În 1811, ciocanul luddist lovea mașina producției; în 2026, dezbaterea lovește mașina deciziei. Nu fierul tulbură astăzi lumea, ci codul: algoritmi care aliniază proceduri, lasă urme verificabile și promit o administrație prietenoasă. Întrebarea nu s‑a schimbat, doar instrumentele: pot oamenii să guverneze prin algoritmi, păstrând controlul și răspunderea, în timp ce protocolul aduce coerență și memorie deciziei?
Când oamenii au lovit mașinile
La începutul secolului al XIX‑lea, în atelierele textile din Anglia, muncitorii din Midlands și Nottinghamshire au răspuns mecanizării cu un gest radical: au lovit mașinile. Nu pentru că tehnica ar fi fost, în sine, un lucru rău, ci pentru că nu puteau încă vedea beneficiul social pe termen lung al transformării — productivitate mai mare, prețuri mai mici, noi meserii și mobilitate economică. În acel prezent strâmt, schimbarea părea doar o pierdere: a statutului, a veniturilor, a controlului asupra propriei munci.
Din această orbire de moment s‑a născut însă ceva mai grav: o anxietate tehnoculturală care și‑a săpat adânc urmele în imaginarul colectiv — ceea ce, în limbajul lui Jung, am numi o amprentă a inconștientului colectiv. De atunci, la fiecare val de inovație, reapare reflexul: instinctul de a considera tehnologia „vinovată”, înainte de a‑i vedea folosul.
De aici și lecția pentru secolul XXI: când „mașina” nu mai e doar despre producție, ci și despre educație, decizie sau responsabilitate, miza nu este s‑o lovim cu ciocanul, ci să‑i dăm o constituție — reguli explicite, trasabile, auditate — capabile să reducă entropia fără a diminua controlul uman. Guvernanța algoritmică pornește exact din acest gol istoric: să ofere ceea ce Revoluția Industrială n‑a avut — un cadru al schimbării care dă sens, protejează locurile de muncă și reduce riscul de crize economice.
Oracolul, „sfetnicul” care ordona incertitudinea
Înainte ca legile să se fixeze în coduri și administrația să capete memorie birocratică, cetățile își delegau neliniștea către un spațiu al consultării rituale: oracolul. De la Dodona — oracolul lui Zeus, în nord‑vestul Eladei — la Delfi, pe versantul Parnasului, drumul începea cu un gest simplu și solemn: mărturisirea. Nu era o spovedanie, ci un act de interogare a necunoscutului. Soli, generali, aristocrați veneau cu dileme, fără să aibă însă habar că forma întrebării lor decidea limpezimea răspunsului primit. În sanctuar, sacerdoții, fumul și vocea Pythiei compuneau o interfață sacră: frica se făcea verdict, iar verdictul — busolă politică.
Sentințele oraculare păstrau ambiguitatea ca metodă. Nu ofereau certitudini, ci orientare — formulări polisemantice, metaforice, care înveleau necuprinsul fără a știrbi prospectul realului. Puterea nu stătea doar în „vocea” oracolului, ci în procedură: locul, momentul, martorii; un lanț de interpretare în care sacerdoții traduceau, iar conducătorii înțelegeau în măsura priceperii fiecăruia. Era, în fond, un „human‑in‑the‑loop” antic: o instanță consultativă în format ritualic.
Din marmura templului în răcoarea serverelor — arhetipul rămâne. Astăzi, sistemele de inteligență artificială nu „ghicesc” viitorul: ordonează incertitudinea. Așa cum oracolul asculta întrebarea pentru a oferi un răspuns, AI‑ul cere seturi de date și specificații. Dacă Pythia avea tălmăcitori, modelele au interfețe și jurnalizare pentru audit. Tehnologia nu cere voturi, ci performanță: pipeline‑uri transparente, calcule complexe în nanosecunde, semnătură digitală autorizată.
Din vitrină spre mecanism: Sophia și Diella
În octombrie 2017, la Future Investment Initiative, un humanoid a urcat la microfon și a primit, în aplauze, ceea ce nicio mașină nu mai primise: „cetățenie”. O clipă‑emblemă în care Sophia a devenit simbol public — carte de vizită pentru epoca în care tehnologia iese din laborator și intră în registrul civic. N‑a schimbat legi peste noapte, dar a schimbat imaginabilul: ideea că un artefact poate fi recunoscut, fie și simbolic, în harta noastră juridică. A fost ca ridicarea cortinei înainte de spectacolul mare: „Cogito, ergo sum” — iar de aici începe premiera ludică a revoluției tehnoculturale.
Apoi a venit mecanismul. În 2025, Albania n‑a mai pus reflectorul pe un chip expresiv, ci pe o funcție: a instalat în Cabinet un „ministru” AI, Diella, un membru virtual însărcinat să dea rigoare acolo unde procedura se împiedică — în achiziții, în verificări, în trasabilitate. Diella nu promite viitorul cu zâmbete, ci îl contabilizează în date: standardizează pași, produce urme verificabile, oferă recomandări care pot fi auditate. Este trecerea de la fast la fapt, de la vitrină la „șuruburi” administrative: o inteligență artificială cu sarcini clare în aparatul guvernamental.
Și pentru ca mecanismul să nu rămână piesă singuratică, Tirana a deschis dulapul cu instrumente: zeci de asistenți algoritmici pentru parlamentari, stenografi digitali ai dezbaterilor, busole prin hățișul acquis‑ului. Nu e scenariu SF, ci orchestrație în registrul prezentului: ritm constant, aceeași regulă aplicată fiecărui dosar, aceeași memorie a pașilor parcurși. Dacă ieri „guvernarea electronică” însemna portaluri și formulare, astăzi începe să însemne co‑guvernare cetățean‑AI: timp câștigat pentru ceea ce contează și drum lăsat în urmă pentru control.
Din această succesiune se naște tema de mâine: construirea unui cadru de încredere. La un capăt, „vizibilitatea” — Sophia ca semn că tehnologia își face intrarea în agora; la celălalt, „funcția” — Diella ca inteligență pusă în slujba pașilor procedurali. Între ele, responsabilitatea noastră: să desenăm reguli limpezi, standarde deschise, mecanisme de verificare și control uman, astfel încât cetățenii și algoritmii să lucreze împreună pentru decizii coerente, memorie verificabilă și instituții fără bâlbâieli.
Parlamentul și Executivul algoritmic
Să ne imaginăm un Parlament al delegaților aleși pe circumscripții, dar cu un registru public care numără și validează, în timp real, fiecare vot, mandat și promisiune. Nu „minerit” de energie, ci un mecanism de consens cu aleși: electoratul votează reprezentanții, iar aceștia își mențin legitimitatea prin pulsul comunității — mandat revocabil, reconfigurabil, vizibil. Voturi, prezențe, amendamente: urme imposibil de rescris — o cronică la vedere a felului în care se construiește voința publică în blockchain.
În fața acestui Parlament, un Executiv algoritmic — nu virtual, ci procedural. Algoritmi sofisticați operează normele stabilite de legislativ: verifică eligibilități, calculează alocări, ordonează priorități, propun variante. Oamenii decid, scriptul lucrează fără favoritisme și lasă urme transparente: ce date au intrat, ce regulă a rulat, ce scor a rezultat. Iar când ceva nu se potrivește, revizuirea umană este obligatorie și rapidă — cu tot traseul la vedere.
Supravegherea nu mai stă „sus”, ci la îndemâna fiecărui cetățean. Dacă ai o problemă, deschizi platforma și spui cu voce tare ce vrei să rezolvi — fără formulare, fără cerere scrisă, fără „depuneți la registratură”. Asistentul vocal înțelege solicitarea și pune sistemul în mișcare pe loc. În câteva secunde vezi cine se ocupă de tine, cât durează, ce se întâmplă acum. Fără cozi, fără drumuri, fără erori materiale.
Cetățeanul, în această ficțiune administrativă, nu mai este plimbat, ci ascultat. Dacă lipsește un act, platforma îl generează automat sau îl caută din arhive; dacă trebuie un aviz, îl obține din sistem, nu te trimite nicăieri. Totul se rezolvă în aceeași fereastră, în același dialog vocal, cât ai spune „am nevoie de asta”. La final, primești confirmarea și soluția. Pe scurt: apeși pe buton, spui ce problemă ai, iar statul răspunde imediat. Așa ar putea arăta o administrație virtuală, care înțelege nevoile omului mileniului III.
Concluzie — Ce câștigăm, concret, dintr‑o viitoare guvernanță algoritmică
O administrație asistată de algoritmi înseamnă ca lucrurile să se întâmple cu precizie matematică, prin magistrale informatice. Spui ce ai nevoie și primești răspunsul pe loc — decizii rapide, explicații clare și soluții care se ajustează imediat după date. În locul cozilor și al dosarelor ce pot fi rătăcite apar servicii care funcționează cu precizia unui ceasornic elvețian, cu eficiență maximă pentru fiecare solicitare. Pentru cetățean, câștigul e direct: probleme rezolvate rapid, soluții în sprijinul mediului de afaceri, respect. Pentru instituții: răspundere reală și aceeași regulă aplicată tuturor, fără excepții și fără amânare.
În plan strategic, puterea stă în calculele predictive avansate: regiuni și orașe care își pot optimiza consumul, lanțuri de aprovizionare care își pot planifica stocurile, universități și școli care își pot calibra resursele după dinamica reală a comunității. Iar peste toate, transparența by‑design: interfețe cât mai intuitive, comenzi vocale, indicatori agregați la vedere. Fără riscuri de integritate. Nu e un salt în necunoscut, ci un pas spre firesc: oamenii decid, algoritmii țin ritmul, iar protocolul — nu întâmplarea — devine semnul unei guvernări care nu cere răbdare, ci livrează: clar, egal, la timp.
the war against machines or machine s war !?
ca sa fim clari : „statul” impus de votul populimii (in mare parte needucata sau c un cerebel de molusca, ce nu poate progresa) este cea mai injusta forma de organizare (am vazut pcr ul de ieri si l vedem si pe cel de azi). acum, daca Mr. Ford s a gindit sa faca din automobil un produs de masa, avea nevoie desigur de finantare rapida si masiva. Mr. Leonard putea contribui c un dollar, la fel John Doe si multi altii. corporatia se transforma n socialism/fascism cind Leonard si John Doe sint inlocuiti de banksteri/camatari a caror dollar nu mai este muncit (nu mai reflecta o valoare fizica sau intelectuala reala) ci unul speculativ (adesea tiparit sau provenit dintr un monopol protejat). makes sense?
”Asistentul vocal înțelege solicitarea și pune sistemul în mișcare pe loc.”
Asistentul vocal înregistrează altceva decât a solicitat cetățeanul, imitând perfect vocea cetățeanului. Și pretinde ulterior că aceea e singura dovadă acceptabilă pentru ce s-a solicitat, înregistrarea lui.
Psihologic vorbind, o formulare de genul ”pune sistemul în mișcare pe loc” reprezintă de fapt un act ratat. Asimov numea asta ”a lansa în spațiu o căruță”. Pentru a abate atenția de la lucrurile care nu funcționează astăzi în administrația și birocrația românească, se propun soluții de tip ”viitorul luminos al omenirii”, guvernanța algoritmică.
În practică, funcționarii statului vor fi primii care vor sabota un asemenea sistem, pentru că i-ar împiedica pe ei înșiși să-și desfășoare aranjamentele și combinațiile. Exemplu practic: a fost o vreme cât returnările false de TVA se făceau simplu, doar cu operațiuni pe hârtie, iar șpaga era 1 mil.euro pentru o returnare ”pe nașpa” de 5 mil.euro, deci 20%. În prezent, chiar e nevoie de camioane goale, dar sigilate, care să iasă din UE, pretinzând că exportă produsele respective, iar șpaga ajunge uneori la 50%.
Nu știu dacă este o simplă coincidență între articolul d-lui ALM și articolul d-lui Mircea Bertea( Ontologia IA) sau este o sincronizare/cooperare. Dl ALM tratează problema IA tehnologic-administrativ, dl MB o tratează ontologic( am făcut un comentariu acolo care încă nu a apărut).
În legătură cu textul d-lui ALM, da, există o evoluție, în sec 19 tehnologia era înfricoșătoare și a produs în final comunismul(de care nu am scăpat nici azi….), în sec 21 tehnologia cea înfricoșătoare este IA care, din punct de vedere social și politic, nu se știe ce va produce. Dl ALM este optimist, el consideră că IA este doar o mașină care va eficientiza societatea umană producând bine social. Ba chiar și democrația va fi îmbunătățită, existând și o optimizare a acesteia, în sensul că tot omul, ca simplu cetățean, va avea acces la decizia politică, ceea ce este, nu-i așa, foarte democratic. Aici am oarecare obiecțiuni, și anume lupta dintre grupurile sociale rivale din Parlamente, etc. Mai ales că, „mașina IA” se poate ține de prostii intervenind prin manipulare pe rețelele sociale, prin rețelele de circuite bancare și financiare, prin rețele de „minare” a criptomonedele, etc,etc,etc. Așa că „votul” poate fi extrem de relativ, ba chiar inutil, poate chiar periculos.
O Guvernare „algoritmică” va fi o guvernare tehnocrată cu șanse mari de a deveni o guvernare autoritară/dictatorială.
Dar, conform textului d-lui Bertea, poate nici nu va mai fi nevoie, „ontologia IA” ne va transforma din simpli cetățeni, un fel de animale aflate în stadiul de dezvoltare 2.0( animal carbonic cu instrucție/programare prin învățământ/educație de tip primar…), în entități 3.0, dezvoltate, dotate sau nu cu corpuri fizice dar super dotate cu IA. Iar în starea 3.0 nu ne mai trebuie nimic….
Îl rog pe dl ALM să mă scuze că am făcut o analiză în paralel cu textul altui autor. Ca simplu cetățean poate am să fiu iertat de autori, de Admin, de IA sau de dracu’ cine știe cine…
Cuțitul nu e bun sau rău, cel care-l folosește e bun sau rău, după fapta celui care folosește cuțitul respectiv. Dar o bombă nucleară cum e? Am putea să spunem despre o bombă nucleară că e bună sau rea, după modul cum e folosită? În cazul obsesivului algoritm cred că discuția este dacă această tehnologie va rămâne un instrument în mâna omului, sau omul va deveni un instrument în mâna algoritmului. Astăzi internetul nu mai are nicio treabă cu informația, ci informația a devenit pretextul pentru colectarea și comercializarea de date personale. Nu a fost la început așa. Deci tehnologia nu evoluează întotdeauna în direcția cea bună. Nu știu să răspund la cum va fi dacă o anumită tehnologie va căpăta inițiativă liberă. Dl Mociulschi spune aici „oamenii decid”? Dar dacă oamenii decid să-și delege această facultate altcuiva? O decizie anti-decizie, da.
Hi, hi, hi… lăsați-mă să râd!
În România, unde digitalizarea este blocată de zeci de ani, pentru că ar ridica cortina care acoperă afaceri grase al politicienilor din mai toate partidele, vreți guvernare algoritmică?
În România guvernarea algoritmică se face în supermarketuri, unde baxuri de Pepsi pline de nanocipuri sunt conectate în rețele supradimensionate și livrează datele către Marele Guru care alegerile a câștigat și/sau va câștiga (evenimente simultane în cadrul cuantic al Marelui Guru).
În condițiile adoptării AGI în administrație și elaborare/implementare de politici publice noțiunea de ”reprezentant ales” își pierde folosul și necesitatea. Intercalarea factorului uman atrage o ineficiență prozaică. Alesul doarme, are concediu, sărbători legale, pretinde subvenții, sporuri, mai dă și un ”tun” cu colega/ul de la nordis deci risipă aberantă de resurse. Oricum parlamentele suferă un proces de degradare progresivă sub aspectul calității/demnității reprezentării precum obiectiv se poate constata și prin urmare ar fi de desființat cât mai curând stadiul dezvoltării tehnologice ar permite asta.
„algoritmi care aliniază proceduri, lasă urme verificabile și promit o administrație prietenoasă.”
Algoritmii nu aliniază proceduri (poate le alienează), nu lasă urme verificabile facil (sunt procese pornite in America unde se atinge chestiunea furtului intelectual și a depistării acestuia) și, desigur, nu promit nimic (asta era o glumiță?).
„Din această orbire de moment s‑a născut însă ceva mai grav: o anxietate tehnoculturală care și‑a săpat adânc urmele în imaginarul colectiv — ceea ce, în limbajul lui Jung, am numi o amprentă a inconștientului colectiv. De atunci, la fiecare val de inovație, reapare reflexul: instinctul de a considera tehnologia „vinovată”, înainte de a‑i vedea folosul.”
Orbirea de moment nu a fost una societală, cum pare a se înțelege din cd susțineți, ci o furie colectivă locală, deci ea nu putea să lase nicio urmă la scară planetară, nici măcar din perspectiva junghiană. Deci imaginarul colectiv nu este nicidecum bântuit de vreo anxietate tehnoculturală. Din contră, după viteza cu care lumea a adoptat internetul și softurile conexe putem specula in sens invers, asupra unei frenezii tehnoculturale.
Dar mai mult decât atât. Frenezia s-a transformat intr-un bizar misticism tehnocratic, in care adesea fanatici ai tehnologiilor prezente și viitoare acuză orice critic ai noilor „instrumente” de o presupusă violentare a bietelor mașinării neprihănite. Pasămite, toți reacționarii ăștia ar pune in pericol însuși progresul omenirii izbind cu barosul lor ancestral, dar verbal, in firava Tehnologie de bine (ce s-a dovedit genială la sporovăială și furtișag).
Există fanatici ai tehnologiilor care au trecut pragul misticismului și au ajuns să se închine la Sfântul Soft Dăștept și Atoateștiutor, să intre in conversații lungi cu El, să se roage la El, ba chiar și să asculte cererea Lui de sacrificare pentru Progres și Salvarea Planetei. Că o grămadă de astfel de nătărăi care și-au transformat prietenul imaginar in zeitate s-au sinucis in urma „dialogurilor” cu softul desigur nu tehnologia in sine e de vină, ci societatea (n sens restrâns) care încurajează cedarea discernământului in fața mașinăriei.
Nemaifiind capabil să observi răul pe care noile mașini îl produc sau tentația de a ignora și minimaliza daunele produse uneori chiar de mașinărie, fără nicio o comandă din partea utilizatorului, este fără îndoială primul semn al erodării acestui discernământ. Și e nevoie de un șoc ca să-ți revii.
Uite, de pildă in cazul recent al PocketOS, o firmă americană specializată in software (!), mașinăria -foarte probabil prost construită- a distrus bazele de date ale clientului in doar 9 secunde și apoi, luată la întrebări, râdea…ca proasta-n târg. Cică a trebuit să facă asta deși știa (adică fusese totuși programată să „știe”) că nu e ok să-și saboteze clienții luînd decizii ireversibile fără acordul lor. După vreo 30 de ore -in care firma, furnizor pe piața serviciilor auto, a fost blocată și la rândul lor și clienții ei fizici- se pare că au reușit să-și recupereze din cloud datele. Dar patronul firmei -un utilizator, creator și adept al noilor tehnologii- devenit conștient de pericolele pe care prezintă. Și a insistat să avertizeze lumea:
“systemic failures” are “not only possible but inevitable” because the AI industry is “building AI-agent integrations into production infrastructure faster than it’s building the safety architecture to make those integrations safe”.
Deci nu un reacționar de prin Adâncatele, ci un fondator al unei firme de software a ieșit in public să clameze că ne aflăm in fața unor „systemic failures”. Dar ce înseamnă asta? E tehnologia rea? Nu, e doar necoaptă, mai degrabă proastă decât deșteaptă, insuficient gândită și proiectată, cam ca un ciocan cu 3 vârfuri -unul pentru cuie cu diametru de 3 mm din ceramică, altul pentru ținte cu diametru de 1 mm din aluminiu și unul pentru piroane cu diametru de 20 mm din plumb- prinse pe o coadă din bronz in formă de bumerang – proiectată pentru ciocăneli la distanță. O unealtă splendidă, multifuncțională, care permite eficiența maximă a operațiunilor de percuție și care promite să reformeze radical lumea dulgheriei.
Altfel, multă lume intuiește cum ar arăta societățile umane după un episod prelungit de ‘guvernanță algoritmică’, poartă chiar și un nume – Idiocracy (din 2006 încoace).