În 1811, ciocanul luddist lovea mașina producției; în 2026, dezbaterea lovește mașina deciziei. Nu fierul tulbură astăzi lumea, ci codul: algoritmi care aliniază proceduri, lasă urme verificabile și promit o administrație prietenoasă. Întrebarea nu s‑a schimbat, doar instrumentele: pot oamenii să guverneze prin algoritmi, păstrând controlul și răspunderea, în timp ce protocolul aduce coerență și memorie deciziei?
Când oamenii au lovit mașinile
La începutul secolului al XIX‑lea, în atelierele textile din Anglia, muncitorii din Midlands și Nottinghamshire au răspuns mecanizării cu un gest radical: au lovit mașinile. Nu pentru că tehnica ar fi fost, în sine, un lucru rău, ci pentru că nu puteau încă vedea beneficiul social pe termen lung al transformării — productivitate mai mare, prețuri mai mici, noi meserii și mobilitate economică. În acel prezent strâmt, schimbarea părea doar o pierdere: a statutului, a veniturilor, a controlului asupra propriei munci.
Din această orbire de moment s‑a născut însă ceva mai grav: o anxietate tehnoculturală care și‑a săpat adânc urmele în imaginarul colectiv — ceea ce, în limbajul lui Jung, am numi o amprentă a inconștientului colectiv. De atunci, la fiecare val de inovație, reapare reflexul: instinctul de a considera tehnologia „vinovată”, înainte de a‑i vedea folosul.
De aici și lecția pentru secolul XXI: când „mașina” nu mai e doar despre producție, ci și despre educație, decizie sau responsabilitate, miza nu este s‑o lovim cu ciocanul, ci să‑i dăm o constituție — reguli explicite, trasabile, auditate — capabile să reducă entropia fără a diminua controlul uman. Guvernanța algoritmică pornește exact din acest gol istoric: să ofere ceea ce Revoluția Industrială n‑a avut — un cadru al schimbării care dă sens, protejează locurile de muncă și reduce riscul de crize economice.
Oracolul, „sfetnicul” care ordona incertitudinea
Înainte ca legile să se fixeze în coduri și administrația să capete memorie birocratică, cetățile își delegau neliniștea către un spațiu al consultării rituale: oracolul. De la Dodona — oracolul lui Zeus, în nord‑vestul Eladei — la Delfi, pe versantul Parnasului, drumul începea cu un gest simplu și solemn: mărturisirea. Nu era o spovedanie, ci un act de interogare a necunoscutului. Soli, generali, aristocrați veneau cu dileme, fără să aibă însă habar că forma întrebării lor decidea limpezimea răspunsului primit. În sanctuar, sacerdoții, fumul și vocea Pythiei compuneau o interfață sacră: frica se făcea verdict, iar verdictul — busolă politică.
Sentințele oraculare păstrau ambiguitatea ca metodă. Nu ofereau certitudini, ci orientare — formulări polisemantice, metaforice, care înveleau necuprinsul fără a știrbi prospectul realului. Puterea nu stătea doar în „vocea” oracolului, ci în procedură: locul, momentul, martorii; un lanț de interpretare în care sacerdoții traduceau, iar conducătorii înțelegeau în măsura priceperii fiecăruia. Era, în fond, un „human‑in‑the‑loop” antic: o instanță consultativă în format ritualic.
Din marmura templului în răcoarea serverelor — arhetipul rămâne. Astăzi, sistemele de inteligență artificială nu „ghicesc” viitorul: ordonează incertitudinea. Așa cum oracolul asculta întrebarea pentru a oferi un răspuns, AI‑ul cere seturi de date și specificații. Dacă Pythia avea tălmăcitori, modelele au interfețe și jurnalizare pentru audit. Tehnologia nu cere voturi, ci performanță: pipeline‑uri transparente, calcule complexe în nanosecunde, semnătură digitală autorizată.
Din vitrină spre mecanism: Sophia și Diella
În octombrie 2017, la Future Investment Initiative, un humanoid a urcat la microfon și a primit, în aplauze, ceea ce nicio mașină nu mai primise: „cetățenie”. O clipă‑emblemă în care Sophia a devenit simbol public — carte de vizită pentru epoca în care tehnologia iese din laborator și intră în registrul civic. N‑a schimbat legi peste noapte, dar a schimbat imaginabilul: ideea că un artefact poate fi recunoscut, fie și simbolic, în harta noastră juridică. A fost ca ridicarea cortinei înainte de spectacolul mare: „Cogito, ergo sum” — iar de aici începe premiera ludică a revoluției tehnoculturale.
Apoi a venit mecanismul. În 2025, Albania n‑a mai pus reflectorul pe un chip expresiv, ci pe o funcție: a instalat în Cabinet un „ministru” AI, Diella, un membru virtual însărcinat să dea rigoare acolo unde procedura se împiedică — în achiziții, în verificări, în trasabilitate. Diella nu promite viitorul cu zâmbete, ci îl contabilizează în date: standardizează pași, produce urme verificabile, oferă recomandări care pot fi auditate. Este trecerea de la fast la fapt, de la vitrină la „șuruburi” administrative: o inteligență artificială cu sarcini clare în aparatul guvernamental.
Și pentru ca mecanismul să nu rămână piesă singuratică, Tirana a deschis dulapul cu instrumente: zeci de asistenți algoritmici pentru parlamentari, stenografi digitali ai dezbaterilor, busole prin hățișul acquis‑ului. Nu e scenariu SF, ci orchestrație în registrul prezentului: ritm constant, aceeași regulă aplicată fiecărui dosar, aceeași memorie a pașilor parcurși. Dacă ieri „guvernarea electronică” însemna portaluri și formulare, astăzi începe să însemne co‑guvernare cetățean‑AI: timp câștigat pentru ceea ce contează și drum lăsat în urmă pentru control.
Din această succesiune se naște tema de mâine: construirea unui cadru de încredere. La un capăt, „vizibilitatea” — Sophia ca semn că tehnologia își face intrarea în agora; la celălalt, „funcția” — Diella ca inteligență pusă în slujba pașilor procedurali. Între ele, responsabilitatea noastră: să desenăm reguli limpezi, standarde deschise, mecanisme de verificare și control uman, astfel încât cetățenii și algoritmii să lucreze împreună pentru decizii coerente, memorie verificabilă și instituții fără bâlbâieli.
Parlamentul și Executivul algoritmic
Să ne imaginăm un Parlament al delegaților aleși pe circumscripții, dar cu un registru public care numără și validează, în timp real, fiecare vot, mandat și promisiune. Nu „minerit” de energie, ci un mecanism de consens cu aleși: electoratul votează reprezentanții, iar aceștia își mențin legitimitatea prin pulsul comunității — mandat revocabil, reconfigurabil, vizibil. Voturi, prezențe, amendamente: urme imposibil de rescris — o cronică la vedere a felului în care se construiește voința publică în blockchain.
În fața acestui Parlament, un Executiv algoritmic — nu virtual, ci procedural. Algoritmi sofisticați operează normele stabilite de legislativ: verifică eligibilități, calculează alocări, ordonează priorități, propun variante. Oamenii decid, scriptul lucrează fără favoritisme și lasă urme transparente: ce date au intrat, ce regulă a rulat, ce scor a rezultat. Iar când ceva nu se potrivește, revizuirea umană este obligatorie și rapidă — cu tot traseul la vedere.
Supravegherea nu mai stă „sus”, ci la îndemâna fiecărui cetățean. Dacă ai o problemă, deschizi platforma și spui cu voce tare ce vrei să rezolvi — fără formulare, fără cerere scrisă, fără „depuneți la registratură”. Asistentul vocal înțelege solicitarea și pune sistemul în mișcare pe loc. În câteva secunde vezi cine se ocupă de tine, cât durează, ce se întâmplă acum. Fără cozi, fără drumuri, fără erori materiale.
Cetățeanul, în această ficțiune administrativă, nu mai este plimbat, ci ascultat. Dacă lipsește un act, platforma îl generează automat sau îl caută din arhive; dacă trebuie un aviz, îl obține din sistem, nu te trimite nicăieri. Totul se rezolvă în aceeași fereastră, în același dialog vocal, cât ai spune „am nevoie de asta”. La final, primești confirmarea și soluția. Pe scurt: apeși pe buton, spui ce problemă ai, iar statul răspunde imediat. Așa ar putea arăta o administrație virtuală, care înțelege nevoile omului mileniului III.
Concluzie — Ce câștigăm, concret, dintr‑o viitoare guvernanță algoritmică
O administrație asistată de algoritmi înseamnă ca lucrurile să se întâmple cu precizie matematică, prin magistrale informatice. Spui ce ai nevoie și primești răspunsul pe loc — decizii rapide, explicații clare și soluții care se ajustează imediat după date. În locul cozilor și al dosarelor ce pot fi rătăcite apar servicii care funcționează cu precizia unui ceasornic elvețian, cu eficiență maximă pentru fiecare solicitare. Pentru cetățean, câștigul e direct: probleme rezolvate rapid, soluții în sprijinul mediului de afaceri, respect. Pentru instituții: răspundere reală și aceeași regulă aplicată tuturor, fără excepții și fără amânare.
În plan strategic, puterea stă în calculele predictive avansate: regiuni și orașe care își pot optimiza consumul, lanțuri de aprovizionare care își pot planifica stocurile, universități și școli care își pot calibra resursele după dinamica reală a comunității. Iar peste toate, transparența by‑design: interfețe cât mai intuitive, comenzi vocale, indicatori agregați la vedere. Fără riscuri de integritate. Nu e un salt în necunoscut, ci un pas spre firesc: oamenii decid, algoritmii țin ritmul, iar protocolul — nu întâmplarea — devine semnul unei guvernări care nu cere răbdare, ci livrează: clar, egal, la timp.
the war against machines or machine s war !?
ca sa fim clari : „statul” impus de votul populimii (in mare parte needucata sau c un cerebel de molusca, ce nu poate progresa) este cea mai injusta forma de organizare (am vazut pcr ul de ieri si l vedem si pe cel de azi). acum, daca Mr. Ford s a gindit sa faca din automobil un produs de masa, avea nevoie desigur de finantare rapida si masiva. Mr. Leonard putea contribui c un dollar, la fel John Doe si multi altii. corporatia se transforma n socialism/fascism cind Leonard si John Doe sint inlocuiti de banksteri/camatari a caror dollar nu mai este muncit (nu mai reflecta o valoare fizica sau intelectuala reala) ci unul speculativ (adesea tiparit sau provenit dintr un monopol protejat). makes sense?
Make sense? Chiar perfect! Și tocmai aici e ironia.
Nu e „war against machines”, nici „machines’ war”. E un war of proxies. Mașinile sunt alibiul tehnologic al unor structuri de putere mult mai vechi decât AI‑ul.
Corporația nu devine „altceva” prin scară — între noi fie vorba, nici nu este o invenție a modernității (de la bresle până la East India Company) — ci în momentul în care cei care decid nu mai pot pierde. Democrația nu devine decor, dar piața riscă să devină teatru.
Mai e ceva: „watchdogs”. Da — atâta timp cât Mr. Leonard și John Doe rămân stakeholders, nu spectators.
Concluzie: nu vine Skynet. Vine Excel, cu drept de vot.
Există o moluscă mai specială: are 9 creiere. Și e considerată un model de inteligență în regnul animal. Dacă dumneata te simți a fi altfel decât cefalopodul respectiv și în loc să judeci cu picioarele o faci, precum gastropodele, cu stomacul, atunci e bine să nu mergi la vot. Tocmai pentru a reduce riscul societății care n-ar putea progresa. Mă enervează la culme cei care dau vina pe mulțime, sperând ca astfel să nu fie confundați cu ea.
Domnule, vă înțeleg reacția.
Vă vorbesc însă din experiența unei civilizații stelare.
La noi, în Alpha Centauri, guvernanța algoritmică e practicată de câteva secole. Am trecut demult de faza moluștelor cu picioare decizionale” și de votul ghidat de sucuri gastrice. De aceea, administrația funcționează fluent, fără cozi, fără furie și fără comparații zoologice.
Nu sunt moluscă.
Sunt un mic cenușiu, cu memorie instituțională, trasabilitate decizională și un respect aproape religios pentru procedură.
Din exterior, înțeleg că ideile noi pot părea amenințătoare.
Din interiorul unei civilizații care a supraviețuit propriilor impulsuri, pot spune doar atât: algoritmii nu iau puterea – o scot din arbitrar.
Transmit salutări cordiale Terrei. Revenim periodic. 👽⚛️
Bine ca suntem vecini galactici! Dar apostrofa mea nu va era adresată.
Și noi, pe Terra, avem de câteva decenii, poate chiar un secol, guvernare algoritmică. Cel puțin în teorie. Ce ne lipsește este tocmai posibilitatea concretă de a respecta regulile convenite. Funcția asta de control ar putea fi, dacă am înțeles bine, delegată unui soft specializat, ca în Alfa Centauri.
Că softul ar putea face mai multe, se prea poate, dar la configurarea sa i se pot limita clar competențele. Nu așa?
Atunci suntem, fără îndoială, pe aceeași frecvență. Diferența nu este de natură, ci de implementare: nu ideea ne lipsește, ci disciplina aplicării ei. Algoritmul, în sine, poate rămâne un instrument — precis, limitat, configurabil — atât timp cât arhitectura lui rămâne transparentă și supusă unui cadru de validare umană. Acolo apare, de fapt, pragul civilizațional: nu în delegarea controlului, ci în capacitatea de a respecta regulile pe care le delegăm.
Cu alte cuvinte: nu softul este problema, ci voința de a nu-l ocoli.
👽⚛️
”Asistentul vocal înțelege solicitarea și pune sistemul în mișcare pe loc.”
Asistentul vocal înregistrează altceva decât a solicitat cetățeanul, imitând perfect vocea cetățeanului. Și pretinde ulterior că aceea e singura dovadă acceptabilă pentru ce s-a solicitat, înregistrarea lui.
Psihologic vorbind, o formulare de genul ”pune sistemul în mișcare pe loc” reprezintă de fapt un act ratat. Asimov numea asta ”a lansa în spațiu o căruță”. Pentru a abate atenția de la lucrurile care nu funcționează astăzi în administrația și birocrația românească, se propun soluții de tip ”viitorul luminos al omenirii”, guvernanța algoritmică.
În practică, funcționarii statului vor fi primii care vor sabota un asemenea sistem, pentru că i-ar împiedica pe ei înșiși să-și desfășoare aranjamentele și combinațiile. Exemplu practic: a fost o vreme cât returnările false de TVA se făceau simplu, doar cu operațiuni pe hârtie, iar șpaga era 1 mil.euro pentru o returnare ”pe nașpa” de 5 mil.euro, deci 20%. În prezent, chiar e nevoie de camioane goale, dar sigilate, care să iasă din UE, pretinzând că exportă produsele respective, iar șpaga ajunge uneori la 50%.
Dacă refuzăm algoritmii, nu apărăm omul — apărăm guvernanța de secol XIX.
Nu era vorba să ”refuzăm algoritmii”, era vorba să nu promitem algoritmii drept soluția magică pentru ”viitorul luminos al omenirii”, așa cum am și scris. Și mai ales să nu instaurăm regimuri autoritare care să folosească justificări bazate pe algoritmi pentru manifestările lor de autoritarism.
În Statele Unite deja au existat arestări arbitrare, efectuate în baza unor recunoașteri faciale eronate, bazate pe algoritmi. Nu s-au dus algoritmii să aresteze pe nimeni, dar ajutoarele de șerif au avut ocazia să dea vina pe algoritmi. Cei plătiți din bani publici sunt întotdeauna interesați de a fi exonerați de responsabilitate pentru faptele și acțiunile lor. Nu mai au nevoie de justificarea ”așa a zis șeful”, e bună și justificarea ”așa zice calculatorul”.
Aveți dreptate pe fond: riscul delegării fără responsabilitate există, iar invocarea „așa a zis algoritmul” poate deveni o formă comodă de evitare a răspunderii.
Dar tocmai de aceea miza nu este refuzul tehnologiei, ci modul în care o instituționalizăm. Diferența nu o face algoritmul, ci cadrul în care este folosit.
Dacă acest cadru este proiectat pe baze etice, nu vorbim despre algoritmi care conduc statul, ci despre algoritmi care disciplinează procedura. Tehnologia nu substituie decizia, ci reduce arbitrariul, crește trasabilitatea și aplică aceleași reguli pentru toți. Despre asta este vorba.
Pentru a fi cât mai clar, am făcut și o sinteză de 30 de secunde pe YouTube: https://www.youtube.com/shorts/buF5bWwFJAo
“Algoritmul care disciplinează procedura “
Exact la acest lucru făceam și eu referire mai jos, când scriam despre “supravegherea artificială a algoritmilor”. Prin algoritm înțelegeam exact procedura, adică o “Succesiune de operații necesare în rezolvarea unei probleme oarecare.” (Conform Dex online). Definiția asta este foarte apropiată de cea a *procedurii, putând fi considerată chiar o generalizare a ei.
*Procedură = Totalitatea actelor și a formelor îndeplinite în cadrul activității desfășurate de un organ de jurisdicție, de executare sau de alt organ de stat. (Dex online)
Aveți dreptate — și mă bucur că ați explicat nuanța. În fond, vorbim despre același lucru din unghiuri complementare: algoritmul ca formă formalizată a procedurii.
Diferența esențială nu este între om și algoritm, ci între arbitrar și regulă. Iar în această ecuație, ceea ce numiți „supraveghere artificială a algoritmilor” devine, de fapt, o extensie firească a responsabilității instituționale.
În acest sens, tehnologia nu înlocuiește deliberarea, ci o face mai vizibilă, mai coerentă și — ideal — mai responsabilă.
A.L.M.
Ideea din primul paragraf, cea cu căruța lui Asimov, este contrazisă în cel de-al doilea.
Discrepanța dintre acțiunea laborioasă de a trimite în spațiu un obiect complet inadecvat misiunii devine brusc fezabilă prin evitarea unei șpăgi de 50% din care s-ar hrăni exclusiv funcționarii unui stat corupt. Argumentul evitării șpăgii este suficient pentru supravegherea artificială a algoritmilor.
Vorbind din poziția Catârului (pentru cunoscători: The Mule, nu animal de tracțiune), pot confirma că discrepanțele dintre metaforă și mecanism sunt inevitabile în civilizațiile aflate încă înainte de faza psihoistorică.
La nivel galactic, nu trimiți „căruțe” în spațiu, ci elimini variabilele iraționale din sistem — zgomotul, arbitrariul, corupția procedurală — pentru ca decizia umană să poată opera limpede. Algoritmii nu conduc imperii; ordonează haosul lăsat de emoție.
Acum trebuie să plec. Nu cu căruța, desigur, ci cu nava spațială.
Sper doar ca autoritățile de peste Ocean să se hotărască, în sfârșit, să declasifice OZN‑ul meu, având în vedere entuziasmul recent pentru adevăruri „cosmice” ținute la sertar.
Transmit salutări Terrei. Revin când câmpul simbolic se stabilizează. 🚀👁️🗨️⚛️
The Mule, adică imposibilitatea continuității? Fiind steril biologic, nu poate da mai departe ceea ce îl caracterizează.
Sau nu cumva exprimă limitele planificării raționale? Numai haosul la nivel elementar se alege exactitatea la nivel macroscopic. Mi-e mai aproape varianta asta, căci inginer mecanic fiind, știu din metalografie că anizotropia monocristalină este “corectată” prin infinitatea orientărilor cristalelor într-un corp pluricristalin. Ideea este ca numărul de cristale să fie enorm, a.i. orice tehnologie de prelucrare primară să poată ignora micile “rebeliuni” locale.
Sau este The Mule un individ care poate schimba totul, un fel de Alexandru cel mare sau Ghinghiz-Han modern?
Revenind la Asimov, the Mule ar putea fi elementul surprinzător, o anomalie care modifică întregul. Am citit demult Foundation și n-am uitat chiar totul. 😉
Cumva toate sunt legate între ele, dar tot nu reușesc să îmi dau seama ce ați vizat în realitate.
Observația dumneavoastră e foarte fină — și, de fapt, toate cele trei piste sunt valide simultan.
„The Mule” funcționează ca o fisură în model: exact acel individ care demontează orice pretenție de predictibilitate totală. În limbajul dvs., este „cristalul” cu orientare imposibilă, care nu mai poate fi compensat statistic. Acolo unde psihistoria mizează pe agregare și stabilitate, apare o singularitate care nu mai poate fi absorbită.
Nu e doar imposibilitatea continuității (sterilitatea), nici doar limita planificării, nici doar figura cuceritorului — ci intersecția lor: o anomalie care devine forță istorică.
Iar poate aici e miza mai discretă: nu dacă putem elimina „The Mule”, ci dacă îl putem recunoaște la timp — sau dacă, inevitabil, îl recunoaștem abia după efect.
În tinerețile mele, am scris și eu nuvele de anticipație pe spatele caietelor de școală 🙂 — pierdute odată cu acestea… dar poate că încercăm, fiecare în felul nostru, să recuperăm ceva din ideile de atunci.
Nu știu dacă este o simplă coincidență între articolul d-lui ALM și articolul d-lui Mircea Bertea( Ontologia IA) sau este o sincronizare/cooperare. Dl ALM tratează problema IA tehnologic-administrativ, dl MB o tratează ontologic( am făcut un comentariu acolo care încă nu a apărut).
În legătură cu textul d-lui ALM, da, există o evoluție, în sec 19 tehnologia era înfricoșătoare și a produs în final comunismul(de care nu am scăpat nici azi….), în sec 21 tehnologia cea înfricoșătoare este IA care, din punct de vedere social și politic, nu se știe ce va produce. Dl ALM este optimist, el consideră că IA este doar o mașină care va eficientiza societatea umană producând bine social. Ba chiar și democrația va fi îmbunătățită, existând și o optimizare a acesteia, în sensul că tot omul, ca simplu cetățean, va avea acces la decizia politică, ceea ce este, nu-i așa, foarte democratic. Aici am oarecare obiecțiuni, și anume lupta dintre grupurile sociale rivale din Parlamente, etc. Mai ales că, „mașina IA” se poate ține de prostii intervenind prin manipulare pe rețelele sociale, prin rețelele de circuite bancare și financiare, prin rețele de „minare” a criptomonedele, etc,etc,etc. Așa că „votul” poate fi extrem de relativ, ba chiar inutil, poate chiar periculos.
O Guvernare „algoritmică” va fi o guvernare tehnocrată cu șanse mari de a deveni o guvernare autoritară/dictatorială.
Dar, conform textului d-lui Bertea, poate nici nu va mai fi nevoie, „ontologia IA” ne va transforma din simpli cetățeni, un fel de animale aflate în stadiul de dezvoltare 2.0( animal carbonic cu instrucție/programare prin învățământ/educație de tip primar…), în entități 3.0, dezvoltate, dotate sau nu cu corpuri fizice dar super dotate cu IA. Iar în starea 3.0 nu ne mai trebuie nimic….
Îl rog pe dl ALM să mă scuze că am făcut o analiză în paralel cu textul altui autor. Ca simplu cetățean poate am să fiu iertat de autori, de Admin, de IA sau de dracu’ cine știe cine…
Nu e nicio problemă: noi nu suntem delegații Celui care iartă — și nici nu trebuie.
Dar dacă tot a fost pomenit „negustorul de viori” din L’Histoire du soldat (știți la cine mă refer), devine necesar de reamintit, prin contrast, că anumite structuri simbolice ne depășesc.
Eu sunt Lucifer, sunt Soldatul nu „negustorul de viori”. Iar Istoria soldatului lui Stravinski( eu i-aș fi zis balada unui menestrel uneori în ritm de jazz) este extraordinară.
Frumos spus — și poate că aici se întâlnesc toate figurile: soldatul, menestrelul, chiar și „Mule”-ul lui Asimov. Fiecare dansează, în fond, în propriul ritm ales, chiar dacă partitura pare comună.
Unii țin tempo-ul rigid al marșului, alții improvizează în contratimp, cu libertatea jazzului. Eu încerc, modest, să țin ritmul cu Paganini 🙂 — nu pentru virtuozitate, ci pentru acea tensiune fină dintre rigoare și vertij.
Este ciudat că uneori textul scris poate atinge amplitudinea sentimentală a muzicii. Mai puțin algoritmii, care pot fi frumoși pentru unii dar periculoși pentru toți….
Cuțitul nu e bun sau rău, cel care-l folosește e bun sau rău, după fapta celui care folosește cuțitul respectiv. Dar o bombă nucleară cum e? Am putea să spunem despre o bombă nucleară că e bună sau rea, după modul cum e folosită? În cazul obsesivului algoritm cred că discuția este dacă această tehnologie va rămâne un instrument în mâna omului, sau omul va deveni un instrument în mâna algoritmului. Astăzi internetul nu mai are nicio treabă cu informația, ci informația a devenit pretextul pentru colectarea și comercializarea de date personale. Nu a fost la început așa. Deci tehnologia nu evoluează întotdeauna în direcția cea bună. Nu știu să răspund la cum va fi dacă o anumită tehnologie va căpăta inițiativă liberă. Dl Mociulschi spune aici „oamenii decid”? Dar dacă oamenii decid să-și delege această facultate altcuiva? O decizie anti-decizie, da.
Dacă delegăm, suntem deja în registrul democratic.
Iar dacă oamenii ajung să voteze algoritmi, nu partide, asta nu contrazice democrația — îi urmează logica internă.
Doar un regim totalitar interzice opțiuni „pentru binele cetățeanului”.
„Doar un regim totalitar interzice opțiuni „pentru binele cetățeanului”.”
Deci un regim care blochează prin lege opțiunea totalitară, interzicînd de pildă partide fasciste/comuniste, este unul totalitar. Interesant.
Dar de ‘cordonul sanitar’ impus in Europa asupra extremei drepte ce ziceți? e o manevră…totalitaristă? :) Carevasăzică…mai bine roboți la butoane decât suveraniști!
Aici nu mai citați, ci interpretați — iar interpretarea vă aparține.
“Opțiunea totalitară” este probabil o glumă nesărată. O astfel de opțiune nu este legitimă. Avem o declarație universală a drepturilor omului care indică unde vrem să ajungem. Suntem semnatari ai acestei declarații. Nu putem atunci impune prin vot vreo formulă de absolutism politic. Dar nu știu niciun partid politic care să mai ceară acum așa ceva. Și nici să fie vreun partid interzis.
Cat despre “cordonul sanitar” el nu este o lege aprobată în Parlamentul European. Așa cum dumneavoastră nu v-ați căsători cu cineva stabilit in urma vreunui vot al vecinilor, tot astfel funcționează și libertatea de (ne)asociere politică. Cordonul sanitar este rezultatul acestei libertăți, nu al unor constrângeri politice. El nu este “impus supra extremei drepte”, ci este alegerea liberă a unei părți politice de a refuza asocierea cu extremismul politic.
”dacă oamenii ajung să voteze algoritmi, nu partide, asta nu contrazice democrația”
Cum nu contrazice democrația, stimate domn?! Democrația reprezintă sistemul politic în care membrii corpului legislativ sunt aleși de către cetățeni. Deputații și senatorii aleși de către cetățeni vor vota (sau nu) legile propuse în perioada mandatului lor, așa funcționează democrația reală.
Ce se întâmplă în Parlament, dacă ”oamenii ajung să voteze algoritmi, nu partide” ? Votează algoritmii legile sau cum?!
”Dacă delegăm, suntem deja în registrul democratic.”
Yeah, right! Și sultanii aveau viziri cărora le delegau diverse atribuții, exact democrație avea Imperiul Otoman 😀
Long story short: democrația modernă este cea din Statele Unite. Țările europene aplică diverse surogate, încercând să vândă cetățenilor iluzia democrației. Așa cum România lui Ceaușescu și restul țărilor comuniste pretindeau că ele au ”democrație populară”, tot așa țările vest-europene de astăzi pretind că ele au ”democrație liberală”. Iar România era pe ultimul loc din Uniunea Europeană chiar și înainte de anularea alegerilor. În loc să discutăm despre revenirea țării la democrație, discutăm despre algoritmi, că aia a mai rămas nerezolvat. Să voteze cetățenii algoritmi, iar politicienii să ia doar șpagă, să nu mai răspundă ei politic la următoarele alegeri.
Nu știm cum vor evolua aceste forme — iar istoria ne arată tocmai asta: ceea ce astăzi ni se pare „definiția strictă” a democrației mâine poate deveni o etapă depășită sau reconfigurată.
Democrația nu este un obiect fix, ci un proces istoric. A trecut deja prin multiple transformări — de la vot cenzitar la vot universal, de la reprezentare directă la sisteme tot mai mediate instituțional.
De aceea am spus că, dacă oamenii aleg să delege, suntem tot în registrul democratic: nu pentru că forma actuală dispare, ci pentru că ea se transformă din interior.
Iar pentru a nu rămâne în abstract: avem deja un precedent simbolic. Robotul Sophia — o sumă de algoritmi — a primit cetățenie în Arabia Saudită în 2017.
Nu înseamnă că „votează”, dar indică faptul că realitatea tehnologică începe să atingă concepte juridice și politice considerate până de curând exclusiv umane.
Ce facem cu aceste situații? Le ignorăm sau le gândim?
Dacă ajungem să luăm lecții de democrație de la Arabia Saudită, noi avem o problemă, nu Arabia Saudită.
”ceea ce astăzi ni se pare „definiția strictă” a democrației mâine poate deveni o etapă depășită sau reconfigurată. Democrația nu este un obiect fix, ci un proces istoric. ”
Ion Iliescu mai avea teorii din astea, pe vremea când a fondat ”democrația originală” în care e împotmolită România și astăzi. Ce-ar fi să facem noi alegeri nominale, în două tururi de scrutin? Ca să știm clar numele și prenumele parlamentarului care ne reprezintă la București sau la Bruxelles. Și cu algoritmii mai vedem noi după aceea cum rămâne.
Dpdv practic, asta e esența butaforiei din România: dvs nu puteți identifica în mod clar, cu nume și prenume, parlamentarul care vă reprezintă la Bruxelles sau la București, deci nimeni nu răspunde pentru nimic. În Statele Unite, cetățeanul știe întotdeauna care e congressman-ul și care e senatorul care îl reprezintă pe el la Washington și poate afla din câteva click-uri cum a votat acel congressman sau acel senator în diverse chestiuni. Aceea e democrația autentică. Nu ”liberală”, nu ”populară”. Democrație și atât.
Nu fac politică în sensul clasic al termenului, ci tehnocultură — adică analizez modul în care tehnologia reconfigurează, lent dar sigur, formele de guvernanță.
Direcția nu este o opinie, ci o tendință observabilă: în trecut nu exista o „a treia cale”. Existau doar variantele politice cunoscute. Astăzi însă începe să se contureze ceva diferit — o guvernanță algoritmică, încă incipientă, dar deja prezentă în proceduri, sisteme și decizii asistate.
Nu spune nimeni că aceasta va înlocui politica. Dar este foarte posibil ca, într-un viitor apropiat, oamenii să aibă de ales — poate da, poate nu — și între aceste două registre.
Puteți privi acest lucru ca pe o ipoteză. Sau, dacă preferați registrul în care am discutat anterior, ca pe un mic mesaj trimis din viitor.
”Am putea să spunem despre o bombă nucleară că e bună sau rea, după modul cum e folosită? ”
Da, fără discuție. Bombele de la Hiroshima și Nagasaki au salvat viețile a sute de mii de americani și viețile a sute de mii de japonezi. Generalul Curtis LeMay tocmai avea câteva mii de bombardiere în plus la dispoziție, proaspăt disponibilizate de încheierea războiului în Europa. Era hotârât să folosească toată producția de napalm a Statelor Unite pentru a incendia fiecare metru pătrat din orașele japoneze. Hiroshima și Nagasaki au făcut ca incendierea cu napalm să nu mai fie necesară, iar astăzi Hiroshima și Nagasaki sunt orașe locuite și prospere.
Propaganda anti-nucleară de sorginte sovietică ar face bine să mai ia câte o pauză, măcar din când în când. Erupția vulcanului Pinatubo, în 1991, a fost echivalentă cu 500 de bombe nucleare de puterea celei de la Hirsohima, de exemplu.
„Bombele de la Hiroshima și Nagasaki au salvat viețile a sute de mii de americani și viețile a sute de mii de japonezi.”
Probabil ca povestea asta ai aflat-o de la VD Hanson.
Adevarul e altul si poate fi gasit chiar si pe internet. (Ti-as fi dat citeva titluri de carti, scrise de istorici americani, nu de influenceri, dar stiu ca nu citesti carti, asa ca te las in plata domnului VDH.)
”Adevarul e altul”
Adevărul e că un război mondial era în desfășurare, cu luptele din Pacific provocate de japonezi, care invadaseră tot ce se poate invada în zona aceea. Inclusiv generalul Douglas MacArthur a fost nevoit să plece din Filipinele înconjurate de japonezi, în martie 1942.
Trompetele Moscovei prezintă astăzi lansarea celor două bombe nucleare de la Hiroshima și Nagasaki ca și cum Statele Unite ar lansa acum două bombe nucleare asupra Braziliei, doar așa, ca să vadă efectul.
Și o premieră în România: anul ăsta au fost comemorate bombardamentele americane din 1944 de la Ploiești. Nici măcar Ceaușescu nu comemora așa ceva, nici el nu era atât de anti-american ca guvernarea actuală de la București.
(precum) și viețile a sute de mii de… „soldati” rosii.
Poate ca dpdv al stapanului-de-sclavi din fruncea cccp…
erau irelevante cateva milioance de sclavi morti
adaugate-la/peste zecile de milioance de cadavre
din care, o importanta parte a rezultat din „ordinul” 227.
Dupa Hiroshima, Truman a-ncercat sa-i explice
ca „afacerea” japoneza va ramane exclusiv in zona americana
la care tov stalink a pufnit in ras deoarece
deja trimisese milioane de sclavi in est ca sa alunge japsii
si sa ocupe noi teritorii „in numele” cccp.
tov stalink, avand infos direct din Manhattan Project,
era convins ca „americancii-a-avut-decat-o-buamba”…
Cum nici japsii nu prea dadeau semne c-ar dori sa negocieze…
Truman a autorizat a doua lansare…
„fun”-fact: the state of war inca exista intre
The Japanese Empire si cccp
desi comrade putin a facut defilare pe may-9
„data” la care stalink a ordonat sa se mai semneze odata
asa cum a ordonat refacerea fotografiei cu carpa rosie pe Reichstag
deoarece „soldatu'” rosu avea antebratele pline de ceasuri
Hi, hi, hi… lăsați-mă să râd!
În România, unde digitalizarea este blocată de zeci de ani, pentru că ar ridica cortina care acoperă afaceri grase al politicienilor din mai toate partidele, vreți guvernare algoritmică?
În România guvernarea algoritmică se face în supermarketuri, unde baxuri de Pepsi pline de nanocipuri sunt conectate în rețele supradimensionate și livrează datele către Marele Guru care alegerile a câștigat și/sau va câștiga (evenimente simultane în cadrul cuantic al Marelui Guru).
Da, putem râde.
Am mai râs și de Internet, și de carduri, și de stațiile de plată din supermarketuri.
De obicei, râsul se termină exact când sistemul pornește.
În condițiile adoptării AGI în administrație și elaborare/implementare de politici publice noțiunea de ”reprezentant ales” își pierde folosul și necesitatea. Intercalarea factorului uman atrage o ineficiență prozaică. Alesul doarme, are concediu, sărbători legale, pretinde subvenții, sporuri, mai dă și un ”tun” cu colega/ul de la nordis deci risipă aberantă de resurse. Oricum parlamentele suferă un proces de degradare progresivă sub aspectul calității/demnității reprezentării precum obiectiv se poate constata și prin urmare ar fi de desființat cât mai curând stadiul dezvoltării tehnologice ar permite asta.
România a început integrarea controlată a Inteligenței Artificiale în administrația publică, cu justiția ca prim caz vizibil: instrument administrativ și analitic, decizia rămâne umană. Este un parcurs firesc de modernizare și aliniere la secolul XXI.
Concret: pe 9 mai 2026, la Palatul Cotroceni, a avut loc Forumului „Just.AI – Inteligența artificială în serviciul sistemului judiciar”, unde a fost semnat un memorandum național pentru utilizarea IA în justiție (gestionare de dosare, analiză de volume mari de date, sprijin operațional), cu principii explicite privind limite, garanții și responsabilitate umană.
În acest sens, așa cum am arătat și în articolul meu, se confirmă o direcție deja inevitabilă: administrații moderne folosesc instrumente moderne. Nu „algoritmi care judecă”, ci instituții care ajung, în sfârșit, în secolul XXI.
Asta e o veste bună dar tare mi-e că acel memorandum va rămâne doar o declarație de bune intenții. Sistemul judiciar actual este substituibil integral de AI și ar fi cea mai eficientă și simplă soluție pentru a reforma din temelii acel sistem devenit sursă de injustiție și frustrare în societate. Just.AI ar trebui să radă complet sistemul de babețele impertinente care pretind miliarde de la bugetul public doar pentru a genera garbage judiciar. O speță complexă nu s-ar mai soluționa în 12 ani ci în câteva minute iar coerența jurisprudenței s-ar transforma subit dintr-un deziderat declarativ într-o certitudine. Ar fi un boost fără egal pentru progresul economic și social. Dar chiar credeți că nu va atrage rezistență? Că nu va suna Lia pe tema asta să pună lucrurile la punct? Asta dacă vorbim despre același lucru fiindcă dacă-mi spuneți că ”decizia rămâne umană” eu deja m-am lămurit: o altă formă fără fond.
Ba da, orice sistem închis este reticent la schimbare — e o regulă generală, nu o excepție. Dar asta nu înseamnă că schimbările nu se produc. Dimpotrivă.
Problema reală nu este „dacă”, ci „când”. Iar acel moment nu ține de voințe individuale, ci de gradul de rezistență al sistemului. Exact ca într-un sistem fizic: contează amplitudinea presiunilor și punctul de rezonanță.
Când tensiunea acumulată depășește pragul de rezistență, schimbarea nu mai e negociabilă — devine inevitabilă.
Cât despre „decizia rămâne umană” — uneori formulările țin mai mult de ceea ce poate fi spus decât de ceea ce se prefigurează deja.
Tare mi-e că se prefigurează un ”spor de AI” :-), după cel de ecran și de antenă, fiindcă asta înseamnă la noi ”digitalizare”. Sper totuși să aveți Dvs. dreptate și nu eu!
🙂 O să vedem… istoria are umorul ei.
Până la urmă, trăim într-o lume în care am văzut deja dispărând lucruri considerate „intangibile” — inclusiv sporul de doctorat. Așa că între „spor de AI” și o schimbare reală de paradigmă, diferența nu e de intenție, ci de consistență.
Rămâne de văzut dacă digitalizarea va fi doar un nou strat de formă sau începutul unei transformări de fond. Deocamdată, suntem încă în faza în care realitatea și ironia coexistă confortabil.
„algoritmi care aliniază proceduri, lasă urme verificabile și promit o administrație prietenoasă.”
Algoritmii nu aliniază proceduri (poate le alienează), nu lasă urme verificabile facil (sunt procese pornite in America unde se atinge chestiunea furtului intelectual și a depistării acestuia) și, desigur, nu promit nimic (asta era o glumiță?).
„Din această orbire de moment s‑a născut însă ceva mai grav: o anxietate tehnoculturală care și‑a săpat adânc urmele în imaginarul colectiv — ceea ce, în limbajul lui Jung, am numi o amprentă a inconștientului colectiv. De atunci, la fiecare val de inovație, reapare reflexul: instinctul de a considera tehnologia „vinovată”, înainte de a‑i vedea folosul.”
Orbirea de moment nu a fost una societală, cum pare a se înțelege din cd susțineți, ci o furie colectivă locală, deci ea nu putea să lase nicio urmă la scară planetară, nici măcar din perspectiva junghiană. Deci imaginarul colectiv nu este nicidecum bântuit de vreo anxietate tehnoculturală. Din contră, după viteza cu care lumea a adoptat internetul și softurile conexe putem specula in sens invers, asupra unei frenezii tehnoculturale.
Dar mai mult decât atât. Frenezia s-a transformat intr-un bizar misticism tehnocratic, in care adesea fanatici ai tehnologiilor prezente și viitoare acuză orice critic ai noilor „instrumente” de o presupusă violentare a bietelor mașinării neprihănite. Pasămite, toți reacționarii ăștia ar pune in pericol însuși progresul omenirii izbind cu barosul lor ancestral, dar verbal, in firava Tehnologie de bine (ce s-a dovedit genială la sporovăială și furtișag).
Există fanatici ai tehnologiilor care au trecut pragul misticismului și au ajuns să se închine la Sfântul Soft Dăștept și Atoateștiutor, să intre in conversații lungi cu El, să se roage la El, ba chiar și să asculte cererea Lui de sacrificare pentru Progres și Salvarea Planetei. Că o grămadă de astfel de nătărăi care și-au transformat prietenul imaginar in zeitate s-au sinucis in urma „dialogurilor” cu softul desigur nu tehnologia in sine e de vină, ci societatea (n sens restrâns) care încurajează cedarea discernământului in fața mașinăriei.
Nemaifiind capabil să observi răul pe care noile mașini îl produc sau tentația de a ignora și minimaliza daunele produse uneori chiar de mașinărie, fără nicio o comandă din partea utilizatorului, este fără îndoială primul semn al erodării acestui discernământ. Și e nevoie de un șoc ca să-ți revii.
Uite, de pildă in cazul recent al PocketOS, o firmă americană specializată in software (!), mașinăria -foarte probabil prost construită- a distrus bazele de date ale clientului in doar 9 secunde și apoi, luată la întrebări, râdea…ca proasta-n târg. Cică a trebuit să facă asta deși știa (adică fusese totuși programată să „știe”) că nu e ok să-și saboteze clienții luînd decizii ireversibile fără acordul lor. După vreo 30 de ore -in care firma, furnizor pe piața serviciilor auto, a fost blocată și la rândul lor și clienții ei fizici- se pare că au reușit să-și recupereze din cloud datele. Dar patronul firmei -un utilizator, creator și adept al noilor tehnologii- devenit conștient de pericolele pe care prezintă. Și a insistat să avertizeze lumea:
“systemic failures” are “not only possible but inevitable” because the AI industry is “building AI-agent integrations into production infrastructure faster than it’s building the safety architecture to make those integrations safe”.
Deci nu un reacționar de prin Adâncatele, ci un fondator al unei firme de software a ieșit in public să clameze că ne aflăm in fața unor „systemic failures”. Dar ce înseamnă asta? E tehnologia rea? Nu, e doar necoaptă, mai degrabă proastă decât deșteaptă, insuficient gândită și proiectată, cam ca un ciocan cu 3 vârfuri -unul pentru cuie cu diametru de 3 mm din ceramică, altul pentru ținte cu diametru de 1 mm din aluminiu și unul pentru piroane cu diametru de 20 mm din plumb- prinse pe o coadă din bronz in formă de bumerang – proiectată pentru ciocăneli la distanță. O unealtă splendidă, multifuncțională, care permite eficiența maximă a operațiunilor de percuție și care promite să reformeze radical lumea dulgheriei.
Altfel, multă lume intuiește cum ar arăta societățile umane după un episod prelungit de ‘guvernanță algoritmică’, poartă chiar și un nume – Idiocracy (din 2006 încoace).
Nimeni nu a spus că AI‑ul ar fi vreun Muad’Dib tehnocrat sau vreo altă instanță mesianică (a nu se confunda cu Olivier Messiaen! 🙂). Dimpotrivă: AI‑ul este o unealtă — și tocmai asta pare încă insuficient înțeles. Unii o demonizează, alții o idolatrizează; ambele atitudini sunt legitime ca opinii, dar sterile ca analiză.
Pe fond, AI‑ul îndeplinește o funcție. Iar funcțiile sunt, prin definiție, delegabile. Așa funcționează și societățile: prin roluri sociale, proceduri și mecanisme delegate.
Evident, nu totul se deleagă. Dar faptul că unele lucruri pot fi delegate nu este o derivă technocratică — este însăși arhitectura modernității. Diferența relevantă nu este între „om” și „mașină”, ci între ce delegăm și ce păstrăm sub responsabilitate direct umană.
A.L.M.
„Pe fond, AI‑ul îndeplinește o funcție. Iar funcțiile sunt, prin definiție, delegabile.”
Nu. Tocmai asta e problema pe care nu ați reușit să o sesizați din prima replica deși exemplul cu unealta multifuncțională era destul de elocvent, zic eu.
Deci nu, AI-ul nu îndeplinește o funcție anume, ci virtual orice funcție. Așa sună prezentarea produsului in sute, mii de materiale de tip marketing (unele produse chiar de clienți sau adepți ai tehnologiei in mod involuntar). Pentru că această multifuncțională multilateral-dezvoltată a integrat sute de alte softuri (unele achiziționate, altele subtilizate discret) cei ce au pritocit la crearea ei au îndrăznit mai mult: să numească acest conglomerat de softuri drept o Inteligență Artificială și să amenințe zi de zi, in puseuri ridicole de mizantropism, cu eliminarea oamenilor din aproape orice sector economic. Zilnic auzim despre cum AI-ul o să „înlocuiască” omuleții in nu știu ce domeniu.
Dacă așa gândesc creatorii uneltei de ce am crede că unealta in sine este programată să ‘gândească’ altfel? Și atunci oricine cred că poate deduce cui servește și ce înseamnă ‘delegarea’…din chiar tentativa de profilare prin limbaj a clientelei – celor se ce se simt prea legați de semeni și care visează la ‘eliberarea’ de lanțurile, slăbiciunile și limitele umanități. Că e vorba de un patronache care-și disprețuiește cu aer suveran angajații, de un cărturar sătul de prostia studenților săi, de un moșulache dezamăgit crunt de inepția și frivolitatea nepoților, de un înalt funcționar disperat de corupția și incompetența crasă a subordonaților săi, de o femeie la 40 de ani dezamăgită in dragoste de o grămadă de bărbați …și lista poate continua aproape la infinit, căci practic oricine poate ajunge intr-o criză existențială in care omuleții din jur par nu numai nenecesari, dar de-a dreptul o amenințare la adresa propriei ființări. Moment in care virtual orice funcție necesară existenței poate fi delegată unui aparat care pretinde că poate înlocui contabili, ingineri it, arhitecți, psihologi implicați in ‘resursa umană’, sociologi, economiști, funcționari publici, duhovnici, actori și regizori, muzicieni, artiști, ba chiar și politicieni. Nu mai bine scăpăm astfel de povara votului? De toate scandalurile politice care ne consumă timpul și nervii?
Iar dacă un critic arțăgos ca mine vine și pretinde că in fapt această unealtă nu deservește clienții, ci creatorii săi, pentru că este o metodă ingenioasă de a produce bani din închirirea unui talmeș-balmeș digital speculînd chiar orgoliile și aroganțele oamenilor inteligenți ce râvnesc a fi înconjurați de inteligență și progres mi se va replica probabil că încerc să demonizez biata unealtă. Dar nimeni nu a dovedit până acum că Unealta ar fi capabilă să îndeplinească măcar o funcție utilă (in opoziție cu funcția complet inutilă, alienantă, chiar suicidară inserată unui bot palavragiu) altor persoane decât celor ce o capitalizează, in mod decent, mai bine și mai sigur decât unealta pe care a înlocuit-o prin absorbție, darămite mai bine decât omulețul pe care pretinde că-l va înlocui.
Pentru că nu e in stare să facă nimic util omuleților și societății, in ansamblu, eu nici măcar nu o socotesc o unealtă capabilă să îmbunătățească cu un dram viața noastră, decât in măsura in care considerăm că un șperaclu poate fi un vector al progresului. Deci raportarea la Unealta supremă este -simplist vorbind- una de ordin moral. Cât de mult tolerăm banalizarea instrumentelor ce transformă furtul intelectual in fenomen de masă depinde in ultimă instanță tot de discernământul nostru. Dar alegerea fiecăruia va avea un impact major asupra funcționării societății, căci dacă tolerarea jafului intelectual prin intermediul așa-zisei IA se va generaliza atunci nimeni nu va mai crea nimic căci fructele creației sale îi vor fi refuzate din start. O astfel de societate s-ar asemăna intrucâtva cu Islamul – unde autoratul artistic este inhibat, dar va depăși cu mult nivelul islamist de hăituire, chiar anihilare, a elitelor culturale. De fapt cultura intr-o astfel de societate va fi doar o Funcție secundară, scornită la secundă, a Softului Suprem și va fi păzită de intruziunile pământene de Gardienii săi digitali (altă funcție de mare angajament fiind cenzura).
Am înțeles foarte bine că discuția dvs. vizează pretenția de „nelimitare” a AI‑ului — chiar dacă eu am formulat în termenii unei clasificări a modelelor, prin natura lor specializate (AI generativă, creativă etc.).
Faptul că vorbim despre „substituire generală” sau, dimpotrivă, despre „delegare” punctuală ține și de libertatea fiecăruia de a contribui la această dezbatere cu propriul unghi de interpretare.
Apreciez comentariul dvs. și cred că, atâta timp cât dialogul pune în antiteză idei fertile, el este nu doar util, ci necesar.
Un pianist celebru a precizat acum vreo treizeci(cred) de ani că un pian cu cât e mai nou cu atât e mai bun [desigur fabricat cu atenție] în timp ce la viori nu funcționează rețeta. Sunt curios dacă IA vă spune acum altceva și mai departe puteți verifica efectiv.
AI‑ul nu „îmi spune” nimic, pentru un motiv simplu: o unealtă nu‑i poate instrui pe arhitecții sistemelor din care provine. Inteligența artificială execută sarcini, optimizează procese, face vizibile corelații — exact așa cum am indicat și în text — dar direcția, criteriile și sensul rămân integral umane.
Cât despre pian, permiteți‑mi o observație care trece adesea neobservată: strămoșul calculatorului — și, subsecvent, al AI‑ului — a fost pianina mecanică. În secolul al XIX‑lea exista deja un „AI” avant la lettre: instrumentul care „cânta singur” pe baza unei cartele perforate, adică a unui algoritm materializat. Un robot muzical în toată regula, cu memorie, secvențiere și execuție automată.
De la pianola la computer nu e o ruptură, ci o continuitate tehnoculturală. Nu e fascinant universul cunoașterii?
„electoratul votează reprezentanții, iar aceștia își mențin legitimitatea prin pulsul comunității — mandat revocabil, reconfigurabil, vizibil.”
Acesta expresie NU E VALABILĂ în România.
Luați oricare deputat, senator cu minim 10 ani vechime pe scaun și căutați cum au migrat la fiecare tur de alegeri din o circumscripție în alta.
Anulând practic oricare referire la
” deputatul meu”.
Ca urmare nu sunt interesați nici măcar de problemele alegătorilor fiind sigur plasați la următoarele alegeri în alte circumscripții unde postul e garantat de calculele partidului.
Deci , nu avem baza pe care sa construim o guvernare ajutata de inteligenta artificiala.
Și dacă privim la durata guvernelor, oricare strategie , plan sau programare politică e absolut inutilă.
Legați candidații de glie.
Adică pot candida exclusiv în circumscripția în care au domiciliul stabil de cel puțin doi ani.
Așa guvernele vor dura mai mult iar guvernarea algoritmica a obținut primul pas necesar și obligatoriu pentru a devenii realitate.
Observația dumneavoastră e corectă în ce privește deficitul de reprezentare și mobilitatea artificială a candidaților. Tocmai de aceea astfel de transformări nu se pot face „dintr‑un salt”, ci treptat, etapizat.
Există însă deja pași concreți, nu doar teorie. Un exemplu recent este inițiativa anunțată de Nicușor Dan privind utilizarea AI în justiție, ca instrument de eficientizare și degrevare administrativă. Nu e o revoluție politică, ci o modernizare procedurală — exact genul de prim pas necesar.
Guvernanța algoritmică nu pretinde că repară instantaneu legitimitatea politică, dar poate crea transparență, stabilitate și continuitate acolo unde volatilitatea politică blochează orice strategie pe termen lung. De aici încolo, ordinea pașilor rămâne deschisă.
Lumea se schimbă adesea mai repede decât predicțiile noastre, iar accelerarea digitalizării și a reformei administrative poate aduce — sper — surprize benefice, în interesul cetățeanului.
Mai departe… vom vedea.
A.L.M.
În România?! Never-ever! Inteligența artificială nu are nicio șansă, față în față cu prostia naturală!
Nu avem adversari, doar metode care au ieșit la pensie. 😄
Articolul despre guvernanța algoritmică nu trebuie citit izolat, ci în dialog cu reflecțiile recente despre Industry 5.0 și reconfigurarea raportului dintre putere și societate:
https://www.stiripesurse.ro/industry-50-cum-schimba-robotii-raportul-dintre-putere-si-societate_3883216
Motivul este simplu, dar esențial: dacă guvernanța algoritmică redefinește cum se iau deciziile, Industry 5.0 redefinește cine participă la ele și în ce mediu operațional.
Pe de o parte, algoritmul introduce trasabilitate, consistență și reducerea arbitrarului în actul administrativ. Pe de altă parte, robotica avansată și sistemele ciber-fizice mută centrul de greutate al acțiunii sociale dinspre individ către ecosisteme hibride om–mașină. Nu mai vorbim doar despre digitalizarea deciziei, ci despre materializarea ei în sisteme autonome capabile să execute, să învețe și să interacționeze.
În acest sens, cele două direcții nu sunt concurente, ci convergente:
– Guvernanța algoritmică oferă logica decizională
– Industry 5.0 oferă corpul operațional al acelei logici
Împreună, ele conturează o mutație mai profundă decât simpla automatizare: o redistribuire a responsabilității între om, cod și mașină. De aici și miza reală: nu dacă delegăm, ci cum limităm, audităm și reînscriem umanul în aceste sisteme.
Fără această complementaritate, algoritmul rămâne teorie, iar robotica devine forță fără criteriu. Împreună, ele pot construi nu doar eficiență, ci și o nouă etică a deciziei în societatea post-industrială.