Cred că fiecare dintre noi poate da măcar un exemplu despre când își dă seama că a greșit, despre când, într-o anume situație, nu a spus ce crede sau nu a făcut ce era corect. Mi-a plăcut expresia peste care am dat cândva: conștiința l-a luat la întrebări sau conștiința l-a zgâlțâit. Sigur, nu e obligatoriu ca relația cu conștiința să fie atât de…dinamică. Cred că fiecare dintre noi poate da, însă, exemple de situații publice în care relația aceasta nu a funcționat. Din motive diferite, de la teamă la comoditate. Istoria culturii înregistrează un spectru larg al disfuncțiilor acestei relații, unele dintre ele, majore, privind docilitatea sau parrhesia (curajul de a spune adevărul, în antichitatea greacă). Am văzut și eu astfel de situații publice, cea mai recentă privind reacția noii conduceri a Academiei Române care a fost întrebată de media cum a privit faptul că, la sesiunea omagială (160 de ani de la înființare), cel care a vorbit în plen din partea Guvernului a fost ministrul Justiției, subiect al unei suspiciuni de plagiat (universitatea în cauză întârzie nepermis de mult soluționarea cazului)? După, cei din conducere au spus pe un ton moale sau ceva mai răspicat că respectivul ministru putea, din „decență” (spune președintele AR), să nu participe. Alții au motivat că persoana ministerială a vorbit fără ca cineva să reacționeze pentru că era…trimisul Guvernului. Dau acest exemplu nu pentru că ar fi ceva special, ci pentru că e cel mai recent. Media a glosat pe marginea situației: de ce acela de la Justiție și nu aceia de la Educație sau Cultură? Cum accepți, în acest for savant, un plagiator să-ți vorbească la aniversare? Situația a scos în evidență o…dublă impostură: doctoratul plagiat și „rolul” de vorbitor ca om de justiție. Se poate spune că situația de la AR a fost una în care, docili, participanții au acceptat situația? Că au fost supuși? Că nimeni nu a fost locuit de parrhesia? Aceiași care, după ce au fost aleși în noua conducere ne spun acum, public, că nu se mai poate, că e nevoie de…responsabilitate din partea conducătorilor de doctorate (altfel, vor fi sancționați…mai aspru) pentru a preveni și doctoratele plagiate! Repet, iau această situație pentru că e cea mai recentă. Oare cum s-a ajuns aici?
Docilitatea, căreia azi îi dăm mai ales sensul de „supus”, „ascultător”, are, etimologic, sensul venit din docere, „a învăța”, care a dat docilitas, „capacitatea de a învăța”. Fundamentală pentru pedagogie, docilitatea măsura responsabilitatea și progresia elevului față de propriul parcurs școlar. Ea vine în relație strânsă cu autoritatea pedagogului. Care sunt limitele ambelor? Cum, când devii docil, în sensul modern? Școala e, desigur, una din cauzele docilității sub forma supușeniei. Ea e cultivată extensiv, ca mijloc de presiune asupra elevului pentru a menține inalterată autoritatea profesorului. E acest tip de autoritate vertebrată moral? Cred că nu. Dacă e să reamintim concepția lui Nietzsche despre viitorul instituțiilor de învățământ (conferințe ținute la Bâle/Basel în 1872), să vedem că ideea de „formare” devine prioritară iar consecințele gândirii filosofului ajung până în Franța anilor ’60-”70 când la ordinea zilei veniseră masificarea, rolul statului, o anumită criză a idealurilor educaționale tradiționale și o problemă legată de nivelul școlar. Sună și azi cunoscut, nu? Dacă „formarea” e centrată pe ideea de dominare, supușenie, absența, blocarea dezvoltării unui mediu care încurajează vorbirea liberă (parrhesia), avem un sistem care deformează, reduce potențialul creativ al inteligenței celui care învață. Veche, genealogia docilității (vezi și studiul omonim al lui Gaëlle Jeanmart, Vrin, 2007) pune în discuție, între altele, și raportul între a vrea și a putea prin care educația tinerilor, de la Sf. Apostol Pavel până la Sf. Augustin și mai târziu, insistă și pe formarea caracterului ca garanție a unui profil intelectual și spiritual solid. Sensibil, raportul între cele două este central în Școală. Când e dereglat, acest raport produce caractere debile, teama de a spune adevărul, supușenia ca formă de existență/supraviețuire…școlară. Vorbim adesea despre necesitatea stimulării gândirii critice în școală dar, până acolo, sistemul Educației trebuie să creeze, să consolideze acel mediu al învățării dincolo de „discipline”, „materii”, „examene” și „note”. Multe vorbe în acești ani, puțină acțiune. Noi încă, în România, nu ne punem problema că Educația ar putea concentra toate resursele pe realizarea, cu termenii lui Gregory Bateson, a unei noi ecologii a minții. Toată arhitectura școlarității, la noi, exclude nu numai chestiunea etică, dar, la fel de grav, nu evaluează și nu acționează în consecința acestei idei: „Modurile în care un om îl influențează pe altul fac parte din ecologia ideilor din cadrul relației lor și din sistemul ecologic mai larg în care se înscrie această relație.” (Bateson, Steps to an ecology of mind, University of Chicago Press, 1972, p. 512). Macerată de politic, de lipsă de viziune armonică privind educarea tinerilor, de centralizare excesivă, de slaba calitate a pregătirii profesionale a educatorilor, dar și de birocratizarea excesivă, Educația ratează misiunea fundamentală: aceea de a forma și, prin asta, de a pregăti serios terenul de dezvoltare a conștiinței, ca agent activ al personalității tinerilor.
Ne plângem că azi nu mai vedem lideri puternici, reprezentativi pentru comunitățile naționale, oameni a căror educație solidă le-ar permite să ia deciziile corecte, responsabile. Cum observăm la noi, precaritatea educației acelora care se pretind „lideri” e cea pusă în cauză. Și vedem asta și în divorțul uluitor față de propria conștiință. În sfera publică, discrepanțele între cum vorbesc și cum acționează acești „lideri” creează acele mari asimetrii care fac spațiul public de neînțeles, cu consecințe electorale grave. Îndemnul, auzit adesea, adresat parlamentarilor, de a vota după propria conștiință, în anumite situații sensibile, e ridicol. Dar a acționa prin a vorbi poate fi un studiu de caz pentru purtătorii de cuvânt ai „ideilor”, „mesajelor” de partid: performanța lor aproape în unanimitate este precară, intelectual, retoric, politic. S-a mai observat asta. Partidele, ca și școlile, nu iau în seamă pericolul reprezentat de docilitate, supușenie față de un centru fără potențial de dezvoltare.
Cei vechi valorizau parrhesia, curajul de a spune adevărul chiar când asta te pune în situații riscante. Aici, Socrate e modelul primordial: la el, a armoniza fapta cu vorba a fost centrul conștiinței sale. L-a costat, desigur. Dar nu ar trebui să se ajungă până acolo. Docilitatea, tăcerea conștiinței ne afundă mai degrabă decât să ne lase să respirăm puternic. Un viitor al docililor, al AI crește, cum se vede, rata analfabetismului și pentru că alfabetizarea a devenit, așa cum e ea practicată, înțeleasă, un mod desuet în lumea de azi. Cum formulează Mihai Nadin, „Civilizația analfabetismului nu scormonește neapărat după vestigii paralingvistice ale acțiunilor practice anterioare. Instituie mai curând un cadru care să asigure participarea acestora la o pragmatică mai eficientă, într-un proces implicând mijloace tehnologice capabile să proceseze tot felul de indicii.” (Nadin, Civilizația analfabetismului, Spandugino, 2016, p. 134)
Vorbim ad nauseam despre competențe, discipline. Pachetele curriculare sunt create după interesele profesorilor și, dintr-o altă perspectivă, a sistemului educațional. Răspund ele celor două mari întrebări: ce ar trebui să cunoască elevii, studenții, ce ar trebui să fie ei/ele capabili/e să facă ca rezultat al educației lor? Punând aceste întrebări, un înnoitor al gândirii despre educație, Ken Robinson, enumeră cele opt competențe esențiale care ar fundamenta Educația, dar și Învățarea: „curiozitatea, creativitatea, spiritul critic, comunicarea, colaborarea, compasiunea, autocontrolul și spiritul civic.” (Sir Ken Robinson și Kate Robinson, Imagine if…, Publica, 2022, p.63). Cum prind viață modurile, tehnicile, metodologiile de realizare a acestor competențe pe parcursul școlarității? Văd și eu, ca și Jaques Maritain, de pildă, Educația ca o artă morală sau, cu cuvintele filosofului, „mai degrabă o înțelepciune practică în care se întrupează o artă anume”. Și, în continuare, cele două mari erori de care educația trebuie să se ferească sunt „ignorarea scopurilor” (când mijloacele sunt cultivate nu ca mijloace, ci ca scopuri) și „uitarea finalității” (prin lansarea unor „idei false sau incomplete referitoare la natura însăși a scopului”). (Maritain, O filosofie a educației, Spandugino, 2021, p.21-22).
M-am gândit adesea la de ce avem o Educație proastă, neperformantă, dizarmonică, adesea lipsită de consistență și continuitate. Îmi revin în minte idei mai vechi, mai noi, dar cuvintele filosofului britanic Bertrand Russell mi se par încă puternice căci leagă vorbirea, gândirea și acțiunea într-un mod autentic, unic. În Filosofia educației (Humanitas, 2019), el își grupează ideile în trei părți (Idealuri educaționale, Educarea caracterului și Educația intelectuală) și spune în final: „Când vom fi creat un tineret eliberat de frică, inhibiții și de instincte rebele sau frustrate, vom fi capabili să le deschidem universul cunoașterii în mod liber și complet, fără cotloane întunecoase și ascunse; iar dacă instrucția este făcută cu pricepere, ea va fi o bucurie, și nu o povară, pentru cei care o primesc”. (p. 260)
Cei și cele care și-au ales drumul Educației ca pe un mod de a trăi nu ca pe un job, știu, ca și artiștii, că e un drum special, greu, la capătul căruia, dacă îl parcurgi punându-ți energia, credibilitatea morală, știința și arta de a transmite în beneficiul altora, îți poți privi fără teamă conștiința în față. Dar asta, cum știm, nu o poți face singur. Decizia politică, în Educație, nu e despre singurătate, ci despre comunitate, nu e despre dizarmonie, ci despre armonie, nu e despre favorizarea corupției (nu fusese Socrate acuzat că, vorbind liber cu tinerii, îi corupe?), ci despre libertatea conștiinței și curajul de a spune adevărul.
Articol aparut pe blogul autorului
”Ne plângem că azi nu mai vedem lideri puternici, reprezentativi pentru comunitățile naționale, oameni a căror educație solidă le-ar permite să ia deciziile corecte, responsabile. Cum observăm la noi, precaritatea educației acelora care se pretind „lideri” e cea pusă în cauză.”
Nu. Așa-zișii lideri de astăzi au diverse raporturi de subordonare față de serviciile secrete. Așa au ajuns ei ”lideri”, promovați de serviciile secrete și susținuți de tot felul de ”comunicatori” subordonați și ei serviciilor secrete.
Un lider autentic are anumite calități naturale, care țin de temperamentul înnăscut. Acele calități nu pot fi formate prin educație, cu-atât mai mult cu cât educația actuală e bazată pe demasculinizare, iar asta încă din anii ’80 încoace. Nu pot fi lideri unii care au semnat angajamente cu Securitatea încă din clasa XI-a. Dacă aveau temperamentul autentic de lider, n-ar fi semnat acele angajamente.
Contra-selecția celor aflați în funcții de conducere, asta e explicația situației actuale din România, iar asta nu se va schimba prea curând. La fel cum s-a întâmplat în 1989, abia după ce Europa se va fi schimbat, iar vechea gardă care lucrează pe sub masă în favoarea Kremlinului va fi fost înlăturată, vor fi schimbați și ”liderii” din România. Cu alții la fel de obedienți cum sunt cei de azi.
„Nu”-ul dvs. la ce se referă? Nu la pasajul ales pentru a vă dezvolta propriile comentarii. Iar pleonasmul „temperament înnăscut” e drăguț.
La pretinsa educație se referă acel ”Nu”. Școala / statul asigură doar instruire, nu educație.
Mă bucur că v-a deranjat comentariul meu, asta înseamnă că a fost relevant. Când despre corectările lingvistice în loc de argumente, pentru asta probabil m-ar fi dat afară de la grădiniță 😀 De asta ai mei m-au crescut cu bonă.
Filosofia asta, naște „sclavi”, nu au fost suficienți până in epoca modernă ?, indiferent de spiritualitate, politică …etc.
Are România o masă critică de cadre care „au ales drumul Educației ca pe un mod de a trăi nu ca pe un job”? Eu cred că NU. Drept consecință ,când formăm „un tineret eliberat de frică,inhibiții și instincte rebele sau frustante”,cărora să le deschidem ” universul cunoașterii în mod liber și complet”,când cei ce educă sunt in majoritate jalnici?NICIODATA!
Eei, nu e vorba de docilitate, este vorba de interese și bani. De acad.dr.ing Elena Ceaușescu vă mai amintiți?
Este mult mai ușor să populezi școala (securiștii ar zice „câmpul tactic al școlii”) cu birocrație, proceduri, tipologii seci de abilități, competențe etc., în loc s-o umpli cu pasiune, curiozitate, viață. Sunt condiții și vremuri în care parrhesia necesită mai mult decât curaj, necesită temeritate. Parrhesia îți poate duce viața la pierzanie sau te poate lipsi de confort. Ce viață-i aia în care pierzi confortul, material (se subînțelege)?
Am comentat și eu lipsa de reacție a nemuritorilor din AR la jignirea adusă lor de plagiator. A semănat cu intrarea unui câine pricăjit în bârlogul ursului și udarea blădii acestuia cu câteva jeturi aurii de sub picioru ridicat. Fără urmări pentru că … era trimisul guvernului (adică al autorității mundane, trecătoare).
Ca fapt divers, când a fost ales Mircea Andruh președinte, am constatat că există în România o cercetătoare chimistă-biochimistă care are cam dublul lui valoarea IGS și-l bate la citări cu 26.000 la 11.000. În locul academicianului Andruh, mi-aș da demisia și aș invita-o pe ea să fie președinta Academiei. Mai ales că a desfășurat o prodigioasă activitate publicistică în colaborare cu cercetători din Iran, Pakistan, Bangladesh, Senegal etc.
Gândidu-mă că acolo unde nu-i parrhesia, poate e opusul ei, l-am întrebat pe Claude care este aces opus. Iată ce mi-a răspuns:
„Kolakeia (κολακεία) — lingușirea / flateria — cel mai clar opus identificat chiar de greci (și de Foucault în analiza sa). Lingușitorul spune ce vrea celălalt să audă, nu ce este adevărat.
Retorica sofistică — discursul care urmărește persuasiunea și efectul, nu adevărul; vorbești ca să câștigi, nu ca să iluminezi.
Silențiul oportunist — a tăcea când ar trebui să vorbești, din frică sau calcul; parrhesia presupune tocmai curajul de a nu tăcea.”
Am mai găsit și alte însușiri și situații de pe la noi:
Anaideia (ἀναίδεια) — nerușinare, lipsă totală de pudoare; absența lui aidós (simțul rușinii, conștiința morală față de ceilalți). Acesta este probabil termenul cel mai direct.
Apaté (ἀπάτη) — înșelăciune, fraudă, iluzie deliberată. Zeus însuși o folosește în Iliada. Înșelarea conștientă și calculată.
Hypokrisis (ὑπόκρισις) — la origine, „a juca un rol pe scenă”; a deveni un personaj fals în viața reală. Rădăcina cuvântului „ipocrizie”.
Dolosyne (δολοσύνη) — viclenie, șiretenie, înșelăciune profundă; asociată lui Hermes și Sisif.
Pseudologia (ψευδολογία) — minciuna sistematică, discursul fals ridicat la rang de practică.
Ca de obicei, un articol excelent, scris de un erudit, critic cinstit al societatii noastre bolnave de impostura … Ca tot vorbim de parrhesie 😊
Nu vreau sa fiu malitios dar undeva in text s-a strecurat o cacofonie.
“… ce ar trebui să fie ei/ele capabili/e să facă ca rezultat al educației lor?”
Nu mi-o luati in nume de rau … 😊
O societate poate fi apreciată dupa „eroii” pe care ii produce. Însă niciodată o societate normală, sau o parte a ei, nu vrea să trăiască in anormalitate, in teamă, in lașitate, in teroare, in genunchi. In istoria, suferința, speranța si ignoranța sa, poporul nostru a suportat mai multi „aleși” perisabili. Privită, astăzi, numai sub acest aspect, imaginea României pare să se intunece. Fragila democratie sangereaza. Pentru trompetele anarhiei și lichelismului, democrația e mana așteptată, căzută din cer. In contextul actual post-puci, opinia lui Goga rămâne valabilă: „Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate in fața Europei”. Iar asta înseamnă că, in mare parte, n-am cunoscut normalitatea. E timpul să înțelegem că bunul mers al vietii noastre depinde numai de noi, de increderea in noi și in noi înșine. E timpul să ne convingem că din ceruri nu mai coboară ingeri de două mii de ani. N-are importanță faptul că la butoane, sau la microfon, se gasesc indivizi îmbătrâniți in rele, prin agenturile de spionaj, un Nero, un Caligula, un Cronos, un hot de diplomă, cărora nu le pasă că arde țara. Libertate, dembitate, onestitate, luciditate, rațiune și conștiință nu sunt simple cuvinte. Indiferența ne apasă intr-o lumină proastă de „înțelepți timorati”. Un duh rau, devastator de conștiință, ca un blestem vesnic al acestui neam, plutește pe de-asupra, reinviind împărăția nepăsării, dezbinindu-ne, amagindu-ne, punandu-ne injurii pe limbă, ducându-ne spre haos, nu spre Cosmos. E trist că s-a ajuns, in plin sec.XXI, la această drogare a constiintelor. La această abrutizare colectivă. A dispărut morala. Au dispărut bunul-simt, bunele intentii, bunele maniere și, mai ales, rușinea. Au disparut legile, care nu au altă menire decât să asigure sănătatea morală. Or, o degradare a moralei antreneaza degradarea persoanei si, implicit, pe cea a societății. Compirtamentul impostorului plagiator spune multe și toate rele. Desigur, totul a fost impostură. Bineinteles, servilitatea neghioabă care domnește in orice instituție, in orice aula, in orice curte, este odioasa. Linguseala, ca si nebunia, este foarte molipsitoare. In fond, au demonstrat că suntem maiestri seculari la băgatul capului in nisip. Și cu cât supușenia este mai ticăloasă, cu atât supusimea, fie ea și academică, este mai penibilă. In fiecare zi ticalosii ucid conștiința, iar conștiința nu-i chinuie pe ticalosii ticăloșiți. In ce negură trăim? Lumea, inclusiv academică, vrea să fie înșelată? De aceea, n-ar trebui să dam un sens negativ afiramtiei lui Paul Morand că România e un pământ tragic unde totul sfârșește in comic. Defularea prin ignoranța a abut, cred, și efecte „salutare”, i-a ajutat să-și păstreze cumpătul, i-a lăsat îngenuncheați de…impostura monstruos de cinică. Rezultatul rezultat, o glumă proastă a relaxat, probabil, corpul academic, in situații în care alții ar fi țipat de indignare. Căci prin bășcălia noastră populară orice cămașă de forță devine comodă. Avem noi oare o conștiință nationala autentica? Regretele tardive seamănă câteodată cu bolile netratate, care nu se mai vindecă. De fapt, idealul adevarat al aplau-dacilor care se resemneaza usor este mediocritatea, nu afirmarea personalității cu personalitate. Orgoliul dacilor n-a ajuns, se pare, până la noi, până in ziua de azi…