuntru și te adaptezi, în funcție de inteligența proprie și de context. Alienarea menționată este sinonimă sau întreținută și cu/de permanenta atomizare a socialului: chiar și în grupuri și comunități sudate de interese și atașamente comune, reacțiile și asumările sunt strict individuale, rolurile fiind mai degrabă formale, fără a mai reflecta o coerență mitologizată de tradițiile legitimante, în pofida discursului oficial.
De acord cu ce spuneți. Aș adăuga doar că oamenii nu se bazează niciodată doar pe resurse personale de adecvare/adaptare; deci nu e suficient să lăsăm munca asta exclusiv pe umerii individului. E nevoie de instituții, rețele de încredere etc
In o tara eminamente agricola, cum a fost si inca mai este tara cu 44,% populatie rurala, traditiile au fost o imbinare intre ciclurile naturii din agricultura si religie. Dar multe dintre aceste traditii au pierit odata cu modernizarea vietii si ale oamenilor. Vor ramane cele mai reprezentative si mai usor de pastrat. Si acestea nu multa vreme daca mediul rural se depopuleaza masiv si rapid.
formele cele mai vizibile rămân, doar că nu „rețin” sensuri și își pierd valoarea relațională…
Cred că am înțeles ceva interesant, cum nu mi-aș fi pus problema. Vă mulțumesc.
Și eu mulțumesc pentru lectură.
Probabil ca s-a uitat/neglijat nationalismul care a creat statul Ro. 1848, 1856, 1866, 1877, 1916, 1918, 1940, 1941…..ne spun ceva ?!? Cateodata nationalism defensiv, alteori necesarmente ofensiv. Au fost aceste date din grupul celor „putine salutare” si inestimabile ?
Imi face impresia, da’poate gresesc, ca priviti „nationalismul bun/inestimabil” prin criteriul atasamentelor la „firul ierbii” intr-un zbor planat la „joasa altitudine”/de fina granularitate, cumva la nivel de vecinatate apropiata/semi-casnica. O fi si asta o fateta, nu contest, dar datele marcante de mai sus unde solidaritatea nationala, atat de rar prezenta la noi, s-a manifestat sunt dintr-un registru care transcende lipsa de „comunități vii și spații care fac posibile întâlniri fructuoase între oameni, precum și angajarea lor în obiective comune care să le sporească stima de sine și demnitatea”. Aceste „comunități vii și spații”, lucruri atat de dezirabile, au fost si sunt „sublime dar lipsesc cu desavarsire”. le vom contrui vreodata ? Nu foarte curand…..
Nu neglijez deloc această filiație istorică. Da, solidaritatea națională poate deveni, în anumite împrejurări, o forță creatoare și chiar indispensabilă. Tocmai de aceea nu aș pune toate formele de naționalism sub aceeași etichetă. Fiecare context cere distincții istorice și morale fine.
Punctul meu însă este altul: momentele de concentrare națională, oricât de importante, nu pot ține locul țesutului social de fiecare zi. O solidaritate capabilă să se manifeste excepțional la marile răscruci are nevoie, pentru a nu se preface ulterior în retorică goală ori manipulare, de încredere, răspundere reciprocă și forme vii de asociere.
Felicitari pentru articol! Scrieti rar aici…
„Localul pur este, de altfel, și el o abstracție. Nicio tradiție nu a fost vreodată perfect locală; toate tradițiile vii sunt rezultatul unor refracții istorice, al unor întâlniri și adaptări succesive. Tradițiile locale nu există nici ele decât în tensiune cu ceva din afara lor.„
Ar trebui sa definim traditia, e ceea ce mostenim, e „ceea ce a ramas dupa ce am uitat totul„, e un set de cutume sociale, religioase care fac cu putinta convietuirea, este ceea ce ne face din colectiv, comunitate?
As face, daca sunteti de acord, o analogie (analogie, desigur, limitata) cu ceea ce numim canon (care, deasemenea, poate fi religios, cultural, filozofic etc.), in incercarea de a intelege traditia si din aceasta perspectiva, cu alte cuvinte o alta fateta a poliedrului care inseamna traditia.
Stiti, desigur, ca exista canon musical, canon literar, canon lexical, chiar canon (paradigma) stiintific. Cu alte cuvinte, canonul poate fi privit ca punctul culminant al ierarhiei unor texte, obisnuinte, cutume, dintr-o epocă istorică dată, dar şi ca o anume dominantă expresivă determinată de context dar şi de evoluţia intrinsecă a societatii. Canonul nu are o conformaţie imuabilă, o fizionomie prestabilită, de neclintit. Dimpotrivă, el e supus schimbării, revizuirii, e sortit unei perpetue metamorfoze. Canonul unui anumit moment istoric se situează, într-un anumit sens, la punctul de interferenţă dintre tradiţie şi inovaţie, în măsura în care îşi alimentează semnificatiile atât din canonul ce l-a precedat, cât şi din încercarea de depăşire in inteles a acestuia. Ca o concluzie, canonul nu poate fi spart, eliminat, el poate fi schimbat cu alt canon; inexistenta unui canon (desi asa ceva e imposibil, canonul fiind un fel de cheie de citire) este ea insasi un canon.
Mulțumesc frumos pt comentariu. Bună analogia cu canonul. Nici tradiția nu e un depozit de forme, ci continuitate selectivă. Moștenirea și înnoirea se condiționează reciproc. Poate că diferența dintre tradiție și canon ar fi că tradiția se verifică mai ales în viața trăită (în gesturi, relații și forme de conviețuire) nu doar într-o ierarhie culturală. Dar tocmai de aceea nici ea nu poate fi „păstrată” prin simplă conservare: poate doar, dacă există condiții, să rămână vie.
Adecvarea la prezent se poate face în anumite limite, pentru că nu ține exclusiv de individ. O posibilă întrebare ar fi: „Cât de compatibilă e lumea spre care ne îndreptăm cu resorturile generice de sens?”. Dacă ne îndreptăm spre o lume care este structural entropică, regăsirea sensului devine dintr-o anumită perspectivă și în mod paradoxal o formă de rezistență și inadaptare la prezent. Ca să rămâi perfect adecvat unei astfel de lumi prezente și viitoare fără să-ți pierzi sensul s-ar putea să fii nevoit să faci nițică echilibristică. Nu zic că nu se poate, ci că este mai dificil decât în alte condiții. Și că există o fină demarcație peste care nu poți trece fără riscul unor compromisuri fatale.
Desigur, naționalismul nu este o soluție la problema asta, ci o simplă etichetă superficială, la fel ca tradiția formală și multe altele. Dar dincolo de naționalism și alte false rezolvări, problema sensului în lumea modernă nu este chiar așa de simplă. Nu este întâmplător faptul că oamenii și-au pierdut, tocmai în această lume modernă, sensul.
Mulțumesc pentru mesaj. Aici e una din problemele clasice ale sociologiei: ce ține și ce nu ține de individ, altfel spus, relația dintre individ și mediul social. Ea nu este niciodată univocă. Societatea formează individul, fiind la rându-i refăcută prin practicile lui. Tocmai de-aia am și propus în manuscrisele mele distincția dintre adaptare și adecvare. Adaptarea poate însemna și conformare eficientă la un mediu care produce el însuși anomie, precaritate de sens sau conduite deviante; adecvarea e despre un raport mai fin între persoană, norme, relații și condițiile unei vieți sociale locuibile. Nu pot detalia aici mecanismul, însă înțeleg din comentariu că vă e deja clar că diferența asta e decisivă.
Cât despre termenul de naționalism l-am păstrat nu ca să-l validez ci pt că el numește o problemă deja activă în spațiul public. O formulă fără ism (loialitate sau apartenență) ar fi fost poate mai precisă pentru anumite procese descrise de mine, dar ar fi riscat să ocolească tocmai fenomenul asupra căruia am vrut să atrag atenția și care e recognoscibil pt cititori.
exista o retorica si o ideologie a traditionalismului, in special traditionalismul interbelic, care era categoric un curent modernist, un modernism nostalgic si reactionar. Modernism, in sensul cultural al termenului, intrucat modernismul urmarea o revrajire a modernitatrii, o revrajhire estetica, o palingenezie. Se poate vedea foarte simplu, spiritul cu adevarat traditional saau premodern era ancorat in fiinta, in forma, in ceea ce e stabil, permanent, in sens platonic, in vreme e spiritul modernist celebreaza viata, devenirea, fluxul, momentul, viteza, spontaneitatea. Preia formele traditioonale infuzandu-le un spirit modern, e o moda culturala – Make it new !, un bricolaj. Traditionalismul rimeaza cu medievalismul, privmitivismul, etc. Are tot atata legatura cu traditii autentice cata are Stapanul inelelor cu Thoma de Aquino. E vorba de o indealizare a substratului, expresia cea mai pregnanta a traditionalismului a fost volkisch, folk lore, de la popular, o traditia a substratului crezuta a fi pura, neafectata si nealterata de degradare sau degenerare, mitul taranului, ca varianta a mitului bunului salbatic. Inrudit evident cu mitul proletarului. O nostalgie pur urbana si livresca, acest taran idilic nu exista decat impaiat, la muzeu. Deci nu e vorba despre traditia in sens pozitiv, ci de un fel de justraditionalism, o forma de panteism romantic si neopaganism estetic. De atunci dateaza cercetarile etnografice, deloc ingenue, instrumentalizate de ideologiile nationaliste emergente, o mitoistorie a originilor. ACEST TRADITIONALISM NATIONALIST A FOST CEL MAI MARE INAMIC AL ADEVARATELOR TRADITII, a nivelat, a omogenizat, o folclorizare in sens negativ, reducere la numitrorul comun si anonim, pe care Comunismul doar a continuat-o. E deci un efect al secularizarii si exact un simptom al alienarii sau dezradacinarii denuntate. Adevarata traditie, despre care nimeni nu mai vorbeste, nu intereseaza pe nimeni, pt ca e confundata cu dogmatismul etc, e Sfanta traditie, s-ar putea demonstra ca traditiile populare nu sunt sau nu erau un fond precrestin, ci intotdeauna au fost impletite cu traditia culta si eclesiastica, in contiuna transformare si in marginea ei . Procesele de folclorizare continua, fie si sub forma folclorului urban sau virtual. Exista deci o ideologie traditionalista, antrimoderna, in masura in care identifica modernitatea cu modernitatea iluminista si liberala, dominanta. Discursul traditionalist e un discurd ideologic reactionar, reactionar in raport cu modernitatea iluminista si clasica, e chiar un discurs post-modern. Cum era cu metoda etnografica ? Aceasta metoda poate explica si justifica absolut orice, intrucat traditiile, miturile, simbolurile, sunt echivoce prin ele insele, e un discurs prin excelenta al vagului, al nebulosului si de aceea obscurantist.
E o opoziție prea comodă să punem de o parte o „tradiție autentică”, fixă și premodernă, iar de cealaltă un tradiționalism modern, automat fals. Tradițiile istorice nu au fost nici pure, nici imuabile; au fost forme de continuitate prin transformare. Faptul că naționalismul le-a instrumentalizat nu demonstrează nici că tradiția e o invenție modernă, nici că etnografia ar fi, prin definiție, obscurantism.
Dar, în fond, această dispută despre genealogia tradiționalismului interbelic și despre utilizările ideologice ale tradiției ratează miza articolului. Textul nu cere restaurarea unei autenticități pierdute și nu propune traditionalismul.
Multumesc pt raspuns, voiam sa subliniez necesitatea unor clarificari prealabile cand vorbim despre traditie, traditii sau traditionalisme. Eu nu am vrut sa spun ca traditiile premoderne ar fi imuabile, ci ca se considerau ancorate in fiinta, in ceea ce e fix , stabil, permanent, acela era orizontul lor, daca se prefera, in spirit clasic si platonic. Am si spus de fapt ca singurele care merita sensul tare de Traditie sunt traditiile pozitive si istorice, cum e Sf Traditie in Crestinism, in rest orice poate deveni traditie, orice obicei. In vreme ce traditionalismele moderne au asa o aroma existentialista la moda, v de ex la Ernest Bernea, trairismul in general, Erlebnis, cum se zicea in Ardeal. Traditionalismul mai inverseaza raporeturile dintre traditiile culte, pe care nu prea le suporta, le denunta ca abstracte, intelectualiste, si traditiile populare sau ale substratului, pe care le idealizeaza si romanteaza, ca fiind autentice. O aroma vag existentialista, terapeutica ?, pe care o regasesc si in articolul de mai sus …
Cat despre metoda etnografica, nu ma refeream la etnografie sau etnologie, am presupus, naiv, ca se intelegea din context, nu retin exact cine a folosit polemic sintagma asta de metoda etnografica aplicata la orice, ca metoda universala, eventual ca utopie sociala. Cred ca Levi-Strauss a criticat-o primul.
Civilizatia medievala avea un orizont al universalitatii, ierarhica, nu cunoastea pur si simplu, nu nationalismul, ci natiunea, natiunea desemnand o corporatie, precum cea a studentilor. Iata cel mai elocvent ex, in Evul mediu se facea elogiul … dezradacinarii, odata cu pelerinajele, in Scara lui Ioan Scararul e un capitol e se intituleaza chiar asa, instrainarea de lume, recomandand schimbarea continua a locului , e un topos spiritual universal acesta, eu ma refer la un anumit imaginar premodern, desigur, pt a evidentia cat de diferit era acesta de imaginarul traditionalist modern, cu retorica inradacinarii si a DEGENERARII, o obsesie a decadentismului. Traditionalismul e deci o PROIECTIE, o proiectie nostalgica a modernitatii.
In definitiv, cu asta ar trebui sa se inceapa, ce e traditia, ce-i cu acest cuvant inflationist ? Toata lumea e cu el pe buze dar nimeni nu stie sa il explice, e ca iubirea. Iar admiratorii traditiilor anglo-saxone, – noi mereu am suferit de vreo filie, ar putea avea ca subiect tema, de ce anume tocmai in Anglia conservatoare si pazitoare a traditiilor a inceput sau a demarat secularizarea si revolutia industriala, cu toate celelalte, adica exact ceea ce ei detesta ? Particularismul, antiintelectualismul, apelul la sentimente, instincte, la sange, la radacini, denuntarea universalismului ca fiind abstract, rationalismul ce striveste corola cu minuni a lumii, cosmopolitismul redenumit acum globalism, si acestea pot fi numite traditie, ca orice de altfel, si marxismul isi avea propria traditie, dar aceasta traditie a traditionalismului e una de factura romantica si deci nu are nimic premodern, asa cum pretinde. Discursul traditionalist e un discurs ideologic. Deci asta am vrut sa subliniez, necesitatea unor distinctii terminologice elementare, nu inteleg exact ceea ce numiti miza articolului, e teoretica, e de ordin practic ? …
„sănătatea unei comunități se măsoară nu prin forța discursului patriotic, ci prin capacitatea de a intermedia atașamentele dintre oameni, prin capitalul social și prin solidaritate. Nu cred că România contemporană dispune de aceste condiții.”
Această coagulare cu adevărat comunitară, versus retorica unei comunități imaginare, este mai degrabă pe cale de dispariție, așa cum multe lucruri sunt inlocuite in timp cu altele, de dragul unei schimbări sau rezultat al unei ingineriei sociale. E peste tot, nu doar în România contemporană. De ce nu exista credit ipotecar in trecut? De ce e ceva considerat normal in ziua de azi?
Citat tradus (google) dintr-o carte mai putin cunoscută, „Centuries of Theft: The Starvation of the Periphery by the Core „, de Richard Hunt. Bănuit la vremea lui, 1933, ca ori e de stănga, ori e de dreapta.
„Pe măsură ce autosuficiența crește, oamenii se preocupă de asta mai puțin. Comunitățile își recapătă forța. Sancțiunea socială aplicată de comunitate împotriva comportamentelor antisociale devine mai puternică […] Criminalitatea scade. Datorită sprijinului comunitar, sărăcia și singurătatea la bătrânețe se diminuează. Comunitatea preia rolul statului în asigurarea bunăstării necesare […] Este un fel de utopie lipsită de strălucire – nici cultivată, nici liberală, nici avansată sau puternică. În schimb, va fi o lume a confortului și a belșugului alimentar, a bunătății, a păcii și a sănătății, marcată de o anumită lentoare și de un spirit localist. Și va funcționa, pentru că a funcționat timp de sute de mii de ani.”
întrebarea nu e de ce lumea s-a schimbat sau de ce există credite ipotecare, ci ce instituții și raporturi economice au înlocuit solidaritatea concretă și dacă ele mai pot susține comunitati reale, nu doar invocate retoric
Mahler zicea: „tradiția nu e venerarea cenusii, ci transmiterea focului”.
ET ALORS !