sâmbătă, august 20, 2022

Destinul unui oraș la final de război. Trieste între distrugere și salvare

                                                           “Providența poate avea motivele sale: Să o lăsăm să acționeze.”

                                                                                                                                                           Voltaire

Articolul de mai jos s-a născut în urma unei recente întrevederi cu monseniorul Giampaolo Crepaldi, arhiepiscop de Trieste. A urmat o lectură febrilă și imediată a unei lucrări, datorită curiozității trezite de evocarea, în cadrul întâlnirii sus-menționate, a figurii episcopului Antonio Santin și a rolului providențial pe care distinsul prelat l-a avut în anii tragici ai celui de al doilea război mondial. Știam desigur și vizitasem deja sanctuarul de la Monte Grisa finalizat în anul 1966 însă legământul ce a constituit temelia acestei construcții nu-mi era cunoscut. Ca de atâtea ori în viață, am apelat la fila de carte deci natural la istorie. Astfel, din lucrările arhiepiscopului Giampaolo Crepaldi (“La Cappella Madre Della Riconciliazione”) respectiv Antonio Santin („Al Tramonto: Ricordi autobiografici di un vescovo”) am aflat și mă simt dator să redau cititorului un crâmpei dramatic și zbuciumat de istorie, mai exact orele de răscruce ale unui oraș la final de război. În același timp am revăzut lespedea funerară a episcopului Antonio Santin din catedrala “San Giusto” din Trieste și am recitit cuvintele gravate într-o formulă lapidară însă extrem de sintetică: „Defensor Civitatis.”  

Antonio Santin (1895-1981) a fost un om al Bisericii. Sacerdot la Porec (astăzi oraș pe coasta dalmată a Croației), episcop al „Diocezelor Unite de Trieste și Capodistria” (ultimul fiind astăzi orașul sloven Koper), cunoscător al limbilor slovenă și croată, a luat poziție în anii belici împotriva oricăror persecuții, inclusiv prin memorii (15 aprilie 1943) înaintate dictatorului fascist Benito Mussolini. Iată, bunăoară, cuvintele rostite de Antonio Santin la 15 ianuarie 1944: „Să-și amintească fiecare că după principiile creștine este de neconceput să-ți privezi semenul de una sau mai multe din libertatea, proprietatea sau viața sa, doar pentru că aparține altei naționalități, rase sau convingeri politice….Să respectăm Omul pe care Domnul însuși îl respectă: Să respectăm Omul și atunci ne vom respecta pe noi înșine.” Cuvinte înțelepte al căror mesaj cred că este actual inclusiv sau mai cu seamă în zilele noastre. În același timp nu pot să nu remarc aceste cuvinte atât de diferite, în antiteză față de cele rostite de Benito Mussolini într-un discurs funest privind legile rasiale (septembrie 1938, Piazza Unita d’Italia, Trieste.)… Ulterior (1963) Antonio Santin a fost numit arhiepiscop iar în anul 1978 a publicat lucrarea sus-menționată. („Al Tramonto:/La Asfințit: Ricordi autobiografici di un vescovo”).

Episcopul Santin – sursa diocesi.trieste.it

Celelalte personaje din povestea ce urmează sunt Friedrich Rainer (comandantul armatei germane din Carinthia, orașul Trieste fiind ocupat încă din 9 septembrie 1943 și încadrat așa numitei „Zone de Operațiuni Litorale Adriatice”/”Operationszone Adriatisches Kustenland’), Hermann Linkenbach (general german, fost sportiv olimpic), alți ofițeri de rang înalt precum Riegele sau Fellner, Bernard Freyberg (general-locotenent, comandantul diviziei a-II-a neo-zeelandeze, prima unitate aliată ce a intrat în Trieste la final de aprilie 1945), villa Geiringer (locația în care s-au desfășurat negocierile dramatice între comandanții germani și episcopul Santin, casă impunătoare construită în secolul XIX, sediu al Wehrmacht între 1943-1945, ulterior al Guvernului Militar Aliat iar astăzi patrimoniu istoric al regiunii Friuli Veneția Giulia în administrarea Mânăstirii Benedictine „San Cipriano”, parcul și clădirea fiind parte a unei școli)  și bineînțeles orașul în sine, port al Adriaticii de Nord-Est, ale cărui instalații maritime au fost minate aproape în întregime de armata germană. Subiectul central al acestui articol este de altfel acesta, salvarea orașului de previzibila acțiune de sabotaj a unui combatant în retragere, prin detonarea tuturor încărcăturilor explozive ce ar fi generat o distrugere completă. În aceste condiții rolul lui Antonio Santin, „omul unei rugăciuni interne, prelungi și profunde”, cel ce s-a pronunțat constant în anii războiului pentru „pace, concordie și dreptate”, nu putea fi decât unul major în tot ceea ce a însemnat un oraș aflat la marginea prăpastiei.

Firul cronologic al mărturiei episcopului Santin începe odată cu ziua de 27 aprilie 1945. Contextul a fost cel al amplificării zvonurilor ce începuseră de altfel să circule încă din toamna anului precedent privind un anume proiect al comandamentului german. Acesta urma să cuprindă minarea întregului port, distrugerea infrastructurii electrice, apă și gaz, înainte de o probabilă și previzibilă evacuare a armatei. Încă din 13 noiembrie 1944 episcopul a trimis o notă scrisă feldmareșalului Kesselring (comandant german al frontului italian) însă în aprilie 1945 amenințarea generată de materializarea planului sus-menționat devenise palpabilă, dacă nu iminentă. Ziua de 27 aprilie 1945 a început într-o notă de speranță pentru că și în vremurile cele mai tragice mai există totuși umanitate și luciditate. Iată cuvintele episcopului privind rolul unui anume Fellner (ofițer austriac) “catolic și împotriva acestui tip de război în manieră nazistă…către finalul conflictului a fost minat întregul port…am fost amândoi de acord că portul nu va fi aruncat în aer chiar dacă s-ar da un ordin în acest sens.” Situația devine însă foarte încordată pentru că, în aceeași zi, episcopul primește un al doilea mesaj, mult mai inflexibil și ale cărui implicații, în spatele unei cosmetizări nereușite, ascundeau o realitate a distrugerii:

În ziua de 27 aprilie 1945, la orele nouă a venit dl Huber din partea comisariatului suprem, mandatat de Rogalsky, vice-gauleiter, pentru a-mi transmite o comunicare în numele comandantului general Rainer. La demersurile mele pentru salvarea portului, Rainer mi-a răspuns asigurându-mă că întotdeauna a acționat în acest sens și că acest subiect nu a fost niciodată propus de el Cartierului general al Führer-ului; că a făcut tot ceea ce a depins de el și că așa va acționa în continuare. Nutrește speranța că nu se va întreprinde nimic pentru declanșarea exploziilor. Că dacă necesitatea militară o va impune, vor fi provocate distrugeri cu efect minim, fiind exceptate instalațiile electrice. Aceasta era, să spunem, partea oficială.”

Lesne de dedus faptul că un mesaj atât de imprecis nu putea scăpa atenției episcopului Santin, intenția de sabotare a înaintării aliate dar în primul rând a unui oraș fiind destul de transparentă.

Punctul culminant a fost întrevederea de la villa Geiringer între episcopul Santin și generalul Linkenbach. Discuția a plecat de la propunerea de retragere pașnică a trupelor germane din Trieste, neacceptată însă din start de acesta din urmă. Iată detaliile unui dialog dramatic și tulburător ce a pendulat între realism și inflexibilitate și în care, la final, un anume gest a generat poate o rază de speranță:

Generalul mi-a vorbit cu siguranță de sine. Vocile ce vehiculează armistițiul nu sunt credibile. A dispus trimiterea trupelor sale pe dealurile din jurul orașului pentru a domina Trieste pe de-a întregul. Aștepta întăriri a căror sosire este iminentă….Armistițiul, nimic altceva decât pură propagandă. Nu trebuie luate în considerare încetarea luptelor respectiv retragerea din Trieste…Avea o comandă unică și o voință unică: Să lupte; și este gata să reimpună ordinea prin forță și indiferent de costuri. De conduita noastră depinde distrugerea orașului…I-am spus că Trieste este poarta Europei Centrale: De ce să-l distrugi fără un scop sau beneficiu ulterior? Nu este un oraș germanic, eventual acelea ar trebui mai degrabă apărate. A distruge Trieste este un nonsens, o imensă și inutilă aventură. Poporul italian nu va putea să uite vreodată un astfel de gest….Astăzi este încă timp, mâine probabil nu va mai fi.” Episcopul Santin a remarcat la final că „interlocutorul m-a acompaniat cu deferență și amabilitate până la scările din fața vilei: Dacă va veni momentul, vom negocia atunci.”…

Dramatică a fost întoarcerea în oraș sau mai bine zis deplasarea episcopului de la villa Geiringer la reședința sa situată în centrul orașului. Așa cum, dacă pot face o comparație în circumstanțe cu totul diferite, ministrul Mihail Manoilescu scria că, după dictatul de la Viena din 30 august 1940, „întoarcerea în țară a fost sfâșietoare și sinistră”, tot astfel  înaltul prelat a perceput „un popor temător și tulburat”, extrem de panicat față de zvonuri persistente privind o iminentă și amplă operațiune de sabotaj. Acesta a fost momentul în care episcopul Santin a decis să se adreseze cetățenilor din Trieste prin radio:

Calmul nu înseamnă slăbiciune, neîncredere sau teamă. Semnifică putere, curaj și decizie; să te lași condus de rațiune și de responsabilitate….mai mult ca niciodată astăzi se impune disciplina asumată și gestionarea propriilor sentimente…În acest moment este mai bine să nu ascultăm pasiunile ce ne ard inimile, răzbunarea sau resentimentele ce ne pot costa viețile; acestea sunt contrare legilor Domnului și principiilor civilizației ce constituie mândria noastră. Sensul dreptății ce ne arde inimile cunoaște cât de complicate și senine sunt până la final drumurile ce trebuie construite….Să fim uniți, senini, calmi și puternici, frați și fii ai acestui oraș pe care-l dorim măreț și prosper. Numai astfel vom triumfa la ora marilor decizii. Nu dorim răul nimănui și nu căutăm să ne răzbunăm. Ne gândim doar la ziua de mâine, cea a reconstrucției.”  

Ziua de 30 aprilie 1945 a fost marcată de întrevederea de la reședința episcopală din via Cavana (centrul orașului Trieste) între un emisar al comandamentului german de ocupație (ofițerul Giessen, însoțit de 4 soldați înarmați) și înaltul prelat triestin. Episcopul a solicitat din nou retragerea neîngrădită din oraș a forțelor militare însă răspunsul a fost negativ. În plus ofițerul sus-menționat a transmis episcopului că este esențial a nu se manifesta niciun fel de opoziție în Trieste pentru că „sunt în vigoare ordine precise și detaliate de rezistență.” Acesta a fost momentul de cumpănă și de maximă încărcătură sufletească a unui om al Bisericii a cărui unică aspirație a fost păstrarea intactă a unui oraș milenar. La auzul salvelor de tun dinspre Sezana și Divaca (localități astăzi din Slovenia, situate foarte aproape de Trieste) ce anunțau apropierea trupelor lui Tito (partizanii iugoslavi grupați în armata a-4-a) episcopul a realizat că Trieste este în bătaia focului, la întretăierea unui drum ce putea aduce laolaltă mai mulți combatanți (germanii ocupanți, avangarda armatei a-4-a iugoslave, aliați, italieni din Trieste cu iminente manifestări armate de gherilă grupați în “Comitetul de Eliberare Națională” condus de Edoardo Marazzi), cu toate consecințele de rigoare. Acesta a fost momentul în care episcopul Antonio Santin, în solitudinea palatului episcopal dar și singur în fața unui pericol major pentru semenii săi, s-a rugat Sfintei Fecioare implorând „milă și ajutor pentru salvarea orașului.” A fost în același timp momentul astral al unui legământ: „Cu protecția Sa orașul va fi salvat și atunci voi face toate eforturile pentru a ridica o biserică închinată EI.” Acesta este în zilele noastre Sanctuarul de la Monte Grisa în proximitatea căruia regăsim și o statuie a monseniorului Antonio Santin.

Monte Grisa (sursa informatrieste.eu)

Deznodământul acestor zile și nopți de extremă tensiune s-a consumat în zilele de 1 și 2 mai 1945. În incinta catedralei „San Giusto” din Trieste s-au desfășurat negocieri continue între combatanți (Riegele, un ofițer iugoslav alături de comisarul politic de asemenea iugoslav Franc Stoka), cu prezența episcopului. Elocventă ca încărcătură sufletească a fost redarea convorbirii între prelat și ofițerul german Riegele:

Domnule comandant al portului, vă salut într-un moment dureros pentru voi și pentru mine. Sunteți un soldat destoinic. Riegele este profund emoționat, pare a avea lacrimi în ochi. Și eu sunt de asemenea emoționat. Îl conduc în fața catedralei unde îl prezint ofițerului iugoslav…intrăm cu toții în sacristie. Luăm loc la o masă întinsă, eu pe scaunul episcopal, în fața mea Riegele ce vorbește un pic italiană și știe și câteva cuvinte slave.

Situația, deși extrem de încordată, surprinde cititorul printr-un umor involuntar generat de stratagema comandantului german. Acesta este informat de un militar din suita sa aflată la intrarea în catedrală că trupele aliate (neo-zeelandeze) sunt la Barcola. (faleza din zona centrală din Trieste) Convorbirea cu ofițerul iugoslav tărăgănează tocmai pentru că dorința germanilor este de a se preda acestora din urmă. Hotărârea sa este amplificată și de comportamentul emisarului iugoslav care „nu recunoaște armistițiul și cere capitulare necondiționată în fața armatei iugoslave, prizonierii urmând a fi tratați după normele dreptului internațional. La întrebarea lui Riegele: Trupe combatante sau partizani? Iugoslavul a râs sfidător: Combatante.” Până la urmă istoria avea să consemneze capitularea germană în fața aliaților și, cel mai important, salvarea orașului de la distrugerea declanșată atât de trupe în retragere cât și de ostilități propriu-zise între combatanți.  

Cred că pentru orașul Trieste al anului 1945 episcopul Antonio Santin a fost omul providențial sau cel puțin esențial. Atât statura și elocința sa ce au impus respectul interlocutorilor, cunoașterea realităților din această atât de frământată zonă a Carintiei dar și a Istriei, experiența sa în interacțiunea cu popoarele ce aveau să formeze Iugoslavia postbelică (prin demnitățile sale ecleziastice anterioare), dialogul continuu cu reprezentanții forțelor de ocupație și identificarea cu tenacitate a tuturor punților și oportunităților menite a sensibiliza pe cei ce ar fi trecut la distrugerea unui oraș, toate acestea au determinat un deznodământ fericit. Este adevărat că în perioada postbelică (pentru Trieste) lucrurile au fost mai complicate iar aici amintesc apariția “Teritoriului Liber Trieste” în 1947 (sub egida ONU), a așa numitelor „Zone A” (administrată de anglo-americani) respectiv „B” (armata iugoslavă) și, în final, a prevederilor tratatului de la Osimo (1975) între Republica Italiană și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Tratatul sus-menționat a consfințit de fapt că Trieste rămâne în cuprinsul Italiei, capitală a regiunii autonome Friuli Veneția Giulia. Mai presus de toate însă, în momentele de răscruce și extremă tensiune ale finalului de război mondial, un oraș aflat la intersecția intereselor militare și nu numai ale combatanților are șansa providențială a unei personalități meritat numită „defensor civitatis.” Iar la finalul acestui articol nu îmi rămâne decât să redau cititorului cele spuse odinioară de François René de Chateaubriand, elocvente pentru această filă de istorie: „În afara religiei, nu am nicio altă credință.” 

Articol aparut in Revista de cultura „Tribuna”, serie noua, anul XXI, 16-30 iunie 2022, nr.475, pag.2, continuare la pag.5     

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Un episod mai putin cunoscut. Mulțumesc pentru relatare.

    Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

  2. Într-adevăr, singura cale pentru omul credincios este Fraternitatea universală. Orice om care se proclamă credincios și instiga la conflict este un mincinos și in consecință un slujitor al tatălui minciunii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Cosmin Lotreanu
Diplomat (ministru plenipotențiar), absolvent al Facultății de Istorie (Universitatea București) respectiv al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (studii post-universitare). Îndeplinește calitatea de consul general al României la Trieste (Republica Italiană), având misiuni externe anterioare în Republica Turcia respectiv Republica Serbia. Contributor la revistele culturale La Punkt, ARCA (Arad), Argeș respectiv Marginalia (“platforma de idei, comentarii, analize, note și luări de poziție, recenzii și recomandări”).

Carti noi

 

A apărut numărul special Engaging God’s Language sau Însușind limbajul lui Dumnezeu al revistei Diakrisis pe anul 2022, al 5-lea volum de la data fondării revistei academice (2022),  publicație care apare fie în format digital fie editat, la editura Eikon, București.  Citeste mai mult

 

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro