Pe cine vei întreba, pe stradă, în parc, într-un local, dacă Educația este importantă, ți se va răspunde: da. Într-un fel sau altul recunoaștem că e importantă pentru noi, copiii noștri, modul nostru de viață și construirea unui viitor rezonabil. Dacă suntem de acord cu asta, e paradoxal sau inexplicabil, că am ajuns, în România, dar, poate, în anumite privințe, și în multe alte locuri, la această situație incredibilă: dispar abilități, moduri naturale de a înțelege și ne încredințăm progresiv dependenței majore de substitutele lor digitale. În România, paradoxal pentru că un efort prezidențial a fost pus în proiectul de țară numit „România educată”. În România, inexplicabil pentru că forțele politice, în repetate rânduri, au considerat Educația o prioritate. Rezultatele ambelor poziții sunt un eșec. Educația în România dezamăgește în continuu, iar credibilitatea sistemului scade progresiv. Oamenii Școlii nu mai înțeleg de/ce se întâmplă acum.
Dacă suntem de acord cu asta, că vom delega artificialului ce este umanul în gândire, gândul că nu vom mai fi în stare să ne poziționăm corect în raport cu lumea naște și o teamă care progresează. Analfabetismul funcțional nu e numai o carență majoră, sistemică, a Educației de la noi, e constatată și în alte țări, unele mai avansate decât noi (Franța, de pildă). Devine, deci, progresiv, o vulnerabilitate societală globală odată cu nivelul crescând al dependenței de ”ecrane”, în special telefonul mobil. Ministrul actual o vede chiar ca o problemă de siguranță națională. Punerea problemei astfel ar cere, prin consecvența acțiunii și logicii, includerea ei pe ordinea de zi a unei ședințe de CSAT.
E ușor să declanșezi un război clasic, cu morți, răniți, distrugeri, decât o revoluție în Educație. Puțini observăm că și în acest din urmă caz vorbim de victime și distrugeri.
Unul dintre cei mai mari experți în Educație, cu un parcurs profesional incredibil, Ken Robinson, scrie că „Educația are două roluri principale în viața oamenilor: trebuie să-i ajute să-și dezvolte capacitățile naturale și să-și croiască un drum în lumea din jurul lor”. Eșecul ambelor, spune el, este adesea tragic. Educația produce astfel anual victime. Când nu-și pierde copiii pe drum.
Este grav când un sistem care este Educația nu mai corespunde scopului pentru care a fost creat. Ca să îți dai seama de asta, dincolo de o analiză multilaterală și propunerea unei schimbări revoluționare, e necesar să convingi publicul, societatea, clasa politică de necesitatea asta stringentă. Educația românească este un astfel de sistem care nu numai că și-a arătat de mult limitele, dar nu mai corespunde scopului. Ea nu are în vedere – rezultatele școlare o arată de ani de zile iar consecințele se reflectă în mediocritatea patentată, disfuncțiile societății le constatăm din nou și în această perioadă – dezvoltarea capacităților naturale, stimularea potențialului individual al copiilor, adolescenților și tinerilor adulți. Preferă sau din comoditate impune forme, moduri foarte limitate de „abilități academice”, neglijând total sau punând puțin accentul pe diversitatea talentelor și intereselor și substanța potențialului (creativ) al fiecărui copil, elev, student. Educația la noi face puțin pentru a-i ajuta să își imagineze și realizeze propriul drum, propria cale în viață.
Eforturile care țintesc să facă mai bine ceea ce s-a dovedit în timp că nu dă rezultatele așteptate, cum vedem și în această perioadă în Educație, ar trebui oprite. Căci e nevoie de altceva.
Nu cred că evaluarea în vederea unei diagnoze autentice, cu proiecție credibilă în prefigurarea viitorului Educației se poate face în câteva luni. Evaluări similare, cu rapoarte substanțiale făcute în alte părți, în Franța, în Anglia, de pildă, au cerut timp, au presupus desemnarea unui grup de experți, specialiști care au un mandat, o durată prevăzută, resurse inclusiv financiare pentru îndeplinirea mandatului. Un raport sectorial bine făcut poate determina schimbări majore de va fi pus în practică. Cazul, de pildă, al Raportului Corvol (2016), urmând unei inițiative a Institutului Curie, în Franța, privind integritatea în cercetarea științifică, e un astfel de exemplu de succes.
În camera Educației viețuiesc „elefanți” care strivesc, practic, viul din Școală. Ei vin din „continente” diferite. Unul e al Administrației și lumii funcționarilor publici care, la minister, cu un „dresor” pe cinste în mai multe mandate, a creat o cultură subperformantă, nocivă pentru nervul etic al Școlii, birocratizând până la sufocare gândirea clară, limpede, vizionară a celor care, din „afara” sistemului vor fi încercat s-o exprime și, mai ales, să îndemne la acțiune în consecință. Cum va putea – dacă – ministrul să ducă acest „elefant” la pășunea corespunzătoare, e un mister.
Un alt „elefant” e concepția retrogradă despre actul Educației. El scoate oxigenul din cei doi „plămâni” ai Educației, imaginația și creativitatea, care nu se regăsesc, prin oferte specifice, în pachetele curriculare. „Elefantul” acesta a venit din lumea nouă a standardizării producerii și evaluării Cunoașterii. Insistența în ani asupra „abilităților” și „competențelor”, a standardelor care trebuie îndeplinite pentru a avansa în carieră, a urma diverse parcursuri academice, creează o ceață care obturează viitorul imaginabil. Ce mai înseamnă acum, aici notele de la 1 la 10? O notă mai mare certifică în mod real că ești mai bun, mai competent decât cel cu o notă mai mică? „Elefantul” acesta rumegă de ani de zile școlaritatea, căreia îi acordă enormă, precum și resurse, și scapă din vedere educația. Cum scrie Everett Reimer: „Oamenii sunt școlarizați să accepte societatea. Dar sunt educați să o creeze sau să o recreeze”.
Bătrânul „elefant” al evaluării performanței științifice, în zona universitară, de data aceasta, stă. Ocupă locul fără să vadă dincolo de propria trompă. Au fost publicate pe 11 februarie standardele privind posturile de conf. și prof. și pentru abilitare. În continuare, cât am putut să-mi dau seama, Cercetarea e prioritară la evaluare în raport cu didactica. Mai mult, în răspăr cu celebra Declarație de la San Francisco privind evaluarea cercetării (DORA, 2012), la noi se menține standardul „factorul de impact” al revistelor științifice unde sunt publicate articolele. Cum se știe, acesta a fost gândit ca un „instrument care să ajute bibliotecarii să identifice revistele care trebuie achiziționate, nu ca o măsură a calității științifice a cercetării dintr-un articol. Având în vedere acest lucru, este esențial să înțelegem că factorul de impact al revistelor are o serie de deficiențe bine documentate ca instrument de evaluare a cercetării”. Birocratizarea excesivă, adesea cu scop comercial, a permis mari derapaje privind, de pildă, „celebrul” index-H. privind numărul de citări care poate fi manipulat pentru a crea fals ideea de valoare științifică a unui articol.
Educația este despre dezvoltare nu atât de mult despre testare, standardizare. Folosirea extensivă, de pildă, testului-grilă spune ceva despre gândirea studentului? Sau numai despre puterea sa de memorizare? Educația nu reușește, în sensul celor afirmate până aici, până când „elefanții’ nu sunt scoși din „cameră”. Ea nu reușește cât timp Educația nu va reintroduce valorile morale ale Cunoașterii ca vector dinamic, substanțial al formării. Asta îi privește atât pe profi cât și pe elevi, studenți, dar și administratori. Faptul că aceste valori sunt evacuate din sfera publică e descurajant. Dar nu exclude mobilizarea.
Educația este despre punerea în valoare a potențialului fiecăruia, nu despre conformare. Cum afirma Bertrand Russell despre studenți „dovada muncii lor nu trebuie să constea în conformarea mecanică la cerințele sistemului”.
Desigur, ar trebui să vedem cu claritate de ce „parcelele” profilor, în actul predării, disciplinele, fărâmițează percepția elevilor, studenților asupra relațiilor dintre aceste discipline. Întregul nu e avut în vedere, ci fragmentul. O cultură a fragmentului e puțin probabil să dinamizeze dezvoltarea. Faptul că interdisciplinaritatea nu e baza oricărei discipline, a universității, în ansamblu, frânează mersul spre o Educație care să răspundă celor două scopuri menționate de Ken Robinson: să permită dezvoltarea capacităților naturale ale copiilor, adolescenților, tinerilor și să îi/le ajute să-și facă un drum în viață. Mă gândesc adesea cât potențial e pierdut, risipit, și în urban, dar mai ales în rural, din cauza incapacității Școlii, a unei dezvoltări carente a comunităților, în urma unei proaste gestionări politice. Copii care nu sunt luați în seamă, care se pierd în drum spre Școală, pe care nimeni nu-i ascultă în mod real. Profi care sunt adesea rămași în urmă cu propria formare, sufocați de elefanții de hârtie birocratică, obedienți față de impunerile unei centralizări excesive a lumii Educației. Părinți care nu se luptă îndeajuns pentru o Educație în favoarea copiilor lor, copii ce vor fi adulți într-o lume schimbată în două-trei decenii. Școala pierde lupta cu timpul dacă va rămâne cum e acum.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Simt cum îmi crapă capul. Dacă cineva face o propunere, 100 de alți „educatori” o contestă urlând. Nu există decât o soluție: PRIVATIZAREA ÎNTREGII EDUCAȚII DE LA GRĂDINIȚĂ LA ACADEMIE!
Hai, urlați!
Încetați cu manipularea, dom Lucifrică!
Nu contează dacă educația este privatizată sau de stat, ci modul în care este ea făcută. Oricum există deja un sector privat în educație, care prestează cu mult peste cel de stat. Dar motivele trebuie analizate și găsite explicațiile pe baza cărora să se facă schimbările necesare (și da, dacă nu există altă soluție fezabilă, privatizarea, că place ghiavolului, că nu).
Nu e nicio manipulare. Dar mă enervează cum toți se învârt în jurul cozii urlând.
Dar exista si numeroase exemple din sectorul educational privat care face cum il taie capul sau interesele. Pregatesc copii care sa plece afara. Din clasa a 6-a sau a 8-a nu mai fac limba romana, bacalaureat nu se stie cum dau. Si costa 1000 de EUR pe luna.
elefanti sau rinoceri?
Pachiderme!
Foarte bine scris si argumentat. Din pacate, in educatie avem o turma de elefanti care reduc progresul, gandirea creatica si critica, logica. Cauzele sunt multiple si acumulate in 35 de ani. Vina se arunca de la unul la altul, intre toti vectorii ce compun educatiadar nici unul nu isi asuma o reforma reala.
”in educatie avem o turma de elefanti care reduc progresul,”
Nici n-are cum să fie altfel. Educația din școala românească e îndreptată împotriva elevului. Sistemul public de învățământ e destinat să asigure traiul celor care profesează acolo. Rezultatele bune ale elevilor, atâtea câte sunt, sunt obținute în pofida școlii românești, nu datorită școlii românești. Mi s-a întâmplat de mai multe ori, în România, să explic unor adolescenți câte ceva din Fizica de clasa a IX-a sau a X-a și să aud replici pline de regret, de genul ”aa, dacă ne-ar explica așa și la școală … ”
E cât se poate de deprimant să auzi copii de 15-16 ani conștientizănd (și regretând) calitatea execrabilă a sistemului de învățământ în care sunt înregimentați. Iar asta demonstrează și altceva: calitatea lor, ca oameni, e peste nivelul profesorilor de care au parte. Două exemple mai mult decât edificatoare: Klaus Iohannis și Crin Antonescu sunt profesorii de care au parte elevii români. Nu nivelul lor de cunoștințe de specialitate e problema. Calitatea lor, ca oameni, e problema.
„Romania Educata” a lui iohanis a fost un esec, nu s-a facut nimic in afara unei brosurici cu platitudini.
Educatia si Cercetarea sunt priuoritare intr-o tara moderna, la noi insa nu, din pacate. Avem printre cela mai mici alocari/locuitor din Europa.
Educatia si Cercetarea sunt fundamentale, de aici trebuie pornit, finantate mult mai bine, si cu niste criterii serioase de substanta, ca in Vest. Altfel avem generatii de analfabeti functional si analfabeti stiintific mai ales, oameni care sunt usor de manipulat prin ineptii si pseudostiinta.
Daca Cercetarea nu e finantata corespunzator, vor pleca mare parte din valorile stiintifice autentice ramase in tara si mai ales, nu vor fi atrasi tineri de calitate.
Factorul de impact in evaluarea profesionala universitara e o prostie, mai veridic este AIS article influence score.
„Educatia si Cercetarea sunt fundamentale”… as desparti cumva cei doi termeni… mult hulitele multinationale s-au prins ca nu gasesc oameni potriviti pe piata si au inceput sa si-i formeze. Sunt o multime de „academii”, la una din astea am fost si eu docent citiva ani.
Iar cercetarea adevarata se face de asemenea in firme/concerne private. In cazuri norocoase mai baga si statul ceva banisori pe acolo ca sa-si puna epoleti ca ei ar sustine inovatia.
Sa mai privim cumva si la Harvard sau alte scoli renumite sustinute in principal de privati! Satul, sau Doamne fereste EU, nu sunt capabile sa administreze un sistem educational, sunt prea ideologice, prea narcisiste.
O scoala adevarata se formeaza in generatii, e suficient sa ne uitam la scoala romaneasca de gimnastica, formata in timp si care a dominat lumea. Sau la scolile de fotbal, de dans, de patinaj, asta doar ca sa fac o paralela cu sportul.
Faceti o confuzie intre cercetarea fundamentala, cercetarea din firme (privata), cea din „academii”, si scolile de sport. Eu m-am referit destul de clar la cercetarea finantata de stat prin programe, care actualmente e inclusa la MInisterul Educatiei. Aceasta cuprinde atat cercetare fundamentala cat si aplicata, si trebuie finantata mult mai bine. In UE media e cam la 1-2% din PIB, la noi e undeva la 0,17%… deci niste sume ridicole pentru un domeniu de importanta majora.
Nu discutam aici de cercetarea din firme, aceea e finantata de firmele respective pe ce au nevoie, nu de stat. Firmele nu finanteaza insa cercetare fundamentala.
In SUA e alt sistem, acolo exista universitati mari private precum Harvard sau Princeton, care au taxe f.mari educationale. In SUA exista si universitati de stat (mult mai multe decat cele private), unele din ele fiind la fel de bune. Si in SUA insa statul finanteaza cercetarea fundamentala si aplicata, prin National Science Foundation, sau National Institute of Health de exp.
In UE marea majoritate a universitatilor sunt de stat, si cercetarea fundamentala e finantata de stat. In general orice tara serioasa finanteaza public f. bine cercetarea, fiindca asa se atrag si se retin valorile stiintifice si se creeaza stiinta de maine. Da, scolile adevarate se formeaza in timp, in Romania exista scoli adevarate in multe domenii stiintifice, de aceea trebuie pastrate.
Cu regret, dar Academiile nationale din Europa nu au zeci de institute de cercetare, cu alte filiale in plus. Ele dau burse daca detineti un proiect de cercetare teoretica ori practica. Noi avem inca modelul sovietic in structura cercetarii de dupa 1990. Institutele trebuie sa fie parte din universitati.
@Ragnar7,
imi poti da exemple de realizari deosebite de cercetare „fundamentala” finantate de stat? Te rog sa nu vorbesti de Cern, Ariane, NASA…
Si-nca ceva, cum spuneam, in USA exista o oarecare logica, ceea ce spui tu ca ar fi de „stat” e de fapt privat. Boeing, de ex, e cea care impune „cercetari fundamentale”, sa le finanteze statul, pt a fi aplicate de ei.
Cred ca nu ai inteles spiritul cercetarii, asa zise fundamentale.
Paralela cu sportul este plina de talc. Musai toate scolile sa aiba piscine olimpice: apa e informatie, asa cum ne-anvatat pe toti sponsorul (😉…numai al) tau Georgescu.
Din pacate incepand cu ministeriatele Andronescu cercetarea universitara s-a transformat in masini de copiat. Rezultatul: clasarea din ce in ce mai jos a universitatilor tehnice romanesti.
Da, cam asa e, cum spune autorul, si nu e numai in Ro, unde elefantii fac lucrurile si mai nasoale, ci mai peste tot in lume. Nu-mi dau seama daca numai scoala poarta vina si nu cumva intreaga societate.
Desigur exista exceptii, tineri minunati, inteligenti, harnici, creativi, (ca mine :) )poate ca societatea ar trebui sa se limiteze sa-i stimuleze pe acestia si pe ceilalti sa-i lase in dorul lelii! Poate unii se trezesc mai tirziu.
Anafalbetismul functional se face simtit la toate nivelele, chiar la cei care, chipurile, ar fi profitat de un sistem educational performant. Ma uit pe aceasta platforma, ca 70% din articole sunt aiurea si cam tot atitea comentare. Si, totusi aceasta platforma e cumva moderata, cumva selectiva. La TV curge singe!
Se pare ca lumea va trebui sa se adapteze la o populatie extrem de limitata intelectual. In definitiv din totdeauna au existat elite intelectuale care au condus lumea, din pacate azi sunt prea multi care se considera elita.
Turma de elefanti are insa un elefant si mai mare in spate – politicul.
Sunt 2 aspecte care sperie politicul – gandirea critica si lucrul in echipa. Sub nici o forma, politicul slab nu va dori sa aibe votanti cu o gandire critica si care sa mai stie si sa lucreze impreuna pentru un obiectiv comun. Astfel de votanti nu pot fi pacaliti cu galeti de faina sau dusi cu autobuzele pe la sectii de votare pana iese candidatul care trebuie. Deci se prefera educatia care era mai potrivita revolutiei industriale si lucrului in fabrici si uzine vs ceea ce se cere acum pe piata muncii.
Foarte bun articol! Puțini din România au curajul să critice public sacrosanctul indice H, un indice care mai mult măsoară gradul de integrare în coterii decât importanța cercetării. De când a apărut MDPI (una dintre armele pe care le folosește China în războiul hibrid cu Occidentul), ajung profesori universitari indivizi care n-au trecut granița la vreun congres internațional, care n-au publicat o carte de referință și nici măcar nu sunt membri ai vreunei societăți științifice.
Mai sunt: elefantul turbat al politizării, cu alergie la porțelanul meritocrației, elefantul Securistizării, elefantul nepotismului (absolut nicio măsură împotriva lui), elefantul masonizării (alte coterii!), elefantul subfinanțării cronice și elefantul analfabetismului funcțional în rândul profesorilor, de la cei de gimnaziu la cei din școlile doctorale.
Subscriu.
Pana la urma inteleg persoanele care doresc sa fie promovate, insa acest lucru nu ar trebui sa fie un scop in sine, ci rezultatul activitatilor de cercetare, coordonare (indrumare a tezelor de doctorat) si didactice. Referindu-ma la stiinte, sunt de acord cu autorul si cu dvs. asupra faptului ca factorii de impact (Web of Science, Scopus, ca sa nu mai spun de Google, unde sunt indexate si publicatiile fara referenti) sau indicele H nu sunt sacrosanti. Ceea ce nu ma impiedica sa remarc faptul ca foarte multi dintre cei mai aprigi contestatari ai acestora se numara printre cei ale caror performante sunt modeste, fie legat de autori ai unor publicatii in reviste cu impact in domeniu, fie in ceea ce priveste citarile lucrarilor proprii. Ar fi mult mai credibile aceste critici daca ar veni din partea unor oameni a caror cercetare are un impact semnificativ, chiar masurat prin acesti indicatori, si, totodata, daca s-ar veni si cu solutii pe langa critici.
In fiecare domeniu exista, intr-adevar, reviste de traditie, avand o reputatie indubitabila in randul cercetatorilor. Evident, „traditia” si „reputatia” nu sunt neaparat cuantificabile, insa publicatii gen MDPI sau Hindawi cred ca pot fi trecute mai degraba in randul „model de afacere” decat la „standarde inalte”. Despre publicatii „locale”, in care conditia necesara si suficienta pentru ca un articol sa apara este ca acesta sa fie trimis, ma abtin sa comentez. Se intampla ca si in revistele considerate de top sa fie publicate rezultate modeste, ca sa nu spun lipsite de valoare, insa acestea sunt putine datorita unei evaluari riguroase, facute de experti. Prin urmare, nu m-as uita in mod deosebit la indicele H, ci la publicatiile in reviste de top, la citari in articole publicate in reviste cu referenti, la prezentari plenare sau invitate, ca sa enumar niste criterii. Pana atunci, indexul H bazat pe publicatii trecute prin filtrul recenzarii este mai bun decat nimic, ori decat aprecieri subiective.
La pag. 20-21 de la link veți găsi fondul problemei (inclusiv atitudinea față de latină și greaca veche)
https://www.curteadelaarges.ro/arhiva/XVI_2_171/XVI_2_171.pdf
Alte detalii despre cei care continuă executarea ordinelor la link:
https://www.contributors.ro/tertul-inclus-si-statul-paralel/
George
Felicitări Domnule Profesor pt articol.
Așa este, fără valori morale ale cunoașterii nu se poate construi nimic.