„Dronizare” fără militarizare. Economia de război a Ucrainei și lecțiile pentru Europa

Rezumat

Între 2022 și 2025, producția de drone First-person-view s-a extins de aproximativ o mie de ori, depășind cu mult Rusia raportat la numărul de locuitori. Dronele ieftine îndeplinesc acum funcții cândva monopolizate de artilerie, permițând lovituri în adâncime împotriva logisticii și sprijinind apărarea antiaeriană pe niveluri multiple, reducând astfel dependența de sistemele de rachete costisitoare. Această expansiune a fost impulsionată de un ecosistem industrial descentralizat și de o cerere statală puternică, uneori descrisă drept „keynesianism al dronelor”, care s-a dovedit mai adaptabil decât modelele tradiționale de mobilizare centrate pe platforme. Cu toate acestea, economia dronelor din Ucraina se confruntă cu riscuri structurale, precum cererea volatilă, achizițiile reactive, dependența de componente chinezești, deficitul de personal calificat și posibila supracapacitate postbelică.

Pentru Europa, principala lecție privește producția descentralizată, ciclurile rapide de achiziție și independența tehnologică conștientă, alături de lanțuri de aprovizionare diversificate. Capacitățile de apărare antiaeriană ale Ucrainei ar trebui integrate treptat în sistemul european de apărare antiaeriană, ceea ce ar permite statelor membre NATO și UE să beneficieze de experiența practică a Ucrainei. Într-o primă etapă, statele baltice ar putea servi drept punte pentru cooperarea UE-Ucraina, prin instruire comună, facilități de testare partajate și achiziționarea de sisteme ucrainene deja dovedite.

Introducere

În termeni nominali, economia Ucrainei este mult mai mică decât cea a Rusiei. În 2025, produsul intern brut (PIB) al Ucrainei era de aproximativ 209 miliarde de dolari, în timp ce cel al Rusiei era de 2,54 trilioane de dolari. De patru ani, Ucraina este angajată într-un conflict intens împotriva unui adversar mult mai puternic. Ea a reușit să susțină această luptă datorită sprijinului militar occidental și unei tranziții interne rapide către o economie de război. Din 2024, noile tehnologii militare, în special sistemele fără pilot, au devenit o parte esențială a mobilizării economice și a puterii pe câmpul de luptă a Ucrainei.

Dronele First-person-view (FPV) au devenit omniprezente pe câmpul de luptă în 2023. Utilizarea dronelor a fost determinată de o penurie gravă de muniție de artilerie. Ceea ce a început ca o soluție temporară a devenit însă rapid un instrument important de luptă. Producția de FPV a Ucrainei a crescut de la aproximativ 3.000–5.000 de unități în 2022 la aproximativ 300.000 de unități în 2023. Aceasta a atins aproximativ 1,7 milioane de unități în 2024 și s-a extins și mai mult la aproximativ 3 milioane de drone în 2025. O mare parte din această capacitate provine din cunoștințe civile de inginerie și producție adaptate nevoilor militare, care ar putea fi redirecționate către aplicații pașnice după război.

La începutul anului 2026, industria de apărare a Ucrainei va putea produce peste 8 milioane de drone FPV anual. Această amploare este de neegalat în Europa și contrastează puternic cu producția Rusiei. Se estimează că Rusia a produs aproximativ 2 milioane de drone FPV în 2025. Raportat la populație, Ucraina produce acum de șase până la nouă ori mai multe drone pentru fiecare persoană în vârstă de muncă. Ucraina a produs 3 milioane de drone FPV cu o populație în vârsta de muncă de 12 milioane; Rusia a produs 2 milioane de drone FPV cu o populație în vârsta de muncă de 75 de milioane. Această diferență nu se referă doar la cifre. Ucraina și-a reorganizat o mare parte din economia de război pentru a se concentra pe sistemele fără pilot ca instrument cheie pentru luptă, inovare și creștere industrială. Rusia, pe de altă parte, a încorporat dronele într-o bază militar-industrială centralizată, orientată spre tradiție. Rusia urmărește să susțină producția în serie, unde producția de drone este dispersată și evoluează mai lent, chiar și cu resurse globale mai mari.

Avantajul Ucrainei în materie de drone provine din modelul său de producție descentralizat. Peste 500 de companii produc în prezent drone: aproximativ 40-50 sunt de top și aproape 95% dintre ele sunt ucrainene. Sectorul privat este responsabil pentru până la 90% din producția de drone FPV, în timp ce companiile de stat se concentrează pe piese complexe și integrare. Producția locală poate reprezenta până la 96% din componente electronice, motoare și alte materiale. Eforturile voluntarilor au furnizat mii de unități suplimentare. Programele guvernamentale, precum Armata de drone a Ministerului Transformării Digitale, au instituit instruirea în masă, achizițiile și integrarea pe câmpul de luptă.

În 2026, Ucraina a început să treacă de la statutul de țară beneficiară de ajutoare la cel de furnizor de securitate. După ridicarea unor restricții la export impuse în cadrul legii marțiale, Kievul a instituit un sistem de „exporturi controlate” de arme fabricate în țară. Banii proveniți din aceste exporturi sunt folosiți pentru reaprovizionarea frontului. Ucraina a deschis unități de producție de drone în Germania și a înființat diverse centre de export de arme în toată Europa. În acest fel, Ucraina nu doar exportă echipamente, ci asigură și securitate prin tehnologie și experiență.

Acest document de politică examinează caracteristicile cheie ale economiei de război bazate pe drone a Ucrainei și identifică punctele forte și vulnerabilitățile sale structurale. Documentul arată că experiența Ucrainei nu este un model care trebuie urmat întocmai, ci poate servi ca un studiu critic de caz privind modul în care flexibilitatea industrială, strategiile de achiziții și inovarea descentralizată influențează succesul militar în conflicte lungi și intense. Această experiență este semnificativă pentru propria transformare a apărării europene. Este un lucru foarte urgent pentru statele baltice și alte state de pe flancul estic, unde stocurile reduse și timpii de avertizare scurți fac ca adoptarea rapidă a dronelor și învățarea privind felul cum pot fi contracarate dronele să fie decisiv.

Europenii ar trebui să tragă patru lecții distincte din aceasta. În primul rând, ecosistemele descentralizate funcționează mai bine decât modelele centrate pe platforme. Firmele din sectorul privat, voluntarii, laboratoarele și atelierele din Ucraina asigură reziliență și substituire rapidă. În contrast, Europa se bazează pe câțiva contractori mari (Airbus, Rheinmetall și Thales), ale căror eșecuri punctuale ar putea bloca sistemul. În al doilea rând, viteza de adaptare primează asupra perfecțiunii tehnice. Buclele rapide de feedback de pe câmpul de luptă din Ucraina se produc în câteva săptămâni, în timp ce ciclurile de certificare ale UE durează câțiva ani. Acestea din urmă sunt potrivite pentru platforme cu durată lungă de viață, dar nu și pentru drone care evoluează rapid. În al treilea rând, autonomia strategică necesită suveranitate selectivă. Va fi important să fie controlate punctele critice de strangulare (chokepoints), în timp ce se achiziționează componente comune de la parteneri de încredere, inclusiv Ucraina. În al patrulea rând, apărarea europeană împotriva dronelor va deveni adaptabilă doar dacă Ucraina va servi drept pilon operațional central, mai degrabă decât drept partener periferic. Direcționarea know-how-ului ucrainean mai întâi către capacitățile din zona baltică și din alte flancuri estice ar transforma inițiativele emergente ale UE din protecție reactivă în apărare proactivă împotriva amenințărilor rusești cu drone și rachete.

1. Cum se adaptează economiile la război: o privire de ansamblu asupra conflictului dintre Ucraina și Rusia

De-a lungul secolului al XX-lea, în timpul războaielor de amploare sau al curselor de înarmare prelungite, marile puteri s-au bazat pe o mobilizare economică puternic centralizată. În cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite au dirijat producția prin alocarea de sus în jos a materialelor, a cotelor și a controlului prețurilor. Uniunea Sovietică a instituționalizat un control și mai strict prin planuri cincinale și o industrie grea dominată de stat. Ambele sisteme se bazau pe cheltuieli publice masive concentrate asupra marilor contractori și acordau prioritate producției militare în detrimentul nevoilor civile. În acest context, secțiunea de față analizează modul în care Ucraina și Rusia și-au adaptat economiile la un război de înaltă intensitate.

Confruntându-se cu resurse financiare limitate și cu declinul capacității industriale moștenite de la sistemul sovietic, Kievul nu s-a putut baza exclusiv pe formele tradiționale de mobilizare centralizată. Cheltuielile de apărare ale Rusiei în 2025 au ajuns la aproximativ 160 de miliarde de dolari, comparativ cu cele ale Ucrainei de 44 de miliarde de dolari, evidențiind dezechilibrul structural al resurselor, fapt care a împins Kievul către forme mai descentralizate și mai eficiente din punct de vedere al costurilor de producție militară. Ucraina a creat un model hibrid de mobilizare militaro-industrială. Acest model îmbină achizițiile finanțate de stat și subvențiile cu abordări descentralizate, implicând diverse inițiative ale sectorului privat, atât interne cât și externe, rețele extinse de voluntari și canale informale de feedback, cu mișcare rapidă, de la câmpul de luptă către companii comerciale și ONG-uri.

Este o formă de mobilizare ce a apărut atunci când natura războiului s-a transformat în ceea ce este cunoscut acum drept un „război al dronelor și al sistemelor robotice”. În consecință, producția de drone a devenit o componentă cheie a structurii cererii industriale ucrainene, a alocării forței de muncă și a logicii de achiziții, care servește nu numai ca o capacitate militară, ci și ca un nou sector economic în cadrul economiei de război mai largi.

Statul joacă în continuare un rol important în stimularea cererii prin achiziții publice în domeniul apărării, subvenții și contracte accelerate. Cu toate acestea, el nu domină complet producția. În domenii precum dronele, sistemele de război electronic și software-ul tactic, sute de întreprinderi mici și mijlocii concurează mai mult pe viteză, adaptabilitate, reziliență în războiul electronic și ușurința de utilizare pentru operatori decât pe dimensiune.

Ucraina a reușit să crească producția de drone nu printr-un singur campion național, ci prin facilități de producție paralele, specializate în componente, asamblare, software și integrare pe câmpul de luptă. Acest sistem descentralizat seamănă oarecum cu formele anterioare de keynesianism de război, în care cheltuielile guvernamentale stimulează cererea și producția, contribuind astfel la creșterea randamentului și la crearea de locuri de muncă în perioadele de criză. În același timp, concurența relativ liberă de piață și structurile de producție descentralizate mențin adaptabilitatea. Buclele de feedback conectează trupele de la prima linie și comandanții de unități cu inginerii din spatele frontului, grupurile din societatea civilă și rețelele internaționale de sprijin. Aceste mecanisme tind să accelereze inovația mai rapid decât calendarele tradiționale din domeniul apărării.

Economia de război a Ucrainei nu este universal descentralizată. Sectoarele tradiționale, precum construcțiile, aprovizionarea cu combustibil și anumite domenii tradiționale de achiziții în domeniul apărării, prezintă încă tendințe monopoliste și comportamente de căutare a rentei, așa cum au relevat recentele investigații anticorupție. Sectorul dronelor se remarcă nu pentru că ar fi lipsit de riscuri de corupție, ci pentru că structura sa face ca ineficiența să fie costisitoare și recompensează puternic adaptarea rapidă și rezultatele substanțiale. Ca urmare, unele părți ale economiei de război a Ucrainei sunt extrem de dinamice și receptive, în timp ce altele rămân mai lente și rezistente la schimbare. Principalele riscuri de corupție în achizițiile de drone implică politici neclare care duc la manipulare, suprapunerea rolurilor statului, fapt ce deschide calea spre abuz, favoritism, stabilirea defectuoasă a prețurilor ce permite supraevaluarea și mita, precum și reguli laxe de amortizare care permit delapidarea.

După invazia pe scară largă a Ucrainei, și Rusia și-a remodelat întregul sistem economic în jurul producției militare susținute. De cele mai multe ori, însă, această schimbare include în continuare o planificare strictă de sus în jos, contracte de stat garantate și cheltuieli publice masive. Complexul militar-industrial rămâne în mare parte controlat de mari companii de stat sau aliniate statului, precum Rostec, Almaz-Antey, United Shipbuilding Corporation și Kalashnikov Combine. Aceste companii beneficiază de contracte pe termen lung, necompetitive, de finanțare favorabilă din partea băncilor de stat și de protecție din partea autorităților de reglementare. Puterea acestui sistem centralizat rezidă în capacitatea sa de a rezista și de a se extinde. Rusia și-a demonstrat capacitatea de a produce în masă o gamă limitată de sisteme pe perioade îndelungate, chiar și sub sancțiunile occidentale.

Centralizarea Rusiei consolidează, de asemenea, controlul politic. Accesul la contracte de apărare și la împrumuturi subvenționate leagă strâns oligarhii, liderii industriei de apărare și elitele regionale de Kremlin. Loialitatea aduce recompense, în timp ce neloialitatea poate duce la pierderi de venituri, confiscarea bunurilor sau chiar urmărirea penală. Sancțiunile au avut un impact semnificativ asupra economiei de război a Rusiei. Evitarea sancțiunilor prin intermediari susținuți de stat și alte canale a devenit o parte crucială a economiei de război a Rusiei. Acest lucru centralizează și mai mult controlul și consolidează sistemele de distribuție opace, bazate pe rente.

Sancțiunile occidentale au împins Rusia spre adaptarea autarhică și înlocuirea autoritară. Comerțul și transferul de tehnologie s-au orientat către un grup restrâns de parteneri non-occidentali, în special China și Iran. Aceste relații furnizează inputuri esențiale, precum electronice, mașini-unelte, proiecte de vehicule aeriene fără pilot (UAV) și componente de muniție. Un alt furnizor cheie, Coreea de Nord, furnizează în principal produse militare gata de utilizare și cu costuri reduse, în special obuze de artilerie, rachete și sisteme de artilerie. Totuși, acestea duc la o dependență inegală și la o inovare limitată. Rusia a fost forțată să introducă ilegal sau să reutilizeze tehnologii restricționate; de exemplu, obținând în secret terminale de conectivitate prin satelit Starlink prin canale de pe piața gri sau prin intermediari din alte țări.

În contrast, modelul hibrid al Ucrainei este modelat de integrarea simultană cu o serie de parteneri occidentali, introducerea standardelor de interoperabilitate NATO, utilizarea finanțării UE, transferurile directe de tehnologie și accesul la lanțurile de aprovizionare comerciale globale. Instrumentele occidentale precum Starlink, cadrele comerciale de IA de la companii americane și software-ul open-source au permis ajustări și îmbunătățiri rapide la nivel tactic. Acest mediu a stârnit concurența între o serie de întreprinderi mici și mijlocii, grupuri de voluntari și start-up-uri emergente din domeniul tehnologiei de apărare.

Chiar dacă s-au depus eforturi pentru a înlocui piesele occidentale, Moscova se bazează încă adesea pe componente de înaltă tehnologie fabricate în străinătate pentru producția de arme. Pentru a-și menține producția industriei de apărare în condițiile regimului de sancțiuni, Rusia a apelat la canale de import paralele și la intermediari din țări terțe. Controalele occidentale asupra exporturilor vizează semiconductorii, motoarele de drone și alte tehnologii sensibile și încearcă să limiteze accesul Rusiei la bunuri avansate cu dublă utilizare, dar există încă lacunele în aplicarea sancțiunilor. Pe de altă parte, Ucraina beneficiază de legături cu lanțurile de aprovizionare europene și americane și cu piețele comerciale de dublă utilizare. Totuși, acest acces este limitat și restricționat de cerințele de reglementare. Acest lucru asigură o aprovizionare constantă cu senzori avansați, comunicații criptate, instrumente de IA și module de navigație care funcționează chiar și în condiții de blocare a GNSS. În mod ciudat, atât Rusia, cât și Ucraina obțin multe componente de bază pentru drone, precum motoare, baterii și cipuri, de la aceiași furnizori chinezi. Aproape 89% dintre producătorii ucraineni de sisteme aeriene fără pilot identifică China ca sursă principală de piese importate. Ucraina raportează că aproximativ 80% din componentele electronice critice utilizate în dronele rusești provin din China, care furnizează, de asemenea, mașini-unelte, praf de pușcă și alte materiale către cel puțin 20 de fabrici militare rusești majore. Dependența de piese importate prezintă provocări pentru ambele țări, dar accesul diferă. Firmele rusești obțin adesea cantități mai mari de echipamente de producție direct sau prin rețele de evaziune, în timp ce companiile ucrainene depind de importuri comerciale de serie obținute prin intermediari. Structura centralizată de guvernare a Rusiei permite alocarea concentrată a resurselor și stabilitatea contractelor pe termen lung în cadrul bazei sale industriale de apărare. În contrast, descentralizarea Ucrainei oferă putere voluntarilor, inovatorilor de la nivel local și lucrătorilor de pe linia frontului pentru a testa și îmbunătăți rapid.

Performanța pe câmpul de luptă a forțelor armate ucrainene sugerează că modelul de mobilizare descentralizat a generat o adaptare tactică mai rapidă, chiar dacă Rusia păstrează avantaje în ceea ce privește scalarea și susținerea anumitor linii de producție. În termeni simpli, Ucraina tinde să depășească Rusia în ceea ce privește viteza inovării și adaptarea la câmpul de luptă. Rusia este de obicei mai lentă în dezvoltarea de soluții noi, dar mai eficientă în punerea în practică a anumitor inovații și scalarea acestora pentru producția de masă.

2. De la scara industrială la efectul pe câmpul de luptă

Din 2022, Ucraina a evoluat de la statutul de importator și utilizator de drone pe câmpul de luptă la cel de unul dintre cei mai mari și mai activi producători și operatori de sisteme fără pilot din lume. În 2025, forțele armate ucrainene au fost aprovizionate cu aproximativ 3 milioane de drone FPV, de aproape 2,5 ori mai multe decât în anul precedent. Prin comparație, întreaga armată britanică a comandat aproximativ 3.500 de drone FPV pentru testare și evaluare în același an. Acest contrast ilustrează faptul că, în Ucraina, dronele nu reprezintă o capacitate experimentală, ci o categorie industrială și operațională de bază.

La nivel tactic, dronele au remodelat fundamental luptele de pe linia frontului. Acestea sunt relativ ieftine și generează efecte pe câmpul de luptă care, anterior, ar fi necesitat investiții financiare și logistice semnificativ mai mari. Sistemele FPV, cu un preț de 300–400 de dolari pe unitate, au devenit o alternativă la obuzele de artilerie care costă 800–9.000 de dolari pe unitate. Acest lucru permite forțelor armate din Ucraina să compenseze lipsa armelor tradiționale și să provoace pierderi disproporționat de mari inamicului. În sectoarele de intensitate ridicată, se estimează că dronele sunt responsabile pentru majoritatea pierderilor confirmate de personal și echipament rusești. Unele evaluări ucrainene atribuie 70–80% din victime atacurilor efectuate cu ajutorul dronelor. Ciclurile de angajare s-au scurtat de la ore la minute, iar dependența de focul concentrat a scăzut. Recunoașterea aeriană continuă permite detectarea și țintirea aproape în timp real.

Aceeași logică a costurilor se aplică și apărării aeriene. Dronele de interceptare oferă un supliment ieftin la rachetele sol-aer, ale căror costuri unitare pot ajunge la sute de mii sau chiar milioane de dolari. Până în 2025, Ucraina și-a dezvoltat capacitatea de a produce până la 1000 de drone de interceptare pe zi. Acestea sunt eficiente împotriva țintelor care zboară la joasă altitudine și se deplasează lent, care evită sau saturează sistemele convenționale de apărare aeriană. Sistemele accesibile de combatere a UAV-urilor, majoritatea construite de start-up-uri conduse de voluntari și de mici producători, completează acest nivel de apărare.

Războiul cu drone a redefinit, de asemenea, adâncimea strategică. Operațiuni precum atacul „Spiderweb” din iunie 2025 ilustrează această asimetrie, când 117 drone FPV care costă până la 1000 de dolari fiecare (117.000 de dolari în total) ar fi avariat sau distrus peste 40 de aeronave rusești, provocând pierderi de miliarde de dolari. Acest lucru demonstrează cum cantități modeste de sisteme ieftine pot impune costuri disproporționate asupra activelor militare de mare valoare.

Dincolo de bazele aeriene, atacurile cu drone de lungă distanță au vizat infrastructura de extracție, rafinare și alimentare cu petrol la sute de kilometri de linia frontului, forțând periodic opriri. Aceste acțiuni nu doar distrug active; ele impun o presiune economică sistemică și obligă la realocarea resurselor. În mai multe cazuri, dronele au forțat Rusia să mute sisteme de apărare aeriană, să disperseze aeronavele concentrate într-un loc, să consolideze infrastructura și să redirecționeze resursele de la front către spatele frontului.

Esențial, sistemele fără pilot produse intern permit Ucrainei să lovească ținte îndepărtate, reducând în același timp riscurile geopolitice. Spre deosebire de rachetele furnizate de Occident, precum ATACMS sau Storm Shadow, care costă peste 1 milion de dolari pe unitate și pot fi supuse restricțiilor politice, dronele ucrainene costă între 500 și 20.000 de dolari. Acest lucru permite lovituri repetate la distanță la o fracțiune din prețul rachetelor și creează o puternică asimetrie a costurilor. Sistemele relativ ieftine pot avaria aeronave, rafinării sau centre logistice în valoare de zeci sau sute de milioane de dolari. Rachetele occidentale rămân necesare pentru țintele puternic fortificate, însă capacitățile naționale de drone au devenit un instrument mai scalabil și mai flexibil din punct de vedere politic pentru perturbarea economică și logistică susținută.

Totuși, adaptarea pe câmpul de luptă nu este unilaterală. Forțele ruse folosesc acum din ce în ce mai mult dronele ca instrumente de perturbare operațională, vizând logistica, izolând sectoare și contestând zonele din spate. Acest lucru reflectă o transformare mai amplă. Războiul cu drone îi recompensează pe cei care dezactivează sistemele, mai degrabă decât pe cei care doar distrug unitățile de pe linia frontului. Inițiative precum programul Rubikon al Rusiei (o unitate militară de elită, foarte specializată, care utilizează drone) folosesc drone cu rază medie de acțiune pentru războiul electronic și izolarea câmpului de luptă, într-o adaptare a conceptelor clasice de interdicție la un mediu saturat de drone.

Pentru Ucraina, principala lecție este aceea că industria la scară largă trebuie să conducă la un avantaj pe câmpul de luptă. Deși dronele au produs succese tactice, menținerea unui avantaj strategic necesită personal calificat și integrare între diferite zone. Valoarea economiei dronelor din Ucraina provine nu doar din cât de mult produce, ci și din capacitatea sa de a răspunde mai rapid decât Rusia în competiția de război electronic în curs.

Războiul electronic modelează eficacitatea dronelor de ambele părți. Sistemele rusești bruiază sau falsifică frecvent navigația prin satelit și legăturile radio, forțând operatorii și inginerii ucraineni să se adapteze constant prin ajustarea frecvențelor de comunicație, a metodelor de navigație și a software-ului de control. Desfășurarea tot mai mare de către Rusia a dispozitivelor de bruiaj de bandă largă și a unităților de vânătoare de drone degradează eficacitatea FPV-urilor ucrainene în unele zone. Această dinamică a transformat sectorul dronelor într-un ciclu rapid de inovare, forțând reinventarea constantă și crescând povara asupra inginerilor și operatorilor.

Această adaptabilitate provine din originile civile ale ecosistemului de drone al Ucrainei. O mare parte a sectorului se bazează pe ingineria civilă, cum ar fi software-ul open-source, comunitățile de imprimare 3D, laboratoarele universitare și chiar instrumentele muzicale electronice și alte produse electronice comerciale, mai degrabă decât pe o bază industrială tradițională de apărare. Această bază civilă permite producătorilor să redirecționeze capacitățile către nevoile militare, păstrând în același timp caracterul de dublă utilizare al sectorului.

3. Constrângerile structurale și riscurile economiei dronelor din Ucraina

Chiar și sub presiune extremă, ecosistemul dronelor din Ucraina a demonstrat niveluri impresionante de inovare și producție, ducând la succese pe câmpul de luptă. Cu toate acestea, eficacitatea sa se bazează pe fundații economice și instituționale fragile până în prezent. Punctele slabe ale economiei dronelor din Ucraina sunt cele mai evidente acolo unde rezultatele producției răspund nevoilor de pe linia frontului. Dronele ajung la unități prin diverse canale: achiziții publice, bugete de brigadă, parteneriate directe cu producătorii și sprijinul voluntarilor. Această abordare mixtă a sporit flexibilitatea începând din 2022, dar a dus și la o distribuție inegală în ceea ce privește calitatea și cantitatea, precum și la probleme crescute de coordonare între unitățile militare.

În ciuda descentralizării menționate mai sus, accentul principal se pune pe lanțuri de producție și livrare susținute mai mult sau mai puțin centralizat. Numai statul poate achiziționa drone în cantități suficient de mari pentru a menține producția pe termen lung. Achizițiile brigăzilor și ale voluntarilor ajută la acoperirea lacunelor și la adaptarea armamentului la nevoile de pe câmpul de luptă, dar aceste metode sunt oarecum neregulate și nu pot susține investițiile pe termen lung. Ca urmare, producătorii își măresc uneori capacitatea în perioadele de cerere ridicată fără a ști exact câte dintre produsele lor vor fi cumpărate sau măcar dacă se vor vinde vreun pic.

Achizițiile pe termen scurt și reactive sunt în principal responsabile pentru această patologie. Fără perspective previzibile și, ideal, multianuale privind volumele cererii, companiile întâmpină dificultăți în planificarea producției, păstrarea lucrătorilor calificați și investițiile în inovare. Concurența prețurilor în achizițiile descentralizate forțează adesea producătorii să își reducă costurile, ceea ce, printre altele, înseamnă că unitățile de pe linia frontului își asumă sarcina de a testa, modifica și repara UAV-urile. Uneori, acestea trebuie să refacă o mare parte din dronele livrate înainte ca acestea să poată fi utilizate. Companiile se confruntă cu stres financiar constant și, frecvent, sunt puse în situația de a avea linii de producție inactive.

Deși sprijinul financiar occidental pentru producția de drone ucrainene a fost crucial, o mare parte din acesta este condiționat de algoritmi de achiziții axați pe îndeplinirea standardelor de conformitate și responsabilitate, mai degrabă decât pe asigurarea vitezei de livrare și a stabilității industriale. Ajutorul ajunge de obicei în cantități mari și neregulate, menite să satisfacă nevoile imediate de pe câmpul de luptă, în loc să construiască o capacitate de producție internă stabilă.

Cunoscutul model danez de sprijin militar – achiziții directe de către statele partenere ale Ucrainei de drone fabricate de companii ucrainene și livrarea rapidă a acestora către unitățile de pe linia frontului – a reprezentat un pas important înainte. Această metodă scurtează lanțurile decizionale birocratice, accelerează desfășurarea, susține producția internă și, dacă este aplicată în mod repetat, corelează nevoile de pe câmpul de luptă cu planificarea industrială. Cu toate acestea, aceste aranjamente sunt încă rare și nu sunt sistemice. Iar efectul lor este limitat de cerințele de certificare, de separarea dintre politicile de ajutor și strategiile industriale, precum și de preferințele donatorilor.

În ciuda scalei impresionante de producție și a eficacității pe câmpul de luptă, ecosistemul de drone al Ucrainei se bazează pe o bază economică și instituțională destul de slabă. Aceiași factori care permit o creștere rapidă în timp de război, precum producția descentralizată, achizițiile reactive, dependența de lanțurile de aprovizionare globale și expansiunea determinată de situații de urgență, creează, de asemenea, vulnerabilități profunde.

Vulnerabilitatea cheie a ecosistemului de drone al Ucrainei este dependența sa de lanțurile de aprovizionare. Capacitatea Ucrainei de a fabrica drone în număr mare se bazează în continuare pe accesul la componente de bază chinezești, ceea ce înseamnă că pârghia tehnologică rămâne externă. Deși industria și-a diversificat modalitățile de aprovizionare a frontului începând cu 2022, numeroase componente cheie (motoare, baterii, controlere electronice de viteză, cadre și senzori de bază) sunt încă produse în mare parte în China. Beijingul a înăsprit controlul asupra tehnologiei dronelor, a materialelor din pământuri rare și a echipamentelor de prelucrare începând din 2023, ceea ce a dus deja la penurii și fluctuații de preț. Rusia utilizează aceleași lanțuri de aprovizionare globale, ceea ce crește prețurile și concurența pentru componente.

O constrângere paradoxală este faptul că actuala capacitate de producție ucraineană depășește cu mult ceea ce statul poate achiziționa în mod fiabil de la producători și poate livra și utiliza pe front. Cu toate acestea, unitățile pot aștepta săptămâni sau luni pentru livrarea armamentului comandat. Statul cumpără adesea în cantități mari, inițial pentru depozitare. Până în momentul în care chiar și dronele de ultimă generație ajung la utilizatorul final, acestea pot fi deja depășite și trebuie trimise înapoi de pe front pentru a fi modificate.

Un blocaj conex implică furnizarea de explozivi și focoase pentru drone. Deși Ucraina a crescut rapid producția de platforme drone, fabricarea încărcăturilor explozive — precum încărcăturile cumulative, munițiile fragmentare și muniția de artilerie adaptată — nu a ținut pasul. O mare parte din materialul exploziv și multe componente-cheie proveneau din stocurile erei sovietice sau din precursori importați, care sunt limitate și greu de înlocuit în timp de război. Ca urmare, creșterea producției de drone nu a fost întotdeauna însoțită de o creștere similară a fabricației de muniții. Autoritățile ucrainene și producătorii din sectorul privat au început să dezvolte linii de producție dedicate pentru focoasele dronelor, însă sectorul se confruntă în continuare cu lipsuri. Acest decalaj evidențiază o problemă structurală mai largă: creșterea producției de drone necesită o expansiune paralelă a întregului lanț de aprovizionare, inclusiv a explozivilor și a infrastructurii de producție certificate din punct de vedere al siguranței.

Discrepanțele de calitate pot agrava situația. Brigăzile primesc uneori drone cu standarde diferite, cu camere, transmițătoare sau alte componente mai ieftine, care nu au fost testate în condiții reale de război electronic. Acest lucru determină numeroase modificări ad-hoc pe teren. În unele brigăzi, până la 50% din dronele primite trebuie refăcute înainte de a putea fi utilizate.

Restricțiile la export au constituit o barieră politică și economică majoră pentru industria dronelor din Ucraina în contextul legii marțiale. Acestea vizează aprovizionarea liniei frontului și prevenirea scurgerilor de tehnologie. Deși acest lucru are sens din punct de vedere strategic, limitează capacitatea producătorilor de a genera venituri stabile, de a atrage investiții și de a planifica o creștere pe termen lung. În 2025, Kievul a început să relaxeze aceste restricții, iar președintele Zelenskyy a anunțat un plan pentru „exporturi controlate”, care include înființarea a zece birouri de export în UE, Germania urmând să fie printre primele. Se preconiza ca producția de drone ucrainene în Germania să înceapă la jumătatea lunii februarie 2026. Ucraina a liberalizat și a accelerat eliberarea permiselor de export. Cu toate acestea, activitatea de export este încă împiedicată de provocări administrative și procese lente. Certificarea, testarea și achizițiile internaționale pot dura până la 12 luni. Drept urmare, deși facilitarea exporturilor îmbunătățește perspectivele de sustenabilitate industrială, aceasta nu poate rezolva pe deplin conflictul dintre nevoile imediate din timpul războiului și creșterea pe termen lung a pieței.

În plus, ecosistemul dronelor din Ucraina are nevoie de o forță de muncă mai calificată. Din 2022, peste 120.000 de profesioniști din domeniul IT și ingineriei s-au mutat în străinătate. Unii continuă să lucreze de la distanță pentru companii ucrainene, dar pierderea generală de talente din țară a fost semnificativă. La sfârșitul anului 2025, producătorii de drone din sectorul privat au raportat o lipsă critică de tineri profesioniști capabili să proiecteze și să implementeze soluții avansate. De exemplu, o mare companie de apărare din Kiev are peste 700 de posturi tehnice vacante, iar piața muncii nu poate satisface cererea de competențe esențiale. Producătorii depind din ce în ce mai mult de studenții de la universitățile tehnice pentru a umple aceste goluri. Evident, această abordare nu poate remedia complet problema exodului de talente și a capacității.

Distorsiunile viitoare ale pieței muncii în condițiile unui armistițiu stabil sau ale păcii reprezintă un risc suplimentar. După cum s-a discutat mai sus, baza industrială de apărare a Ucrainei angajează deja sute de mii de lucrători, inclusiv peste 60.000 de persoane implicate direct în producția de drone. Într-un scenariu postbelic, acești specialiști ar putea intra pe piețele de muncă civile care însă nu au capacitatea de a-i absorbi la niveluri similare de competențe sau salarii. Un plan clar de tranziție economică va fi crucial pentru a evita șomajul în masă și pierderea de expertiză. UE și Ucraina ar trebui să colaboreze pentru a crea un plan de reintegrare pentru acești specialiști.

Un scenariu de încetare a focului sau de pace ar implica, în cele din urmă, un risc de supracapacitate militar-industrială. În 2025, producția urma să atingă 3 milioane de drone FPV, iar ținta pentru 2026 este de 7 milioane. Dacă se va trece rapid la regim de pace, cererea ar putea scădea brusc. Acest lucru ar lăsa fabricile inactive și ar risipi miliarde care au fost investite în sector în timpul războiului. Aceste probleme legate de „surplusul post-conflict” sunt similare cu evenimentele de după Războiul Rece. Pentru a atenua aceste riscuri, Ucraina a început integrarea cu piața europeană, lansând proiecte comune de producție de drone între UE și Ucraina. Aceste acțiuni timpurii sugerează o modalitate de a utiliza capacitatea excedentară prin coproducerea și exportul de sisteme testate către membrii și partenerii NATO.

4. De ce războiul cu drone al Ucrainei contează pentru Europa

Experiența de război a Ucrainei nu este, evident, pe deplin transferabilă. Posibilele conflicte militare viitoare din Europa sau din altă parte ar reflecta doar parțial condițiile actuale din Ucraina, dacă ar fi cazul. Cu toate acestea, economia de război bazată pe drone a Ucrainei oferă câteva lecții valoroase pentru politicile europene de apărare în ceea ce privește structurile instituționale, practicile de achiziții și organizarea capacității militar-industriale.

Lecția 1. Ecosistemele industriale descentralizate sunt mai reziliente decât mobilizarea centrată pe platforme

Spre deosebire de modelele tradiționale de mobilizare în timp de război, Ucraina nu depinde de câteva companii mari de apărare susținute de stat. În schimb, a construit un ecosistem de producție descentralizat format din firme din sectorul privat, grupuri de ingineri voluntari, laboratoare universitare și ateliere de pe linia frontului.

În schimb, achizițiile europene în domeniul apărării se concentrează în continuare pe un număr limitat de contractori naționali și transnaționali principali, precum Airbus, Rheinmetall, Thales, Leonardo și BAE Systems. Aceștia operează pe baza unor contracte pe termen lung, a unor specificații tehnice fixe și a unor cicluri de dezvoltare multianuale, într-o abordare care pune accentul pe eficiență, previzibilitate și conformitate în timp de pace.

Cu toate acestea, structura actuală a complexului militar-industrial din Europa este susceptibilă să conducă la grave slăbiciuni instituționale și vulnerabilități materiale în timp de război. Întârzierile sau întreruperile care afectează un contractant principal ar putea avea un impact asupra întregului sistem. În Ucraina, zeci de producători mici și mijlocii creează componente esențiale pentru drone, permițând o substituire rapidă atunci când furnizorii tradiționali nu reușesc să livreze sau anumite tehnologii devin depășite.

Lecția 2. Viteza de adaptare contează mai mult decât perfecțiunea tehnică

Sistemele de drone ucrainene sunt desfășurate rapid, testate în luptă, modificate pe baza feedback-ului de pe linia frontului și apoi redislocate în câteva săptămâni. Eșecul inițial și chiar cel continuu este considerat o parte normală a procesului de îmbunătățire și învățare. O structură industrială descentralizată poate favoriza culturi de achiziții diferite. În UE, achizițiile din domeniul apărării implică proceduri lungi de certificare și calificare menite să reducă riscul tehnic și politic. Proiectele majore finanțate de Fondul European de Apărare necesită adesea între cinci și zece ani înainte de desfășurarea operațională, chiar și pentru tehnologii deja destul de mature.

Deși aceste proceduri funcționează pentru platforme mari și de lungă durată, ele nu se potrivesc sistemelor mai mici și în schimbare rapidă, cum ar fi dronele. Conform orientărilor FEA, odată ce un proiect este selectat, poate dura 12 luni sau mai mult de la depunerea cererii până la acordul de finanțare, înainte ca dezvoltarea tehnică să înceapă măcar. Combinat cu fazele de dezvoltare multianuale, acest lucru duce la inițierea și implementarea foarte lentă a proiectelor de apărare ale UE în comparație cu modelele de achiziții orientate către câmpul de luptă.

Mai mult, inginerii și programatorii ucraineni, fie că provin din interiorul sau din afara complexului militar-industrial, lucrează direct cu unitățile de luptă, primesc feedback în timp real și mențin acest ciclu, permițând ajustări. În UE, o astfel de interacțiune directă și constantă între dezvoltatorii civili și utilizatorii de pe linia frontului este neobișnuită și limitată de diverse obstacole juridice și de securitate.

Lecția 3. Autonomia strategică necesită suveranitate selectivă, nu localizare completă

În ciuda creșterii capacității de producție europene, multe componente-cheie — precum motoare, baterii, controlere electronice de viteză, cadre de bază și cipuri de nivel inferior — sunt încă achiziționate din China. Tensiunile geopolitice sau schimbările bruște de politică de la Beijing ar putea crea probleme grave de aprovizionare. În același timp, Rusia depinde de aceleași lanțuri globale de aprovizionare, ceea ce intensifică competiția pentru componente. Orice tentativă de localizare bruscă și completă a întregului lanț valoric al dronelor, în cazul unei noi escaladări militare în Europa, Asia sau în altă parte, ar crește semnificativ costurile unitare și ar încetini producția. Ca urmare, Europa ar putea obține mai puține sisteme într-un moment în care cantitatea este crucială.

Lecția 4. Un sistem european de apărare cu drone fără Ucraina va rămâne unul reactiv

Pentru statele baltice și celelalte state de pe flancul estic, apărarea cu drone nu reprezintă ceva potențial, de viitor, ci o cerință pe termen scurt. Inițiativele UE de apărare a flancului estic pot extinde capacitatea de producție, însă vor deveni adaptive doar dacă expertiza operațională ucraineană este integrată în acestea de la bun început.

Incursiunile dronelor rusești în spațiul aerian al UE și NATO arată că Europa se confruntă deja cu o amenințare aeriană constantă și cu costuri reduse, fără a dispune de contramăsuri suficiente și la aceleași costuri reduse. Ucraina este în prezent singurul actor european care detectează, interceptează și distruge sistematic drone rusești la scară largă. Dronele ucrainene vizează locurile de lansare, nodurile logistice și facilitățile de producție din Rusia — acțiuni pe care statele membre ale UE și NATO nu le pot desfășura direct fără a risca escaladarea. Din aceste motive și din altele, investițiile în capacitățile de producție de drone și anti-drone ale Ucrainei funcționează ca o apărare înaintată, reducând numărul și intensitatea amenințărilor la adresa UE înainte ca dronele să îi atingă spațiul aerian.

În plus, Ucraina a servit drept principal centru european de învățare în domeniul războiului cu drone. Forțele ucrainene s-au confruntat cu toate variantele principale ale tacticilor aeriene rusești – de la valuri de drone-momeală până la atacuri de saturație, schimbări de altitudine, navigație în condiții de bruiaj GPS, război electronic și atacuri mixte cu drone și rachete – în condiții de luptă pe care niciun membru NATO nu le-a experimentat.

Concluzii

Economia de drone a Ucrainei demonstrează că statele mici și mijlocii nu trebuie să construiască o industrie de apărare completă pentru a-și îmbunătăți descurajarea. Sistemele moderne de drone și contra-drone sunt complexe și necesită coordonare cu apărarea aeriană, războiul electronic și structurile de comandă. Cu toate acestea, statele membre UE mai mici se pot concentra strategic pe anumite componente ale acestui sistem. Prin prioritizarea anumitor nișe – precum dronele interceptoare sau componentele de război electronic – și alinierea achizițiilor publice în sprijinul acestora, țările din flancul baltic și estic pot dezvolta capacități locale eficiente. Specializarea țintită, combinată cu integrarea în sistemele mai largi ale UE și NATO, oferă o cale realistă către o descurajare mai puternică și mai rapidă.

Europa se confruntă cu o provocare postbelică legată de potențialul „moștenirea dronelor” față de „excedentul de drone”. Dacă războiul se va încheia, Ucraina va continua să dețină cel mai mare ecosistem operațional de proiectare și fabricare a dronelor din afara Statelor Unite și Chinei. UE ar trebui să integreze această capacitate prin coproducție și certificare comună. Primii pași către coordonare sunt deja vizibili. Ucraina a deschis birouri dedicate exportului și cooperării în domeniul dronelor, semnalând intenția de a direcționa capacitățile și expertiza excedentare către piețele europene. Pentru a transforma acest lucru într-un beneficiu durabil, UE ar trebui să formalizeze aceste eforturi printr-un Pact UE-Ucraina pentru Tranziție în Domeniul Dronelor. Acesta ar conecta fondurile de reconstrucție cu planuri de export controlat și cu căi de reintegrare pentru specialiști.

Războiul Ucrainei evidențiază, de asemenea, ritmul de formare a specialiștilor ca nou reper al descurajării. Ceea ce contează cu adevărat este cât de rapid poate o societate să transforme ingineri și programatori civili în specialiști în apărare. Timpul necesar pentru a parcurge drumul de la idee la prototip și apoi la implementare, viteza iterațiilor și proporția talentelor civile care intră în sectoarele de apărare ar putea deveni mai importante decât deținerea unor stocuri mari. Europa ar trebui să investească în programe de formare rapidă și în trasee profesionale cu dublă utilizare, pentru a-și dezvolta propria capacitate regenerativă.

Normalizarea dronelor ieftine cu rază lungă de acțiune aduce cu sine riscul unei extinderi pe orizontală a conflictului, fără a depăși „liniile roșii” tradiționale. În Europa, capacități similare aflate în mâinile unor grupuri interpuse sau actori non-statali ar putea viza infrastructuri critice. Aceasta impune o doctrină la nivel UE privind identificarea sursei atacurilor cu drone, cu scopul de a preveni și descuraja terorismul facilitat prin drone.

Cazul ucrainean are și o dimensiune de gen. Femeile, mai puțin afectate de presiunile mobilizării, preiau tot mai multe roluri în asamblare, dezvoltarea de firmware și operarea dronelor. Europa ar putea extinde programele de formare în tehnologia dronelor pentru a crește participarea feminină, transformând astfel incluziunea socială într-un avantaj strategic.

În fine, economia de drone a Ucrainei nu trebuie să ducă la o militarizare permanentă. O cerere statală țintită, canalizată către o bază descentralizată de întreprinderi mici și mijlocii, poate crea locuri de muncă, accelera inovația cu dublă utilizare și dezvolta competențe exportabile, fără a bloca economia într-un ciclu continuu de cheltuieli pentru apărare. „Dronizarea” se referă la reziliența unei societăți, nu la militarizarea ei. Este capacitatea de a converti rapid competențele inginerești civile în rezultate eficiente de apărare și de a le reintegra apoi în sectorul civil după război. Europa poate adopta această abordare în mod proactiv. Ar trebui să utilizeze o cerere industrială focalizată în timp de pace, fără a aștepta ca o criză să provoace o militarizare costisitoare.

Recomandări

Capacitățile de apărare aeriană ale Ucrainei ar trebui integrate în arhitectura europeană de apărare aeriană. Forțele ucrainene operează deja unul dintre cele mai active sisteme de apărare aeriană de pe continent, contracarând în mod regulat atacuri masive cu rachete și drone și confruntându-se cu întregul spectru al tacticilor aeriene rusești. Schimbul de date operaționale și de experiență în domeniul contra-dronelor ar consolida semnificativ avertizarea timpurie și coordonarea defensivă de-a lungul flancului estic al NATO. Ca punct de plecare concret, statele baltice ar putea constitui primul coridor pentru cooperarea UE-Ucraina în domeniul apărării aeriene, prin detașamente comune de instruire, facilități de testare partajate și achiziționarea de sisteme ucrainene testate în luptă.

Pentru a sprijini această integrare, guvernele europene ar trebui să aibă o abordare pe trei direcții. În primul rând, statele membre UE ar trebui să crească achizițiile directe de sisteme ucrainene, utilizând mecanisme precum modelul danez. Acestea ar trebui să prioritizeze echipamentele care s-au dovedit deja eficiente în luptă. Procedurile accelerate de calificare în cadrul mecanismelor de achiziții ale UE ar permite acestor sisteme să intre în serviciul european mult mai rapid decât prin ciclurile obișnuite de achiziție.

În al doilea rând, UE ar trebui să extindă coproducția cu firme ucrainene pe teritoriul european. Această abordare ar combina modelele ucrainene testate în luptă cu capacitatea industrială și finanțarea europeană. Astfel de parteneriate ar accelera producția, consolidând totodată propria bază industrială a Europei și asigurând lanțuri de aprovizionare sigure.

În al treilea rând, UE ar trebui să-și adapteze modelul de achiziții pentru a corespunde ecosistemului de inovație ucrainean. Aceasta ar presupune diferențierea între platformele cu durată lungă de viață și tehnologiile în schimbare rapidă, precum dronele, instrumentele de război electronic și capacitățile definite prin software. Comisia Europeană ar trebui să creeze un mecanism dedicat de achiziții rapide în cadrul Fondului European de Apărare și al instrumentelor conexe. Aceast mecanism ar presupune termene contractuale mai scurte și proceduri de calificare simplificate.

Finanțarea europeană pentru apărare ar trebui să se concentreze pe ecosisteme de inovație reziliente, în locul unui grup restrâns de contractori principali axați pe platforme. Încurajarea competiției la nivel de componente și deschiderea unor puncte de acces pentru întreprinderi mici și mijlocii, laboratoare universitare și start-up-uri cu dublă utilizare ar permite Europei să valorifice aceeași dinamică de inovație descentralizată care a alimentat adaptarea rapidă a Ucrainei în timp de război.

În fine, Europa ar trebui să vizeze o suveranitate tehnologică selectivă. Controlul ar trebui să se concentreze asupra tehnologiilor esențiale care influențează eficacitatea în luptă. Componentele mai larg disponibile pot fi în continuare procurate prin lanțuri de aprovizionare globale diversificate. „Friend-shoring”-ul — aprovizionarea preferențială de la parteneri de încredere precum Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Turcia și Ucraina însăși — oferă un echilibru rațional între securitate, reziliență și eficiență a costurilor.

• Acest articol se bazează pe un Policy Brief recent al EPIK.