Despre forma care supraviețuiește funcției
O lege poate muri în două feluri.
Poate fi abrogată. Atunci moartea ei este onestă. Se vede. Cineva propune, cineva semnează, cineva votează. Există un autor al gestului și există, pe cale de consecință, cineva care îl poate contesta. Abrogarea lasă urme: o dezbatere, un vot, o semnătură, eventual o sesizare la Curtea Constituțională. Forma și fondul mor împreună, în văzul tuturor.
Sau poate fi golită. Litera rămâne. Articolele stau la locul lor, neatinse, citabile, invocabile. Dar funcția pleacă. Regula nu mai produce efectul pentru care a fost scrisă, fiindcă un strat de norme paralele — de același rang, adoptate ulterior, fără să o atingă formal — i-au luat locul în practică. Pe hârtie, legea trăiește. În realitate, nu mai guvernează nimic.
A doua moarte este mai periculoasă decât prima. Merită să înțelegem de ce.
Cum golești o lege fără s-o atingi
Golirea unei legi nu cere curaj politic. Cere doar metodă. Nu modifici textul-cadru — modificarea s-ar vedea, ar declanșa dezbatere, ar atrage atenția. Adopți, în schimb, norme separate care reglementează același obiect din alt unghi: o regulă de disciplină financiară aici, o interdicție de ocupare a posturilor dincolo, o plafonare salarială, un memorandum de aprobare, o lege a bugetului care suprascrie tăcut. Fiecare, luată separat, pare legitimă. Și fiecare strat nou e mai amănunțit, mai prescriptiv decât cel dinainte. Împreună, anulează principiul pe care legea-cadru îl proclamă încă, intact, în primul ei articol.
Exemplul canonic pentru acest articol este OUG 109/2011 — eu îi spun Legea Frankenstein. A fost scrisă pentru un singur scop: să cupleze autonomia conducerii cu răspunderea ei și să scoată decizia curentă din mâna politicului. Litera ei n-a fost niciodată abrogată. Dar peste ea s-au cusut, an de an, tot mai multe prescripții de același rang, până când principiul a ajuns mutat pe alte mese, bucată cu bucată, prin instrumente care nici măcar nu figurează în arhitectura ei. O regulă care, pe hârtie, există — dar nu mai decide nimic. Sau decide pe dos.
Golirea nu are făptaș
Aici este miza. Abrogarea are un autor. Golirea nu are niciunul.
Când o lege e abrogată, există un responsabil al deciziei și un moment în care decizia poate fi atacată. Când o lege e golită, responsabilitatea se evaporă. Nimeni nu a desființat principiul — el e încă acolo, scris negru pe alb. Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru distanța dintre formă și fond, fiindcă formal nu s-a schimbat nimic. Contestatarul nu are ce ataca: textul pe care l-ar invoca este chiar textul păstrat intact.
Golirea tăcută produce, astfel, ceea ce nicio abrogare nu poate produce: o regulă fără autor al neaplicării ei. O guvernanță care arată impecabil pe hârtie și nu funcționează în realitate. Forma fără fond. Litera fără funcție.
Numesc asta guvernanță mimată. Nu e o exagerare retorică — e o descriere tehnică. Mimezi că regula există fiindcă, formal, ea chiar există. Doar că nu mai produce nimic.
Răspundere fără pârghii
De ce contează, dincolo de estetica juridică? Pentru că o regulă de guvernanță bine făcută nu e un ornament. Ea construiește capacitate. O face cuplând două lucruri care trebuie să stea împreună: autonomia de a decide și răspunderea pentru decizie. Cine decide, răspunde. Cine răspunde, decide. Perechea aceasta — și numai ea — produce decizie de calitate.
Golirea rupe perechea. Și o rupe asimetric. Păstrează răspunderea — administratorul răspunde în continuare cu mandatul, cu funcția, pentru un plan care nu mai e al lui. Și mută autonomia pe altă masă, prin norme paralele. Rezultatul nu este mai mult control. Rezultatul este supra-conformare.
Pentru că, atunci când păstrezi penalizarea și scoți capacitatea de a o evita prin decizie proprie, omul capabil face singurul lucru rațional: nu mai decide. Non-decizia devine cea mai sigură opțiune. Nu fiindcă oamenii sunt slabi, ci fiindcă arhitectura îi împinge acolo. Regula menită să protejeze ajunge să niveleze în jos. Bumerangul se întoarce exact în mâna celui care l-a aruncat.
Aceasta este capcana profundă a golirii: nu doar suspendă o lege fără s-o abroge, ci produce, în locul ei, o cultură a non-deciziei. Iar non-decizia, într-o instituție, costă mai mult decât orice decizie greșită.
Mai mult control nu e o garanție mai mare
Există tentația de a crede că un control mai strâns înseamnă o garanție mai mare. Nu e adevărat. Un control care poate doar valida — care nu construiește capacitate, ci doar adaugă un filtru de aprobare — nu protejează rezultatul. Îl dezleagă de răspundere. Cine validează nu răspunde de fond; cine ar trebui să răspundă de fond nu mai are pârghiile cu care ar putea. Ștampila migrează într-o parte, consecința în alta.
Garanția de fond nu vine din numărul de aprobări. Vine din respectarea, de către toți, a regulii pe care chiar statul a scris-o. Pacta sunt servanda nu e un principiu pe care îl datorează doar cel administrat. Îl datorează și administratorul-șef.
Abrogarea, calea onestă pe care o ocolim
O lege abrogată poate fi reînviată — se rescrie, se readoptă, se repune în vigoare. O lege golită e mai greu de salvat, fiindcă mai întâi trebuie să recunoaștem că a murit. Și e greu să declari mort ceva care, pe hârtie, arată perfect sănătos.
De altfel, abrogarea — gestul de care ne ferim ca de o pierdere — este instrumentul onest. Cere să spui deschis ce schimbi, să-ți pui semnătura, să accepți contestarea. Tocmai de aceea o ocolim. Nu fiindcă am abroga prea ușor — în realitate, aproape că nu o facem niciodată — ci fiindcă am înlocuit gestul vizibil și asumat cu unul tăcut și fără autor. Am preferat să golim în loc să rescriem, fiindcă rescrierea ne-ar fi obligat să răspundem pentru ce punem în loc.
Și aici e paradoxul: calea onestă o ocolim, calea tăcută a devenit regula. Iar calea tăcută nu golește o lege scoțând ceva din ea. O golește îngropând-o — în jurul textului rămas intact crește, an de an, un strat tot mai prescriptiv de norme adăugate, până când ce guvernează în practică nu mai e legea, ci un fel de Frankenstein normativ croit din petice care nu se potrivesc. Rezultatul nu e o regulă moartă și inertă. E una care produce — doar că produce pe dos: rezultate suboptime și, câteodată, de-a dreptul înspăimântătoare. Nu legile scoase din vigoare sunt problema. Ci cele lăsate în vigoare și prefăcute, normă cu normă, în altceva decât au fost.
Am deschis spunând că o lege poate muri în două feluri. E doar pe jumătate adevărat. Abrogarea chiar e o moarte — curată, asumată, din care te poți întoarce. Golirea prin adăugare nu omoară legea; o reanimează. Îi păstrează litera, îi îngroapă principiul și o pune să umble mai departe, în numele unui scop pe care nu-l mai slujește. Un Frankenstein nu e înspăimântător fiindcă e mort. E înspăimântător fiindcă umblă.
Articole pe aceeasi tema:
O lege poate cădea și în desuetudine.
N o atinge nimeni, dar nimeni nu o respectă/aplică
Oricum, legile noastre sunt făcute de hoți, pentru hoți și fufe. De ambe sexe…
”Exemplul canonic pentru acest articol este OUG 109/2011”
Problema începe chiar de la faptul că e ordonanță de urgență și nu lege. O lege se adoptă în Parlament, după dezbateri, deci reflectă un anumit nivel de voință politică. O ordonanță de urgență se adoptă din mers, de către guvern, fără dezbateri, iar asta o face lipsită de legitimitate reală. Pentru că în Parlament va trebui totuși să treacă și o lege prin care să fie aprobată respectiva OUG, iar acea lege va fi adoptată mai târziu, va include eventuale amendamente etc.
Atât timp cât unora le convine adoptarea prevederilor legale prin OUG, de ce ne mirăm că altora le convine golirea de conținut ale acelorași OUG? Nu sunt cele două fețe ale aceleiași monede?
Problema fundamentală din România este democrația mimată. Iar adoptarea de OUG exact asta reprezintă, democrație mimată. Cu rezultate pe deplin meritate. Mai devreme sau mai târziu, cineva o să trebuiască să ajungă la concluzia că România are nevoie de alegeri parlamentare reale, nu de liste de partid. Acei parlamentari vor avea legitimitate, vor adopta diverse legi fiindcă vor crede sincer în necesitatea lor și vor avea grijă ca acele legi să nu fie golite de conținut pe sub masă. Până atunci, lamentările sunt inutile.
Ocaua mica si ocaua mare.
in inginerie fiabilitatea scade dramatic invers proportional cu complexitatea si suprareglementarea, incat o constrangere de evitare a unui risc minor are capacitatea de a deturna solutia tehnica inspre un risc major;
Autoarea scrie niste mari adevaruri. Ca exemplu clar este legea 196/2018, ale asociatiilor de proprietari, facuta din birouri fara tangenta cu realitatea din teren. Exista mii de blocuri cu presedinti de forma care doar iau banii, administratie canci, comitet executiv doar pe hartie. Mai nou au aparut asa numite le firme de administratie care nu fac decat contabilitate primara in rest zero. Iar directiile din primarii sectoare in relatie cu aceste asociatii si firme, sunt forme fara fond. Nimeni nu verifica bonitatea firmelor, verificarea atenta ale actelor asociatiei si ale firmelor de administrare. Iar pt orice neajuns, contabil sau de acte, primaria nu i- a nicio masura, ne trimite in instanta. Amenzi zero si primaria afirma care are nevoie de bani.
Nu cred ca sunt prea multi cei care inteleg abordarea subtila a autoarei. Nu cred ca legile sunt problema, ci mai degraba modul de interpretare si de aplicare a legii. Aceeasi lege poate fi aplicata diferit de catre partide sau guverne diferite. De pilda, toate partidele si guvernele de dupa 2004 s-au raportat la principiile si normativizarile unice ale Constitutiei din 2023, dar felul cum le-au inteles, interpretat si aplicat a fost diferit. Ceea ce a fost unic a fost preocuparea puterii executive, in special a ramurii sale prezidentiale, de a conserva statu quo-ul de esichier, mentinand si inchistand prerogativele de putere ale unei jumatati de esichier si excluzand in mod absolut cealalta jumatate a esichierului politic. Cine are indoieli sa se uite la anularea alegerilor prezidentiale din 2024, un exemplu cat roata carului de conservare a statu quo-ului. Or democratia reala inseamna, in primul rand sau printre multe altele, alternanta la magistratura suprema. Unul dintre politicienii din Statele Unite care s-au perindat la Bucuresti, imediat dupa evenimentele din 1989, aserta, comentand acea schimbare fundamentala, ca ceea ce s-a intamplat inseamna democratie autentica, cand cei din urma au devenit cei dintai. In ultimii douazeci si ceva de ani, au functionat un acelasi sistem politic si o acceasi jumatate de esichier politic, care, acum, in 2026, arata ca si-au consumat potentialul de dezvoltare, devenind o frana in calea cresterii si dezvoltarii economico-sociale a Romaniei. Toate solutiile lor au devenit inadecvate si lipsite de perspectiva, precum o fabrica de mitraliere „reformata” in fabrica de aparatura civila, dar oricum ar da-o si ar asambla ies… tot mitraliere!!! Insa potentialul de inovatie si creativitate exista de cealalta parte, dar pentru a fi operationalizat este nevoie de alternanta.
Legea nu moare niciodată. Și niciodată fărădelegea n-a fost luată drept lege, nici măcar de cei care au făcut din fărădelege un înscris juridic, căci am ajuns la timpurile moderne unde se fură cu „legea” care consfințește jaful în cadrul legal. „Să nu furi. Să nu minți. Să nu ucizi.” Asta e toată legea, iar când oamenii vor pierde cu totul aceste trei comandamente nu vor mai fi oameni.
Acum am îmbătrânit. Dar, atunci cand lucram, m-am izbit de un zid: una spunea legea si alta era metodologia de aplicare. O fi valabil si acum?
Superb articol. Minunat scris. Și gândit.
Meritul autoarei este doar acela ca aduce in fata publicului un exemplu de norma legislativa de nivel OUG si, de la un nivel care sugereaza neimplicare proprie, descrie si uneori explica cum norma este golita de fond fara ai fi afecta forma. Cu alte cuvinte tehnica paianjenului care tese o plasa in care prada se prinde singura urmand ca dupa ce prada oboseste incercand sa scape paianjenul ii injecteaza substante care o transforma intr-o supa cu care apoi se hraneste. Diferenta de substanta si ultimativ de notorietate dintre autoare si, sa zicem, doamna Sercan este aceea ca doamna Sercan face demonstratiile pana la ultima lor consecinta asumandu-si riscuri pe care putini romani sunt dispusi sa si le asume. In rest, un articol scris cu talent neutru.