Putem spune că orice subiect important are legătură cu viitorul. Sau dacă vreți, orice lucru devine important doar dacă reușește să ne pună în mișcare în vederea unui viitor apropiat sau îndepărtat. Restul e consum sau pretenție. Felul cum ne creștem copiii e în cel mai înalt grad important pentru că ei reprezintă viitorul. Mai mult, cum ne creștem copiii astăzi, într-o lume destabilizată politic, dar mai ales ideologic și cultural, sub presiunea avansului tehnologic în general și a IA în special, este deja o chestiune de supraviețuire. Fără să spun ceva împotriva tehnologiei, ea este parte din realitatea zilelor noastre de care ne folosim sau căreia îi cădem victime.
Cu gândul la tema acestui articol i-am cerut lui Grok să-mi spună cine, în afară de Antonio Damasio și Robert Epstein, consideră că inteligența artificială este inferioară inteligenței naturale și va rămâne așa pentru ca inteligența naturală este bazată, susținută și garantată de corp și de context. Am primit un răspuns mulțumitor de la Grok, de unii autori știam, de alții nu. Informațiile obținute nu mi-au adus nimic în plus dar mă simțeam mai sigur pe ce mă gândeam să scriu. La capătul răspunsului, Grok mă întreabă dacă mai vreau ceva, daca mă interesează, de exemplu, să aflu legătura dintre aia și ailaltă, dacă, în fine, nu aș vrea să-mi facă o ciornă, ba chiar un articol în toată regula. M-am arătat interesat de prima întrebare, la propunerea de a-mi face un articol nici nu m-am uitat, așa cum eviți ceva tentant din rușine sau frică. Apoi am închis conversația și mi-am văzut de altele. După un timp, îmi reapare în minte ideea de articol scris cu IA. Cum ar arăta el? Am revenit la tabletă și i-am cerut lui Grok să-mi facă articolul. Nu mi-a plăcut. Prea lung și prea redundant pentru gustul meu. Și totuși bun. Avea toate ideile importante în el. Nici stilul nu era rău. L-aș folosi? Niciodată! Avea tot ce trebuia în el, nu-i lipsea nimic. Doar eu lipseam.
Până la urmă, despre cine era vorba? Cine zice ce zice? Ne interesează informațiile? E plin netul de informații. Ne interesează, de fapt, ce zice unul sau altul despre o temă sau alta. Sunt un mare cititor de Dostoievski, l-am citit și recitit de extrem de multe ori de-a lungul vieții. Când vorbesc despre el sau despre vreun personaj din cărțile lui le dau celor din jur senzația că e vorba de cineva în viață și apropiat mie. Poate prea apropiat. În familie, am fost de multe ori ironizat pe tema asta.
Nu te tragi de șireturi cu un autor mare, nici măcar în capul tău! Așa o fi. Ce vreau eu să spun aici este că nu ne putem lipsi de subiectivitate. Ce spun și de ce spun acest lucru? Cine ce spune și cat de important este cel care spune pentru noi? Dacă eu scriu un articol și sunt mulțumit cu el, mă bucur dacă e bine primit. De către cine? Și oare de ce?
Această subiectivitate – și intersubiectivitate – dispare sau e înlocuită cu una nesănătoasă când mă las servit de IA. De fapt ce dispare? Identitatea. Cine sunt eu, autorul, câți bani fac, care e locul meu în lume. Kierkegaard spunea ca dorința de a fi altcineva e culmea disperării. Disperarea de a nu te avea pe tine însuți, adaug eu.
Am tot spus și continui să spun că cel mai bun lucru pe care-l putem face pentru copiii noștri este să-i ajutăm să se așeze bine în corpul lor, în relații cu ceilalți și în lume. Că pe această bază se vor așeza toate achizițiile strict intelectuale. Dar mai important decât o bază pentru achizițiile intelectuale este subiectivitatea, care, spune Antonio Damasio, vine din faptul că creierul cartografiază continuu starea internă a corpului. Aceste hărți generează sentimente de bază (sunt viu, fac bine sau rău etc) care ancorează experiența: ele identifică automat mintea ca aparținând acestui corp, plasat în acest loc și în acest moment. Astfel, nu avem doar procesare de informație, ci o perspectivă — „eu sunt aici, în acest corp, iar lumea este în jurul meu”. Tot ce percepem aparține acestui corp concret, așezat în lume. Fără corpul ca punct de referință stabil nu ar exista un „eu” care să aibă o perspectivă. În fața unei IA care nu are o perspectiva, dar care se comportă de parcă ar avea, perspectiva proprie, care e posibilă și consistentă doar prin corp, ne ferește de pericolul alienării sau al pulverizării. Nu e asta suficient pentru a considera ancorarea în corp un imperativ absolut?
Cum spuneam în alt articol de pe Contributors, copilul trebuie așezat în propriul corp și în lume, abia apoi în propria minte. Începem cu încurajarea și educarea atenției la propriile senzații. Tot ce ține de semnalele corpului, de la banala senzație de foame, frig, căldură sau durere și până la mângâiat și pupat, trântă și alte tipuri de joacă corporală – toate trebuie încurajate, căci sunt resurse inestimabile de autocunoaștere. Excludem, deci, hrănirea copilului în fața ecranului care blochează senzațiile de foame și sațietate. Continuăm cu practicarea adecvată a artei proxemicii, rămânem la distanță optimă – suficient de aproape ca cel mic să nu se simtă abandonat, dar suficient de departe ca să nu se interpună între copil și realitate. Îi angajăm în plimbări, cu noi, cu alți copii sau chiar singuri. Încurajăm orice relație cu natura în toate formele ei: natura, ea singură, în formele ei diverse, dar mai ales prin legile ei, ne poate educa copiii. Sportul, de asemenea, antrenează corporal și psihic, dar și moral: incapacitatea de a respecta regulile te descalifică. În fine, ne facem curaj să lăsăm copiii cat mai devreme să meargă la magazin, la prieteni și la școală singuri. Controlul prin ceas sau brățară cu GPS sau Apple tag e o oroare. Conștiința că ești în permanență urmărit sugrumă orice inițiativă și face imposibil sentimentul de autonomie. Și eu folosesc un apple tag, însă pentru Rocco, câinele familiei. Lucrurile bune se nasc în copil când orice altă resursă e epuizată: te orientezi bine în spațiu după ce te-ai pierdut și a trebuit să găsești calea înapoi. Controlul omoară spiritul individului și al națiunilor deopotrivă. Viața e posibilă în zona optimă dintre siguranță și nesiguranță. Ne organizăm viața astfel în cât copiii să-și poată face prieteni și să se angajeze în comunități. Prietenii lor și joaca lor. Nu noi adulții ne jucăm cu copiii, decât în mod excepțional. Copiii se joacă cu alții copii.
Închei cu asta: prin corp avem o bază pentru identitate, un punct fix în lume, o perspectivă unică: subiectivitatea. El constituie o sursă inepuizabilă de informații despre noi înșine și despre lumea în care trăim. Doar corpul ne ancorează experiențial și epistemic. El ne dă siguranță și cunoaștere. IA nu există, doar eu exist. Și sunt în corpul meu și în lumea asta. IA distruge mintea care nu are un corp: un corp sănătos și o bază de încredere pentru minte. Doar o minte ancorată în propriul corp și în lume supune fructuos tehnologia: fără această ancorare tehnologia supune și sterilizează. La propriu și la figurat.
Fără îndoială, ancorarea în corp și în lume fixează identitatea umană. Chestiunea delicată e că familiarizarea cu ecranele de la o vârstă fragedă modifică substanțial această ancorare, conducând la percepții, reprezentări și interpretări diferite ale lucrurilor și ale situațiilor. Experiențele care formează sunt într-un fel trăite de către persoane care nu au crescut de la 3-4 ani cu ecranele și cu totul altfel de către acestea. Din această cauză, a vorbi despre o mutație antropologică petrecută sub ochii noștri în ultimii douăzeci de ani nu e o simplă figură retorică, este chiar realitatea. Cogniția, atenția, memoria, valorizarea, sensibilitatea sunt filtrate de acest mediu digital generalizat.
E foarte probabilă o mutație antropologică, dar pentru a evita o mutilarea antropologică e nevoie să ținem de lucrurile sănătoase, alea care știm ca funcționează. Știm din tradiție și din știință deopotrivă.
Inteligența artificială este net inferioară până și celei mai simple logici umane, din cauză că îi lipsește înțelegerea, gândirea cauzală și adaptabilitatea. Algoritmul unui model lingvistic masiv are drept scop să genereze cea mai probabilă continuare la întrebarea și contextul anterior, pe baza datelor de antrenament. Pe care modelul nu le înțelege, la fel cum nu înțelege o iotă din ce-l întrebi sau din ce îți răspunde, dar între ale căror cuvinte și expresii a stabilit o serie de tipare și corelații (din nou, fără să înțeleagă acele cuvinte sau expresii). Astfel, dacă în milioanele de discuții îngurgitate a observat că acolo unde apar cuvintele „capitală”, „oraș” și „Franța” apare și cuvântul „Paris”, îți va răspunde corect care este capitala Franței. Dar nu pentru că știe ce înseamnă capitală, țară sau oraș, ci pentru că statistic a detectat o corelație între aceste șiruri de caractere.
De aici rezultă câteva consecințe interesante. Printre ele, faptul că modelul va fi predispus la rateuri (care nu sunt erori din perspectiva algoritmului său, ci cazuri în care nu are suficiente date de antrenament pentru o predicție solidă), că nu va putea gândi rațional (cauzalitatea logică este simulată prin corelații pe un volum imens de date privitoare la limbajul uman – care se face că, în cazul general, este aliniat la realitate, dar asta numai pentru construcții semantice simple), că este gregar (tinde să întoarcă cea mai probabilă continuare, care mapează la corelațiile cele mai numeroase) și că nivelul său real de creativitate este zero (nu poate ieși din cadrul datelor de intrare; maximul pe care-l poate face este să le remixeze). Deci, cum ar putea să egaleze vreodată inteligența unei gâze? Dar de simulat, resușește s-o simuleze destul de convingător și pe cea umană, pentru neatenți, până la un punct.
Totuși, observația din articol este foarte pertinentă: ceea ce îi lipsește cu adevărat este subiectivitatea.
O ghicitoare inspirată:
De aici.
Mulțumesc pentru comentariu! Absolut de acord cu tot ce ați zis. În articol am fost interesat de ce anume protejează copiii ( și adulții) de inteligența artificială : ancorarea în corp ( subiectivitate) și lume. Ancorarea poate fi mai amplă, în natură și transcendent, cu beneficii suplimentare :)
Digitalizarea excesiva de la varste mici, duce la dezumanizare, cu indiferenta fata de ceea ne inconjoara, lipsa de comunicare directa, lipsa analiza si sinteza proprie, orientare catre atitudini negative si de adictie. Insasi aceasta digitalizare ale multor domenii de activitate va avea un impact negativ, cu efecte distructive. Omenirea se va autodistruge singura, nu toate tehnologiile inovatoare sunt benefice si creative.
Cred ca sunteti un pic cam pesimist. Omenirea are sense să găsescă răspunsuri și forme de adaptarea la provocările de astăzi. Eu așa sper.
Minunatul corp uman înzestrat cu gură si dinți cu care zdrobește alte minunate corpuri animale si vegetale este doar un furnizor de energie, un alimentator, pentru procesorul neuronal din cap. Toți oamenii sint similari la capitolul hardware descris mai sus; ceea ce îi diferențiază este software-ul reprezentat de ponderile legăturilor sinaptice dintre neuronii procesorului.
da, da, imi place ce spuneti. un ciobanesc german cu dinti lungi si ascutiti m ar putea strivi, dar n o face.
felinele mici, pisicile (prietenele mele statornice) nu ma pot strivi n falci, se multumesc doar sa toarca si sa mi se catare n cap.
E un articol foarte bun și sunt întru totul de acord cu el! Chestiunea subiectivității e centrală pentru un motiv foarte puțin discutat: ceea ce în engleză s-ar numi „bearer” (purtător sună prost), cu alte cuvinte pentru a avea o opinie trebuie să existe un centru creat istoric în care se acumulează experiențe versus o anumită orientare în lume. Un LLM nu are un asemenea centru.
Oare un LLM, oricare dar mai ales unele și nu știm care din ele, nu este antrenat dupa experiențe de o anumită orientare, preferată în alegerea surselor de instruire consolidată? Trebuie sa fim fie naivi să credem că nu, subiectivitatea rămane decisivă.
“pentru a avea o opinie trebuie să existe un centru creat istoric în care se acumulează experiențe versus o anumită orientare în lume. Un LLM nu are un asemenea centru.” Idea asta poate fi dezvoltată într-un articol chiar aici pe contributors. Mulțumesc.