Aveți în față o scurtă reflecție asupra tradiției și, oblic, asupra naționalismului. Ea pornește, în primul rând, din experiența mea de tanatolog. Ce vreau să spun cu asta? Că, sub presiunea unei crize, oamenii și colectivitățile scot la înaintare ceea ce au mai profund și mai specific; nu ceea ce declară, ci ceea ce cred – întemeiat sau nu – că funcționează cu adevărat.
Atunci când e urgent și doare, se vede limpede cine suntem. În ultimii trei-patru ani am făcut multe deplasări prin țară – mai ales în zone rurale, dar și prin orașe pe jumătate părăsite, cândva monoindustriale, azi în paragină. Am constatat că experiențele spirituale ale oamenilor s-au diversificat. Căile prin care se apropie de ceea ce contează cu adevărat pentru ei – casă, masă, locuri natale, intimitate, copii, sănătate, suferință, moarte – nu mai depind (decât, poate, într-un mod superficial) de vreun “dispozitiv național oficial”. Adesea e vorba de o alienare profundă: oameni bântuiți de un sentiment de înstrăinare, atât față de semeni, cât și față de ceea ce se întâmplă în jurul lor, în plan socio-politic. Mai întâi pandemia, apoi războiul din Ucraina și crizele politice din ultimii doi ani au erodat și mai mult încrederea în ceilalți și în realitate. Am observat o schimbare de dinamică chiar și în comunitățile mici, rurale. Relaxarea conștiinței confesionale ortodoxe este deja evidentă și ireversibilă; ca orice relaxare neasumată, însă, ea nu deschide spre dialog sau reflecție, ci produce noi crispări, polarizări și eclectisme.
Acum să revin la problema tradiției, care, spuneam în introducere, devine mai clară dacă o privim din perspectiva morții. Cultura tradițională a morții recurgea la mimetism și contagiune afectivă (mecanisme activate simultan în sfera rituală și în cea a relațiilor interpersonale) pentru a canaliza și tempera tragedia. Astfel, pe parcursul crizei și după aceea, îndoliatul găsea în rețeaua de apropiați o structură de susținere extrem de eficientă. Modurile tradiționale de a fi împreună cu ceilalți au fost dintotdeauna, măcar implicit, religioase. Astăzi, însă, observ o dezintegrare a sensului religios de a fi împreună cu ceilalți. Oamenii nu mai înțeleg sau nu mai pot recupera rostul religios al comunității. Și acesta este aspectul deosebit de important pentru textul de față: în cultura tradițională, sensul vieții nu provenea neapărat din conformitatea religioasă, ci din rețeaua de relații concrete prin care oamenii se înscrieau într-o ordine durabilă—legăturile cu copiii, părinții, bunicii, sfinții și zeii fiind în esență modalități diferite de a rămâne legați unii de alții, de a răspunde, de a persista. Aceste relații erau spirituale, nu pentru că erau „religioase,” ci pentru că se întemeiau pe o reciprocitate care se practica zilnic în locuri și contexte cunoscute, prin gesturi învățate, într-o simbolistică locală imutabilă.
Doar că azi oamenii nu se mai pot bizui nici pe ce știu, nici pe comunitate. Tineri plecați în străinătate, bătrâni singuri, familii nucleare hiperstresate și disfuncționale – configurații care nu oferă nicio siguranță socială sau existențială, nici vreo demnitate, nici vreo stimă de sine. Și de aici pornește argumentul meu: discursul despre „păstrarea tradiției” este nu doar demagogic, ci și fatal; el substituie o problemă reală cu o problemă falsă. Tradiția nu e o rezervă de simboluri ce trebuie dată mai departe, ci o practică relațională a cărei infrastructură e astăzi distrusă. Ceea ce ar trebui să ne preocupe nu este cum să li se înapoieze oamenilor ceva ce au pierdut, ci cum să facem ca legăturile concrete dintre oameni să redevină vii și eficiente în contextul contemporan.
Refracția globalului prin local
Cine crede că globalizarea a pulverizat tradiția n-a stat niciodată trei zile în casa în care tocmai a murit cineva. Se fac în continuare gesturi vechi de când lumea, uneori precreștine; nu pentru că se știe de ce, ci pentru că nu se știe de ce nu. Moartea nu este marele uniformizator, ci marele glocalizator.
Ce este glocalizarea? Foarte pe scurt spus, este procesul prin care globalul se refractă prin local—se rescrie, se decantează, se absoarbe (totdeauna inegal) într-o rețea de nevoi, afinități și temeri locale, obligații de grup și multe altele, majoritatea imponderabile. Globalul poate propune diverse forme, norme sau instrumente, însă localul decide sensul acestora și, mai ales, când și dacă sunt eficiente. Se vorbește peste tot în lume de platformizarea morții, de limbaje terapeutice standardizate pentru doliu, de sicrie eco-friendly și de multe altele, însă nimic din toate acestea nu schimbă radical regulile jocului într-un spațiu dat. Tot ce ține de comerț sau de lifestyle (modă, muzică, turism, mâncare), de tehnologie, de norme terapeutice etc. se uniformizează rapid; răspunsul la criză, însă, nu.
Globalul nu are un sens operațional propriu. Susținătorii globalizării promit necontenit deschidere maximă, dar n-au cum să asigure și densitate de sens. De fapt, densitatea de sens și deschiderea universală nu pot crește simultan. Asta este limita structurală a oricărei ordini abstracte: cu cât ceva devine mai global, cu atât devine mai anomic, mai sărac în capacitatea de a vehicula sensuri trăite, asumabile, transmisibile.
Localul pur este, de altfel, și el o abstracție. Nicio tradiție nu a fost vreodată perfect locală; toate tradițiile vii sunt rezultatul unor refracții istorice, al unor întâlniri și adaptări succesive. Tradițiile locale nu există nici ele decât în tensiune cu ceva din afara lor.
Nu tot ce se susține local e bun și nu tot ce se propune global e prost; sau invers. Meritul unei soluții nu depinde direct de scara ei. În lumea de azi, nici nu cred că există soluție globală sau locală care să funcționeze. Există doar soluții de limită: aranjamente active, permeabile (dar nu dizolvante!), negociate permanent, adesea bazate pe compromis și, în toate cazurile, pe complicități (care e de dorit să fie) benigne. Eu susțin că tradiția este exact spațiul în care aceste complicități trebuie să învețe să lucreze în prezent, zi de zi – la nivel individual, de grup, de politică socială etc.
Tradiția ca așezare în prezent
Tradițiile nu se protejează prin conservare, ci prin reajustarea lor continuă la condițiile prezentului. Dacă tradițiile nu fac parte dintre soluțiile noi pe care le găsim pentru problemele complexe ale unui prezent complicat, tradițiile mor și ne omoară.
De ce mor? Mor nu doar când nu li se mai găsește rostul, ci și atunci când sunt insularizate cu îndârjire. Fidelitatea exagerată, în pofida a tot și a toate, față de tradiții distruge tradițiile, fiindcă le scoate din dialogul firesc cu ceea ce se află în exteriorul lor. Ele devin niște abstracții.
De ce ne omoară? Fiindcă a fi gardianul înverșunat al unor tradiții imposibil de adus în prezent înseamnă să fii într-o permanentă stare defensivă, de alertă morală, socială, epistemică etc. Această alertă cronică face imposibilă adecvarea ta la cerințele prezentului. O tradiție care nu face parte dintr-o soluție prezentă la probleme prezente nu are absolut nicio șansă să reziste. Și poate că e mai bine așa.
Un raport adecvat cu tradiția obligă prezentul să asume trecutul. Am putea spune că definiția prezentului chiar asta este: prezent este ceea ce cunoaște și împlinește trecutul. E inadecvat să trăiești sau să mori după repere vechi, tot așa cum e inadecvat să trăiești sau să mori după repere noi. E inadecvat și să trăiești sau să mori după repere combinate (noi și vechi) pe criterii neevidente pentru oricine — adică pe criterii ce nu decurg din esența umană.
Aici intervine problema sensului, care îmi pare indispensabilă chiar și la nivel colectiv, socio-politic. Dacă, de pildă, vrei să obții legitimitate pentru o politică socială sau o măsură politică, ești obligat să te întrebi dacă măsura respectivă chiar are sens pentru cetățeni; căci ceea ce are sens conferă demnitate umană, poate responsabiliza și poate solidariza; poate, adică, produce atașament real față de grup și față de spațiul care a făcut posibilă infrastructura aceea fericită.
Aici simt nevoia unei scurte paranteze despre sens.
Faptul că orice om conștient de sine se află implicit în căutarea unui sens al existenței e ceva ce ține de esența noastră. Numai că problema sensului nu e de sine-stătătoare. Pe cât de adevărat e că oamenii au nevoie de o perspectivă coerentă asupra lumii, pe atât de nepotrivit mi se pare să vedem în sens o elaborare convenabilă ce se raportează doar la activitatea noastră psihică.
Nu cred că sensul este o soluție practică pentru dezorientări personale, cum pretind terapeuții existențialiști. Nu cred că este un răspuns la nevoile noastre spirituale, nu cred că este un exercițiu de imaginație, exprimare de sine, mecanism de apărare al eului sau capacitate de sugestie prin care ne simțim îmboldiți să stoarcem o picătură de mulțumire din propriile activități. Nu cred că criteriile pentru deslușirea sensului pot fi deduse pe temeiuri psiho-antropologice.
Sensul nu se dă într-un raport psihologic sau intelectual, ci într-un raport de credință (inclusiv, dar nu exclusiv în sens religios). Când spun că ceva are sens pentru mine, nu spun că mi-e util sau inteligibil, ci că raportul cu acel lucru (cu suferința mea, cu omul drag, cu trecutul, cu profesia, cu țara, cu lumea) face parte dintr-un act de credință care mă pune în legătură cu ceva ce depășește capacitatea mea de gândire și mă ajută să mă proiectez în viitor. Suferința, iubirea de toate felurile, inclusiv de țară, devin experiențe care se încarcă de sens nu în clipa în care constați că dau bine ca lozinci și hashtaguri, ci în clipa în care te învoiești să te încredințezi lor. Tradiția e importantă exact aici — nu fiindcă furnizează explicații, ci fiindcă furnizează structuri în care un asemenea act de încredere conduce la ceva bun din punct de vedere social și/sau personal.
Aș spune că tradiția, ca așezare în prezent, e infrastructurală. Ea nu se enunță, ci se locuiește; ea nu produce declarații, ci produce și întreține competențe existențiale și sociale: ce se face, în ce ordine, cu cine și de ce. Ca să fie clar: sentimentul că știi ce ai de făcut, că ești coerent cu tine și cu ai tăi, că poți anticipa ceva bun prin faptul că faci acel lucru nu este scopul tradiției, ci efectul cel mai valoros al realizării sale în prezent.
Nu e, deci, nimic paradoxal în a spune că adecvarea la tradiție e direct legată de adecvarea la realitatea prezentă. Realitatea prezentă înseamnă asumarea celor trecute, a celor permanente și a celor într-adevăr posibile. Din nou: o legătură încrezătoare cu viitorul.
Termenul „asumare” – deși mai enigmatic și mai vag – îmi pare mai potrivit decât „valorificare”, care mă trimite la rescrierea propriului scenariu de viață (rentabilizare personală) sau a istoriei (rentabilizare ideologică). „Valorificare” înseamnă să iei trecutul și să-l pui la treabă pentru tine — identitar, politic, comercial, biografic; să-l folosești ca să demonstrezi ceva despre tine sau ca să câștigi ceva de la ceilalți (voturi, prestigiu, legitimitate).”Asumarea” are o componentă conștient-afectivă evidentă, dar și una profund morală: mă trimite la ideea de a lua asupra mea niște consecințe.
Personal, am convingerea că trecutul se asumă, nu se valorifică. Și că tot ce a contat vreodată contează și va conta mereu, într-o formă sau alta, până la sfârșitul lumii.
În încheiere, câteva vorbe despre naționalism
Naționalismul nu este unul singur. Are nenumărate forme – unele hidoase, altele cu totul inocente, puține salutare – care se diferențiază prin modul în care se articulează componentele sale. Și fiecare configurație produce oameni și comunități diferite.
Consider că atașamentul față de ai tăi și față de locul tău este vital pentru noi toți. Nu din necesități ideologice, ci din necesități psiho-afective, existențiale și spirituale. E vorba de a descoperi sensul prezenței comune, de a asigura, împreună cu alții, o continuitate benignă în care să te poți așeza. Când acest atașament funcționează, se numește, știm bine, solidaritate: relații de răspundere reciprocă, bazate pe încredere, adică pe capacitatea de a anticipa, într-un oarecare grad, comportamentele celorlalți, în vederea realizării unui obiectiv comun. Naționalismul care se naște din atașamente și responsabilități reciproce este, după mine, inestimabil. E ceea ce face viitorul posibil în toate sensurile, poate mai ales pe plan politic.
Numai că acest naționalism al solidarității necesită condiții infrastructurale pe cât de rare, pe atât de precise: comunități vii și spații care fac posibile întâlniri fructuoase între oameni, precum și angajarea lor în obiective comune care să le sporească stima de sine și demnitatea. În absența lor – rețele familiale risipite, o cultură a neîncrederii, un spațiu public degradat, nedreptăți sociale și politice strigătoare la cer – nu mai vorbim de naționalisme benigne. Cu ce rămânem este un naționalism defensiv, născut din complexe de inferioritate și din nesiguranță existențială, care conduce la o relație vicioasă cu un trecut idealizat. E terenul preferat al celor care se luptă zgomotos cu elitele corupte, cu speranța de a-și atrage “poporul” de partea lor. Numai că poporul nu este niciodată cel pe care îl nominalizează ei. E totdeauna altul. Apoi, să nu uităm că anti-elitele au și ele elitele lor. Și tot așa. E o poveste prea cunoscută ca să o mai rescriu.
Ca să închei: sănătatea unei comunități se măsoară nu prin forța discursului patriotic, ci prin capacitatea de a intermedia atașamentele dintre oameni, prin capitalul social și prin solidaritate. Nu cred că România contemporană dispune de aceste condiții.
Pentru cine vrea să înțeleagă mai bine aceste probleme, las mai jos niște titluri în cheie și registre extrem de diferite; cred, însă, că la toate merită reflectat.
Legutko, R. (2016). The demon in democracy: Totalitarian temptations in free societies. Encounter Books.
Lilla, M. (2016). The shipwrecked mind: On political reaction. Knopf.
Müller, J.-W. (2017). Ce este populismul? (Trad. Irina-Marina Borțoi). Polirom.
Nussbaum, M. C. (2013). Political emotions: Why love matters for justice. Harvard University Press.
Pop, A., Alexandrescu, F., & Anghel, I.-M. (2026). Suveranismul în România. De ce votează oamenii cu politicieni extremiști? București: Editura Humanitas.
Reno, R.R. Return of the Strong Gods: Nationalism, Populism, and the Future of the West. Regnery Publishing, 2019.
Roudometof, V. (2016). Glocalisation: A critical introduction. Routledge.
Tamir, Y. (2026). De ce naționalism? (Trad. Mihai Roșca). Editura Vremea.
