Enigma diasporei (II): Este întoarcerea acasă o soluție? Răspuns lui Gabriel Liiceanu

E bine că apar articole de analiză a (noului…) „suflet românesc”, respectiv dacă mai există o așa-zisă „identitate națională”. Ca părere, sufletul românesc din cultura românească clasică, după 40 de ani de comunism și încă vreo 35 de ani de „europenism”, nu mai este acela din cărțile de istorie sau din literatură și filozofie.
Deci „sufletul românesc” s-a europenizat sub presiunea unor fenomene obiective:
– economice, care au dus la o migrație enormă, cea mai mare dramă din istoria românilor.
– capitalismul sălbatic din interior a produs sfărâmarea valorilor vechi FĂRĂ a pune în loc alte valori culturale, sociale, etc
– un nou set de valori au fost căutate un religie, de fapt o mitomanie deloc adaptabilă europenismului, ba din contra, opusă europenismului. Tot aici trebuie inclus și fenomenul manelismului, tot un refuz al europenismului.
Așa că nu trebuie să ne mirăm că diaspora din Europa de Vest a votat în proporție de 60-80 contra intereselor naționale, iar la intern „doar” vreo 40%…
Deci, aceasta este starea poporului român de azi și de aici trebuie pornită analiza socială, culturală și filozofică. Adică avem un nou popor, ce facem cu el? Îi căutăm o nouă identitate corespunzătoare stării actuale, ori părăsim istoria Lumii. Fiindcă, vai, NU SE MAI POATE SĂ REVENIM LA VECHEA NOASTRĂ IDENTITATE ISTORICĂ!!
Așa pusă problema, ca să ne salvăm, ne trebuie o NOUĂ REVOLUȚIE CULTURALĂ. Dar CINE să o facă?

Sensul deplin al posibilului nu exista .Posibilul este fie o utopie fie un adevar viitor ce nu asre valabilitate confirmata decit daca viitorul face asta .O anume formulare pozitiva cu valoare de adevar nu exista decit in mintea celui care o aduce in discutie .Acesta pozitivitate dispare o data ce formularea in cauza nu se concretizeaza .Asadar , prin urmare si de aceea a formula fara a formula nu este de preferat adevarului .Evaziunea civica este doar complementara ea neputind capata valente de adevar decit la nivel personal. atunci cind estri evazionist civic esti si evazionist economic si faptic .Spatiul subiectiv excede spatiul trairilor exitentialiste ale omului aflat efemer intr-un context politic , filozofic sau economic sau social .Cetateanul exista doar in masura in care nevoile sale individuale devin poarte a unui intreg numit natiune si a altui intreg numit Tara .Intoarcerea acasa este o iluzie favorizind asa numitele structuri politice extremiste si fals nationaliste .Europa , in integralitatea ei , este intorcerea noastra acasa ,intoarcere ce ne-a fost refuzata timp de decenii de modelul sovietic ce a pus mereu in prim planul existentei unei natiuni entinicitatea .acum se intimpla acelasi lucru folosind doar alti marcheri genetici .Diaspora este doar un cuvint inventat din potive pur politice .Noi toti suntem cetateni ai Europei .Noi toti suntem legati , cu bune cu rele , ombilical ,de Europa .O natiune nu este niciodata un intreg daca nu intelege ca ea apartine unui concept cu mult mai mare care acum poarta numele de Europa .Nationalismul desuet s-a atins limitele .Suntem europeni si atit .

”irlandezii, în loc să fie, așa zicând, vaccinați ideologic împotriva xenofobiei, le gândesc astăzi despre români, iar aceștia, mai degrabă decât să dezvolte empatie față de străini, imigranți și minoritari, sunt bucuroși să găsească pe cineva care imagologic poate fi plasat sub nivelul lor și să arunce pisica peste gard.”

Povestea din Irlanda de Nord e foarte complicată și un termen ca ”irlandezii” poate însemna orice. Irlanda de Nord reprezintă o parte din vechiul Ulster (6 din 9 comitate) pe care englezii au reușit să o păstreze, atunci când Republica Irlanda și-a obținut independența. Există nord-irlandezi care consideră că orice străin este adus acolo de guvernul britanic, pentru a altera demografia locală. Și există nord-irlandezi loiali Londrei, care se dușmănesc cu irlandezii din Dublin, deși au și pașapoarte irlandeze, nu doar britanice.

Irlandezii din America, ai căror strămoși au fost forțați să emigreze, sunt urmașii celor din republica Irlanda, nu urmașii celor din Irlanda de Nord. Nord-irlandezii nu au cum să fie ”vaccinați împotriva xenofobiei”, xenofobia e la cote maxime acolo.

pina mai ieri se faceau demo in care se spunea ca vrem sa fim europeni.
Pina mai ieri pretentia de a fi roman insemna automat ca esti suveranist. Si sa vezi dracie, acum se vorbeste chiar de suflet romanesc.

Practic, unii se vor intoarce atunci cind vor simti ca-n Ro e mai bine decit pe alte meleaguri. Si nu e vorba doar de bani!

Imi cer scuze de la inceput daca unele lucruri pot sa deranjeze.
As remarca, mai intai, ´stilul´, frecventarea, familiaritatea cu un autor, filozof, poate lasa ´urme´ adanci, in gandire si in exprimare, bine ar fi sa nu fie si o inraurire a defectelor sau sofismelor aceluia. In cultura ebraica exista mitul ibbur, dybbuk, in varianta negativa, in care sufletul unui invatator, de obicei, coboara si se ´intrupeaza´ vremelnic in trupul unui discipol, pt. a-l asista, a-l ´consilia´, un fel de posesie. E o metafora, de fapt se traduce chiar ´impregnare´. Tot in traditia ebraica se mai spune ca maturitatea intelectuala, filozofica , i n c e p e pe la patruzeci de ani. Dar poate nu e vorba de a renunta la ´autoritate´ pt. a deveni original sau ´autentic´ ( desi, e comic cat de putin autentici sunt apologetii autenticitatii … ), cat mai degraba de o coroborare a autoritatilor. Ceea ce rezulta nu e nici pe departe vreo armonie, de aceea medievalii obisnuiau sa spuna ca autoritatea are nasul de ceara. Maturitatea filozofica incepe atunci cand discipolul se emancipeaza de tutela maestrilor sai, cand , eventual, incepe sa devina critic fata de ei, se elibereaza de obsesia stilului sau a ´formei´. Asa am citit si eu. Si se mai intampla sa aplicam o metoda inadecvata si otioasa la anumitre ´subiecte´, care par simple pretexte pt. exercitiul ´metodei´, confundata cu ´filozofia´ … E adevarat ca prin forma, repetitie, se educa spiritul.
Insusi Hedegger spunea ca gandirea e determinata istoric, ´istorial´, ma rog, aprox., nu sunt specialist. Deci isi recunostea propriile conditionari si limitari, ´obiective´, e paradoxul istorismului. Avocatii lui se folosesc de acest argument cand spun ca erorile lui Heidegger, fortati de evidente sa le admita, erau determinate de mediul sau, de ´contextul istoric´. Desi altii, in acelasi ´context istoric´, nu i s-au conformat si s-au comportat demn. ´Acasa´ din textul de mai sus, traduce, evident, conceptul mult mai complex de Heimat. Nu numai la Heidegger, dar in perioada de la inc. sec 20 exista o moda filozofica ´holista´ si ´vitalista´ ( Gestalt, ´ritm´ ) , o filozofie ´a profunzimilor´, ce se pretindea si o soteriologie, asem. psihanalizei, care cauta in spatele aparentelor tot felul de realitati ´de profunzime´, abisale, inconstiente, colective, o moda a simbolismului si primitivismului, a ´arhetipurilor´ etc., un platonism inversat, al individualitatilor-monadelor colective, vartejuri istorice, concepute biologist si rasist. De aceea, si la noi, neam, rostire, fiinta romaneasca, holomeri, mai stiu ce, si alte ´entitati´ si ´motive´, misticoide accesibile doar initiatului. Vorbirea, ´rostirea´, era un fel de incantatie magica, poetica, invocatie, daca nu chiar invocare spiritista a acestor ectoplasme ale stafundurilor, de pe taramurile ´mumelor´ … Cercurile filozofice devenisera cercuri carismatice si cultice, precum Georgekreis, in care un filozof-guru era ascultat cu veneratie si adorat, ´regele ascuns´ , fuhrerprinzip …
Daca acest stil filozofic e atat de conditionat istoric, si intr-o perioada atat de tenebroasa a istoriei ( dar nu pt. toti !, pt. unii a fost o adevarata era a eroilor, a barbatilor destoinici … ), poate fi el transpus ´in zilele noastre´ ? Prin acest limbaj filozofico- misteric, hierofantic, nu vor fi oare invocate si readuse la viata spiritele nelinistite ale acelor vremi ? N-ar fi nevoie si de niste purificari prealabile, de niste cercuri de protectie, ceva ?
Eu nu cred ca spiritul e conditionat istoric, ceea ce e adevarat e adevarat acum doua mii de ani si azi si oricand, oriunde. Acestea sunt doar alibiuri, prin care se poate justifica absolut orice. Ma agreseaza, aproape fizic, prezenta acestor ´entitati´ mistice de dincolo, magnetice, incantatorii, ce vor sa se impuna inconstient, subliminal, fraudulos, si obisnuiesc sa se prezinte in travestiuri arhaice, chemari, hotarare, destin, maretie, datorie, aceasta psalmodiere militaroasa de cuvine mari si goale care te fac sa ametesti si sa-ti pierzi mintile.
Mai la inceput – care nu e neparat corelat cu varsta ´biologica´ – , ´iubitorul de intelepciune´ e plin de avant, cauta explicatii totale, tese epopei, fenomenologii si sisteme integrale si mai are obiceiul sa se creada constiinta de sine a Spiritului lumii, cu urmarea practica recurenta: ´ce-i de facut´ ?! Spre batranete contempla desertaciunea si scurtimea vietii, intelege cat de desarte erau toate acele proiecte megalomanice, se impaca, cu sine si cu lumea. Stie ca lumea e asa cum e, ca toate-s vechi si noi sunt toate … Nu poti sa intelegi si sa explici, cu atat mai putin sa schimbi, ceea ce este intr-un singur om, intr-un singur suflet, care e mai mare, mai larg si mai adanc decat intreaga lume vazuta …
Si poate ca heimatul, patria sufletului, ar trebuie cautata pe altundeva, prin tinuturi mai senine …

Stimate autor, problema irlandeză (sau germană, și în Germania sunt ghetouri de rromi, Gelsenkirchen, Düsseldorf ) nu pra e legată de români în sine ci de minoritatea respectivă, nici măcar de culoarea pielii, sunt o grămadă de alți cetățeni la fel ca ei care-și văd de lucru, nu stau toată ziua și beau bere pe la colț de stradă sau arunca gunoaiele în fața casei. Nu îi împiedică nimeni să lucreze, sunt o grămadă de posturi pentru necalificați în vest. Dar, sigur, mai bine stăm pe ajutorul social, nu ? Pusul ăsta la grămadă, suntem doar toți români! nu e ok, nu avem nici case cu turnulețe, nu ne ocupăm (majoritatea) nici cu mici, mari afaceri necurate. Corectitudine politică, da, dar cam toate mai au și o limită. (Dovada, dacă mai era nevoie, avansul partidelor așa zis suveraniste sau extremă dreapta) Pe scurt, s-a cam pierdut linia de mijloc.

Eu l-as intreba atit pe autor cit si pe Liiceanul, citi ani au triat in Diaspora?
Au crescut copii acolo, cum a fost, a fost bine nu? S-au confruntat cu rasismul din diaspora?

Tema în sine și, mai ales, calitatea incitantă a textului îndeamnă la dialog, nu doar la un comentariu. Dar mă pliez pe ce mi se oferă, adică adaug la un monolog, monologul meu deșirat și eliptic, replici pe sărite la cele citite.
Vorbind de o lărgire a ”spațiului românesc”, în stil imperialist, am putea aluneca într-o extrapolare fantezistă a acelui sinistru ”lebensraum im Osten” nazist, încât vei zice că România e acolo unde se află români, fie și unul de sămânță.
Diaspora română nu e formată, se știe, doar din ”căpșunari”. În diaspora română actuală există și o intelectualitate de cea mai bună calitate profesională și morală, chiar o elită – plecarea ei sărăcind și văduvind țara de multe, de prea multe valori. Ne confruntăm cu o ciudată evoluție când știm că, în perioada interbelică și imediat după, diaspora românească (în Europa mai ales) era dominată de o elită strălucită, în mare parte, ca acum să fie copleșită numeric de muncitori cu o calificare eterogenă…Intuiesc că aceștia, rămânând în țară, ar fi votat la fel. Întoarcerea, dacă va fi, va fi tot individuală, la fel ca și plecarea și, din cazurile pe care le știu, orice încercare de întoarcere, e mai degrabă o dezamăgire… Ca în Ion Barbu: Ai crezut că ploua soare,/C-a dat iarba pe răzoare,/Că alunul e un cântec…/- Astea-s vorbe și descântec!)
”…alegerile dintre alegeri”… Cine ar trebui să conștientizeze aceste alegeri? Doar nu aveți pretenția cel plecat să-și facă introspecție, să ajungă la individuarea junghiană… recapitulându-și jurnalul cu vise de exilat!
Eu sunt dintre cei care se abțin de la vot, de zeci de ani dar, acum, am votat sub spaima parabalanilor lui Georgescu, Simion și… ai lui Daniel Ciobotea! Așa ar fi ales, sunt sigur, și Hypatia, de-ar fi ajuns zilele mele.
Să-nțeleg deci, că ne-amânăm prezentul pe care-l trăim deși eu, un ucronic paradoxal, mi-aș amâna mai degrabă trecutul recent, trecutul imperfect ca o formă gramaticală ce nu există dar are consecințe. Da, amânăm, procastinarea fiind în destinul nostru de români, amânăm până când deciziile sunt luate de alții în locul nostru: suntem rezultatul unei istoria ce ne arată că pentru noi au decis ba romanii, ba turcii, ba rușii, ba… mai continuați și dumneavoastră până în zilele noastre, pentru că sugestia vă aparține!
Da, sunt dintre cei care au ales pasivitatea ca un refugiu moral, pentru a nu fi complice prin votul meu la ticăloșiile ”aleșilor” de pe listă. Cât despre ”cercul… strâmt” de care vorbește Poetul, la mine s-a strâmtat într-atât încât se apropie de zero (0)!
Vorbiți despre recentele evenimentele violente din Irlanda de Nord și despre diabolizarea românilor. Fac un joc de cadre și epoci, ca în cinematografie, și voi zice că sub lozinca ”Suveraniști din toate țările, uniți-vă!”, xenofobii și antisemiții britanici au devenit antiromâni, moment solemn și grav încât, chiar și la mine acasă, printr-un reflex firesc de solidaritate, simt că nimeni nu vrea un vecin român, dintre cei refuzați în Irlanda…
Mentalul colectiv ia în colimator categorii nu persoane iar eu, un cosmopolitan (măcar cât un cinic oarecare), voi fi un expat anacronic fără identitate, aruncat din spațiu și din timp.
Se vorbește de deficitul bugetar datorat în bună parte evaziunii fiscale. Ce pot zice decât că despre toate acestea guvernele șubrezite de hoții au știut și au tăcut cu complicitate iar infracțiunile vechi se răzbună pe guvernarea de azi, ce se arată incapabilă să pedepsească vinovații de ieri, încât și această guvernare devine complice la hoțiile viitoare! Poate fi optimist doar cel care nu (re)cunoaște mizeria ipocritei lipse de profit a firmelor comerciale, cu preponderență a celor străine; deci, să înțeleg, ele trăiesc din pagubă, și să le mulțumim că plătesc salariile (minime) unor muncitori care încă n-au plecat în străinătate… Mizeria unor jigodii din mediul de afaceri e în cârdășie flagrantă cu lichele politice din Guvernul României…
Evaziunea civică? Sunt sigur că și aici e vorba de mine… Sub pretextul, documentat, că primul care te fură și te înșală ”legal” e chiar statul, eu rămân un contribuabil cu ochii pe portofelul statului și mă simt nedreptățit când alții fură… Și, ironic, …mi se reproșează că nu mă implic? Cum, îmi fur singur căciula și mi se reproșează că nu mă implic?
Urcând la alt palier alt conotațiilor, aflăm că pentru majoritatea diasporenilor, lumea românească le este existențial mai aproape decât țara în care trăiesc fizic. Dacă i-aș spune ideea asta lui Ciolacu sau lui Budăi (fost ministru al Muncii!) aș fi ridicol, ei fiind siguri că vorba latinului ubi bene, ibi patria, a rămas valabilă oricând, oriunde, ca și cum ar fi scrisă pe bancnota de un dolar.
Personal, nu cred că toți cei plecați ar dori să se întoarcă în țară, unii făcându-și acolo rosturi temeinice pe mai multe vieți chiar. Dar, aici subscriu, într-un fel toți românii de bună credință sunt alungați de acasă iar unii dintre cei care n-au plecat sunt într-un lung exil interior, poate chiar de un secol, și eu știu foarte bine la cine mă refer, căci sunt unul dintre ei!
Încă mă întreb, după atâtea încercări la limită a existenței, oare ce putem gândi în avantajul nostru din această tragedie, pentru că orice tragedie de la antici încoace, ar trebui să aibă și un dram de lumină, de speranță…
Exprimată în procente, diaspora nu-și arată nici pe departe adevărata însemnătate; procentul semnifică doar cantitate; abia reprezentarea calitativă redă cu adevărat dramatismul înspăimântător al stării de fapt: dincolo de excepții, în țară au rămas otrepele, oportuniștii, cei dispuși la compromis, gata să trăiască, (sub)preț, la orice nivel moral… Deschiderea granițelor (marea spaimă a lui Ceaușescu!) a făcut o filtrare morală incredibilă după o regulă tacită: Poți rămâne în țară, vei avea și o bucată de pâine, nu mai mult, dar îți ții gura și faci ce-ți spunem! Cei competitivi, puternici și dispuși să lupte au plecat, lăsând țara pe mâna lichelelor de care vorbea Gabriel Liiceanu, a leprelor și jigodiilor care au parvenit, politic ori prin afaceri, la averi fabuloase, un capital investit mai departe în coruperea ideii de societate liberă, de democrație… Nu știu dacă și dumneavoastră, dar mie mi-a sărit în ochi de ceva vreme o frăție subterană ocultă, mafiotă, între politicienii de vârf și oamenii de afaceri, români și străini, care și-au dat mâna pentru marele jaf legal și de necontestat în nicio justiție, altfel, justiția fiind complice și ea!
Da, culturile europene așa s-au format, prin deschidere către lume, prin confruntarea, deseori violentă, dintre reprezentanții ei, așa că splendida civilizație a Europei are în spate o cocoașă enormă de nedreptăți și ticăloșii, când seculare, când clericale, care, petrecute în timp îndelungat, și-au mai atenuat parcă gravitatea…
Desigur, Joyce poate avea dreptatea sa doar că Robert D. Kaplan v-ar contrazice, cu bun simț, și prin aceea că geografia Irlandei, deci și istoria ei (!) este atât de diferită de România și de români încât am putea spune că vorbim… de specii diferite!

Cum mai zicea nușșcare, tot economică va fi, dacă va fi vreodată.
Nimeni nu mai pleacă „ddă mare dor de glie” înapoi, decât penncă având pensia hau, se pot descurca în ceva orășel mai mic … pe la țară, poate, pe nivelul de trai bau.
Care e mai mare decât ăla pe care îl au unde se află, dacă ies la pensii, carevasăzică.
Ăla e PRINCIPALUL motiv al re-emigrării.
Că dorul e mai mult … la mișto. De ceașcărie îți e dor, de fapt, de Oamenii de atunci … de relațiile de atunci … prietenie … bucurie … chestii faine.
Gustul Ceahlăului era una atunci, cu rucsacul în spate, și e alta azi, cu beemveeul … pe o terasă unde niște BORttoși tonttollofani ass-cul-tă manele la maxxx … să s-audăăă-n țaaaraa răăzăășââluuooorrr.
E altă țară … spațiu-timp diferit.
Au încercat destui … că nu se prea integrau, și aveau durere la simțirică.
S-au întors cu coada între chiișiiuuarii, după ce au pierdut o TONĂ de bani.
Pe care a trebuit să îi re-câștige.
Țucălari din ăștia … varraffekkalle … andy transport sau mai hau … din ăștia care spală furăciunea tovărășeasscă.
Ăștia sunt gloabbă lizzare pe băț.
Cassecasse lui năstasse peste tot. Să te tot întorci.

Stimate Domnule Cercel. O sa fiu prozaic ca de obicei.
Abia am venit de la munca si sotia ar fi vrut sa gateasca niste obscenitati culinare, mexicano-peruviano-nicaraguane cu nu mai stiu ce guacamole, fasole, porumb negru si zeama de agave. N-avem carne de capybara ca de asta n-as fi refuzat.
Pana la urma am cazut de acord sa faca un sote de ciuperci cu usturoi, niste ochiuri pe sunca si o mamaliga mare, din aia mai tare numai buna de taiat cu ata.
Foarte simplificat, pentru un emigrat, e nevoie de doua lucruri care sa-l faca sa-si pastreze obarsia.
Partea „lemn-oasa si partea fer-oasa”. Asta cu lemn e legata de lucrurile mai mult tupesti. Asta din fier e legata mai mult de spirit. Undeva se intalnesc unite printr-un nit.
Ambele sunt disponibile in ziua de azi intr-o societate civilizata, fiind pazite de hotii la drumul mare din Romania.
Nu ma intorc nici cum.

Atîta vreme în care și cînd, domnul G.Cercel abordează tema ENIGMEI diasporei românești cu precădere cea post-decembristă 1989 (cum celălalt G.L., a DILEMEI) fără a aduce în analiza sa atît de semantică-filozoficoasă rolul diabolic al ideologiei comuniste și aportul criminal al marxismului și neo-marxismului triumfător peste tot prezent și întreprinzător mai viu și mai feroce azi ca niciodată, Dînsul, și dumneavoastră domnilor comentatori, sînteți complet pe lîngă înțelegerea fenomenului Diasporei post-comuniste românești.
Numai și numai, comparațiile cu perioade istorice atît de diferite și cu țări de cultură și evoluție istorică atît de altfel, vezi cazul Irlandei cel pomenit, prin „interesantul” citat-adăugat irlandez al lui James Joyce, de altfel remarcat și de un alt comentator, dovedesc cu prisosință că domnul filosof Gabriel C. are o abordare a noțiunii de „Diasporă” și de „Acasă” cel puțin „stranie” și cu mult deformat-depărtată de realitatea concretă la care domnul G.C. uită ca prin miracol să pună în evidență înainte de toate : Ce Este Omul ? ECCE HOMO ! Natura Ființei Omenești !???!
Enigma și Dilema Naturii Ființei Omenești.
Superb îi/le este eufemismul ego-centristic :
„ … Enigma diasporei se referă la o problemă și la mirarea pe care ea ne-o provoacă.”
NE O ?!?
Provincialismul autohton victimar a atins culmi everistice.

O solutie la ce? Nu se precizeaza. Pot presupune ca la ceva, resuscitare, revenire, kestii cu vom fi iarasi ce-am fost si mai mult decit atit. Ihim, cum nu? Ce-ati fost mai precis? Cine ati fost ce? Asta e discurs de purtator de sufertas. Sint atiti de-astia de pot infiinta Partidul Sufertasier Roman. Ar lua lejer 50% din voturi.

Dintre cei pe care-i stiu nu s-a intors decit o fata, IT, in 3 ani nu s-a putut adapta in US si in ’99 era inapoi. In rest? Nici pomeneala, mai vin doar cit sa-si vada parintii inca in viata, unii vor reveni aici sa moara, majoritatea nici nu vor sa auda, au rupt complet legaturile cu Romania. Copiii lor vin aici ca-ntr-o curiozitate adusi de parinti sa-si cunoasca bunicii. Ce mostenesc vind si noapte buna. Hai, dati cu huooo generalizat ca sinteti evident mai romani decit ei.
Cel care n-are incotro si si-a gasit de munca pe undeva dormind cu alti 12 insi intr-o camera se intoarce cind poate, macar de Sarbatori si de Pasti si presupun ca nu are vreo sansa sa-si expatrieze familia. Ala se va intoarce. Restul? Sufletu’.

Da’ se foflingareste intelighentia de numa’ de soarta celor plecati. Ca ce sa faca si ea. Ok, dati-mi procentajul de medici intorsi in Romania dupa ce v-ati batut joc de ei 20 de ani. Cu o cale precizati si procentajul de profesori universitari valorosi repatriati. Ca prea e plin de rapandule cu studii universitare de lugu lugu pe-afara si o solutie buna pentru Romania ar fi ca toti astia sa-i lumineze pe cei din tara in care-au studiat.

Acest text scoate la iveală multe din marotele/clivajele intelectualității băștinașe: implicarea acestora ca parte a „societății civile”/ca parte a unei mișcări politice, raportarea la xenofobie, locul, definiția și spațiul națiunii etc.

Cert este că, in pofida unui mit recurent, intelectualii rumâni s-au implicat din plin atât in umplurea socoietății (mai mult sau mai puțin civile) cu idei fixe și de multe ori proaste cât și in politică unde au furnizat resursa umană pentru partidele postdecembriste. Am avut o liotă de vadimi, de manolești, de lavrici care au produs maculatură și materiale pentru retorica maidanului politic, Țara nu a dus lipsă de intelectuali dedicați…măreției, propășirii sau salvării națiunii. Ba am avut și puzderie de mișcări și partide salvaționiste prin însăși titulatura lor ridicolă, grupări clocite tot de niște intelectuali, brucaniști sau nicușoriști. Deci ne-am cam lămurit cum e cu implicarea intelectualilor și cu valoarea lor.

Acum e ceva mai greu cu implicarea, că majoritatea celor neprinși intr-un partizanat fățiș (gen membri de partid sau aplaudaci in tribune electorale care scriu ode tătucului-președinte) s-au lăsat pe tânjală crezînd că după aderarea (mai bine zis primirea in) la UE au scăpat de griji pentru că, nu-i așa?, ei și-au făcut deja datoria înscriiind țara pe un parcurs glorios alături de marile națiuni europene. Ca să te implici trebuie să vrei ceva și să fii capabil să definești simplu acel deziderat. Nu mai e cazul. In afara de ideea fixă a Europei (in care e musai să stăm cuminți la locul nostru) nu auzi nimic din sferele înalte ale intelectualității neînregistrate. Poate doar un bîzîit antiamerican, sau, in fine, antitrumpist.

De pildă. Ce ar trebui să facă intelectualul cu valul de xenofobie ce crește in Europa? Dar cu xenofobia localnicilor? Iată:

„Se prea poate ca în comunitatea romă să existe anumite probleme specifice. Dar oare ele nu au fost cauzate de o veche incapacitate a societății românești de a le oferi condiții optime de integrare? Și nu există criminalitate sau probleme adaptare la lumea occidentală și printre etnicii români? ”

Deci ar trebui ca intelectualul rumân să dezgroape cenușa strămoșilor rușinați și să și-o pună in cap, in numele națiunii. :) :) :) Plus reflexul (auto)profilării etnice. Bieții țigani au niște probleme pentru că nu am fost noi capabili, ca societate, să-i integrăm. De unde rezultă că vechile marote au rămas valabile: 1) o națiune e musai un organism care trebuie să integreze toate etniile aflate pe teritoriul său, poate și in afara teritoriului (niciun intelectuial nu se întreabă dacă este și dorința acelor triburi/etnii). 2) românii sunt una din cele mai penale națiuni ale Europei. 3) cine nu e xenofil e musai un xenofob, deci dacă nu empatizezi cu ăla care te pocnește in cap cu maneaua la 2 noaptea ești un nenorocit de xenofob, și ține de datoria morală închipuită a intelectualului rumân să o afirme ori de câte ori i se pare că cere interesul național. 4) intelectualul e persoana îndeobște îndrituită să vorbească in numele națiunii și să apostrofeze semenii care dau dovadă de xenofobie.

Numai că xenofobia e ceva natural. Toții oamenii sunt mai mult sau mai puțin xenofobi și foarte puțini reușesc să țină sub control frica, aversiunea, scârba pe care unii străini le-o provoacă. Inclusiv intelectualii ce au învățat să peroreze ipocrit despre toleranță. E adevărat, există și xenofili, iar unele popoare sunt mai iubitoare de străini decât altele, rumânii fiind dintre cele mai xenofile neamuri din Europa (de aceea avem puzderie de minorități și o limbă atât de bogată, plus obișnuința de a ne închina la străinii cu moț). Așa se explică de ce avem atât de mulți țigani in România (și inainte de apariția mutanților legionari aveam și foarte mulți evrei), pentru că noi am fost printre cele mai tolerante comunități din Europa de-a lungul evului mediu. Cu țiganii avem in comun și stilul de viață seminomad. Și fiind seminomazi nu cred că e corect să vorbim de o diasporă rumânească sau țigănească. Neamul de căruță nu are un spațiul al său, nu posedă pe veci nimic și nici nu tînjește la asta ci doar la fală, de unde și febra ctitoririi de palate (ce zac acum părăsite in Maramureș sau in Strehaia). Și de aici spiritul contraproductiv al intelectualului care se întreabă „ce e de făcut cu străinii dintre noi?” (pentru că e evident că pentru el acel rumân/țigan ce se perindă prin Europa fără granițe este…un străin pe care nu-l prea înghite, nu-l înțelege și nici nu și-l dorește prea aproape, că dacă ar fi altcumva l-am fi observat la cârciumă/la nunți și botezuri/pe stadioane/la pășune și grătare implicîndu-se de zor civil și înjurînd cot-la-cot cu căpșunarii aberațiile de regulamente și directive europene).

„Trebuie deci să ne punem serios problema acestui deficit de implicare. Care sunt cauzele lui? ”

Eu nu văd deficitul de implicare. In fapt, mi se pare că la alegerile de anul trecut (continuate anul acesta) am avut o implicare politică fără precedent la firul ierbii, in rândul oamenilor obișnuiți. Doar că această implicare nu a convenit deloc elitelor (reale sau imaginare).

Eu văd și înțeleg prin implicare in mersul cetății acele acte publice gratuite, orice afirmare in agora a unor opinii politice, orice partizanat neremunerat. Ca atare, spre deosebire de armatele de activiști de partid, de mercenari implicați in propagandă, de jurnaliști plătiți de la buget, de data asta am avut foarte mulți oameni implicați in dezbaterile politice din afara establishmentului stat-partide-massmedia mainstream. De aici și retorica anti-sistem (in care sistemul e privit ca o organizație coruptă ce a confiscat instituțiile statului pentru a le folosi impotriva cetățenilor) și strădania unor candidați de a atrage acest val de nou-veniți in politică. O parte din diaspora a fost antrenată in curentul contestatar dar nu din momentul alegerilor, ci in urma vacanței forțate de autorități in timpul pandemiei. Așa-zisa radicalizare atunci s-a petrecut.

Și asocierea in vederea apărării unor drepturi ori pentru răspândirea unor idei este desigur tot o formă de implicare. Așa se face că din 2020 încoace mulți rumâni s-au tot organizat pentru a contracara abuzurile și puterea crescândă a statului, unde statul nu este doar România, din moment ce mare parte din legislația ce se aplică in țară este produsă la Bruxelles. Unii au intrat in politică, alții, mai fricoși, au rămas in zona civică, a asociațiilor și forumurilor online. Acum aflăm că aceste organizații ar fi pasămite finanțate de ruși (nicio dovadă nu s-a prezentat in acest sens), că afirmarea anumitor idei ar fi extremism (iară nu utilizarea forței/violenței precum in pandemie când statul a scos armata pe străzi ca să lupte cu un virus și apoi a închis populația in case/orașe), că toți oponenții regimului și eurocrației ar fi idioți utili ai Rusiei șamd. Deci o demonizare in toată regula. O demonizare care, prin amploare, tinde să amenințe întreaga populație de limbă română din Europa. Când urăști și propagi ura asupra unei jumătăți din populația unei țări și nici nu ai bunul simț de a te opri odată cu finalizarea procesului electoral nu mai poți vorbi de reconciliere și…solidarizare. Oamenii ăia simpli care in sfârșit s-au implicat in viața cetății simt ura și disprețul acestei false elite de politruci și nomenklaturiști care a pus monopol pe europenitate și împarte diplome de pro-europeni. Acum că a devenit foarte limpede antagonismul politic -in care milioane de rumâni simpli pur și simplu îi vor scoși din politică definitiv cel puțin pe acei membri de vârf ai cleptocrației, iar aceștia au declanșat vânătoarea de legionari, fasciști și extremiști pentru a putea asocia ulterior orice disident cu legionarismul (chit că cei mai mulți extremiști naționaliști și anti-europeni/anti-americani sunt chiar in structurile statului, in rândul acelei elite imaginare) nu cred că ne mai putem aștepta la o vindecare a rănilor societății și nici la o reimplicare fățișă din partea Diasporei. Chiar in timp ce despicăm firul națiunii in patru neamul se sparge in paișpe și se împrăștie către toate zările fizice sau doar mentale. Fiecare simte când nu e bine primit undeva, când e blamat altundeva, când e scuipat doar pentru că a votat in sensul unei trădări imaginare a neamului (chit că vorbim de așa-zisul vot pro-Rusia sau de cel amăgit pro-Europa) și pleacă unde vede cu ochii. Prea puțini rămân „acasă” ca să se certe cu rudele și foștii prieteni, ca să fie ridiculizați, incriminați și discriminați, ba chiar vânați pentru o opțiune politică. Pentru moment democrația originală a statului român a reușit performanța de a suspenda democrația casnică, cea naturală care permite mișcarea și chiar existența unui trib/neam. Nu mai există un ‘acasă’ și un forum comun pentru toți vorbitorii de limbă română.

Superb ABCDEFGH Interpretări, păreri, divergențe, trei texte și doi filozofi
Alegerile etc. „ …. au consumat vreo patru anotimpuri din viața noastră, o întrebare frământă astăzi România…”
Cînd cineva vorbește la persoana întîi plural și se ia într-un fel, drept România, și mai ales știe ce o frămîntă „… : ce este în mintea și în sufletul diasporenilor care au votat așa cum au votat?” să fie vorba aici chiar despre acel „orgoliu rănit” ? sau să fie vorba doar despre un mascat proces de intenție de tip ….. „Большой театр” ?
Cum adicătelea „așa cum au votat” ? Adică, „așa cum” ? Cum „așa”?
Adică ce, n-au votat bine ? n-au votat cum trebuie ?
„Lipsesc deocamdată cercetări sociologice” (Dosarele?) „despre românii din străinătate” și evident „…structuri de sens și de semnificație cu valabilitate generală.” „Valabilitate generală” !??! A „filozofiei” ???
Şi deodată, iaca buba : „ … s-au orientat către o soluție pretins suveranistă…” și bla-bla-bla și bla-bla-bla, domnul doctor, analizînd cauzele și smptomele prin „metodele filozofiei” cu „instrumentele fenomenologiei hermeneutice, are diagnosticul pus, și-n plus, și „general valabil”.
Şi tot vorbind despre „noi” și „democrația” din România, dînsul (G.C. ! nu C.G. !) remarcă subtil că „…realitatea are uneori acest aspect inestetic și haotic, această aparență de meci de rugby în noroi …” și dă-i și dă-i și luptă și luptă.
CURAT „autoobservare, autointerpretare, intropatie și hermeneutică de text.” !
Cînd cineva nu știe despre ce vorbește, cum aici dînsul despre „rugby” neștiind absolut nimic despre rugby, mai bine și-ar drămui puțintel „orogliul rănit”.
Şi revenind acum la Amalgamul Faraminos al celor doi „filozofi”, Ge Cercel și eL Gabriel, din cele 3 disertații, reies în evidență discrepanțe și fulminante sofisme înfiorător de păguboase dar mai ales, generalizări teribil de „general valabile”.
Apropieri/comparații absolut indigeste și nepotrivite și fofilări-eludări complet neplăcut surprinzătoare :
Comparația României de azi cu cea interbelică, contextul istoric geografic politic atît de diferit este pur și simplu stupefiantă.
Se uită, voit sau nu, Cioran s-a născut în Imperiul Austro-Ungar, România nu exista decît sub forma Principatelor Moldo-Valahe, și puțin mai tîrziu ca Regat cu un Rege neromân, neamț/german, și se formează cu adevărat prin tratatul de la Trianon, abia în 1920.
FRUSTRĂRI ?!!? ORGOLII ?!!?
Amalgamarea orgoliului elitei intelectual-culturale cu orgoliul proletarului-muncitor „exploatat” ( care o fi/este frustrat/foarte frustrat, dar orgolios cred că mult mai puțin dacă nu chiar deloc!)
Eludarea absolut surprinzătoare a rolului diabolic al perioadei comuniste (45 de ani) și tăcuta bunăvoință despre prelungirea-înrudirea cu cea post-comunistă (35 de ani). Sîntem în 2025.
Eludarea noțiunilor și importanța absolut radicală nefastă, criminală și terorizantă a ideologiei comuniste, a marxism-leninismului bolșevic și de orice altă natură și, readaptarea acestora după 1989 prin schimbarea lor la față : neo-marxism, globalism, și alte forme de propagandă virulent-agresivă.
Eludarea rolului decisiv toxic în România a continuității după 1989 a Statului neo-comunist ex-securist semi-analfabet și semi-incult anihilînd superb orice posibilitate de democrație real-veritabilă.
Eludarea diferenței Majore între „Diaspora cu/peste frontiere” și „Diaspora fără frontiere” ; „Diaspora de azi” / „Diaspora de-Atunci”.
Comparația nepotrivită prin ricoșeu absurd a diasporei românești cu cea irlandeză.
„Diaspora” nu este o ființă sau un lucru, o problemă, o dilemă sau o enigmă căreia tu, el, cineva, gînditorul, filozoful, comentatorul, chițibușarul caută trebuind să găsească „O Soluție”, „Soluția”! „Dovada” !
Filozoful nu se întreabă, nu are dilema-enigma, cum se face că de 35 de ani Tot Ăia mîuiesc și-și împart România în toate sensurile măsluind direct indirect orice formă de alegeri orice formă de democrație, DAR este foarte neliniștit de ce Diaspora nu a votat cum trebuie, Ei Da! spunînd-o altfel, întortochind dibaci filozofic și hermeneutic, enigma cu dilema și dilema cu enigma. Măi să fie !
Amalgamarea procesului de formare a culturilor, popoarelor, națiilor prin clișee propagandiste ( „Culturile europene și occidentale în general așa s-au format: prin deschidere către lume, prin depășirea limitelor imediate ale spațiilor arhaice, prin forme tot mai ample de globalizare, până în punctul în care fenomenul a devenit universal.”). Chiar așa ?!?

Orice om de cultură, intelectual, jurnalist aparținînd elitei unei nații are menirea (obligația) sacrosantă de a se situa în permanentă Opoziție cu orice formă de Putere. Dar de această „jalnică” Utopie marea majoritate s-a despărțit definitiv demult, și nu doar în România.

Cînd Diaspora va avea dreptul să voteze cum vrea, cum simte, cum știe, cum îi vine, la mișto, „n’importe comment” și în voia destinului fără ca să fie disecată și analizată cu lupa hermeneutică ?

SUPERB !

Văd că s-a dat startul la campionatul de anecdote cu taximetriști. Să vâr și eu una pe țeavă. Telegrafică.

era prin februarie. Eu, înghețat, grăbit și inconștient: cu ecusonul la gât. urc in primul taxi de firmă. Șoferul, așa cum aveam să aflu mai târziu, intelectual, deci mașina curată și fără manele.

eram la Cluj. Drumul lung. El, răcit cobză. Mă ginește din prima. Și zice: „corporatist, nu?” Și se aruncă intr-o perorație anti-capitalistă și anti-colonialistă. Spre uimirea lui, îi dau dreptate -că vreau să aflu mai multe- și doar bag niște strâmbe gen „da’ dacă patronatul ar fi fost român credeți că nu distrugeau țara?” sau ‘”dar politicienii nu au nicio vină că s-a prăpădit patrimoniul?”

eram in mașină intre două geamuri deschise. Incerc să forțez inchiderea unuia. Sunt ignorat. Eu înfofolit, el își arunca mucii pe geam o dată la 2 minute. Zice că gândesc încet și sugerează că m-au spălat ăia pe creieri. Mă scuz, îs ardelean și nici n-am studii de profil. El mă ia împăciuitor și începe povestea vieții. Cursa devine și mai lungă. Aflu că a terminat filozofia, apoi a lucrat o vreme in țară și apoi, scârbit de camarila lui băse, a plecat din țară. In Occident, unde a descoperit civilizația și regulile dure dar de bun-simț. Își aruncă iarăși mucii pe geam. Întreb timid: dar corporațiile? „Sub control in UE! d-aia au venit aici, că acolo nu mai puteau să propage corupția, lăcomia și consumerismul”. Aflu și planurile de viitor: ceva cu fonduri europene și o asociație de tăiat frunza la câini.

eram in februarie 2020. la sfârșitul lunii. după întâlnirea cu diaspora întoarsă acasă ajung la hotel plin de muci. I-am dus și eu mai departe, după o săptămînă de bolânzit.

Ce este o diasporă și ce vrea ea de la lume?

1) „Culturile europene și occidentale în general așa s-au format: prin deschidere către lume,”

Dacă vorbim de deschiderea prin cucerire atunci nu cred că putem vorbi de o specificitate culturală europeană: toate marile imperii, de pe orice continent, s-au întins cât au putut in lume, peste alte popoare, nu din curiozitate, din generozitate, din dorința de a se împăca cu celălalt, cu străinul. Sau pentru a duce civilizația in toate zările*.

Prin urmare, despre maturitatea civilizației europene probabil putem vorbi din momentul Revoluției Americane și după adoptarea primei constituții moderne. Iar aceste extraordinare evenimente au fost rodul unei diaspore in mișcare. America este utopia unor îndărătnici, vrrednici, bravi diasporeni europeni. Le spunem astăzi coloniști, dar anterior revoluției erau o diasporă formată din grupuri masive de migranți din rândul popoarelor europene, uniți aparent doar de o lingua franca.

Diaspora europeană pare că a vrut doar să-și facă o casă mai bună. Și a găsit continentul american pentru asta. Deci nu s-a deschis către lume, ci s-a închis cu ziduri-frontiere, lăsînd doar o portiță pentru viitorii imigranți din lumea veche. Ba a emis și doctrine politice izolaționiste (pe care insă le-a incălcat adesea, din fericire pentru omenire).

*Sentimentul datoriei față de propria civilizație apare târziu, intr-o Europă plină de ea insăși, conștientă de puterea ei planetară pe care o proclamă ca rezultat al unei superiorități rasiale și culturale imaginare. De aici și puzderia de misionari occidentali de care s-a umplut lumea din secolul 19 incoa, precum și instituțiile filantropice globale de ieri și astăzi.

2) „esē diaspora en pasais basileias tēs gēs”

Ca-mi sta pe creier ca un „urlet dintr-o limba moarta”. Vorbim despre diaspora noastra, romaneasca. O intoarcem pe toate fetele. E o furtuna intr-un pahar cu apa?
Cum suna antonimul diasporei? Ce e diaspora evreiasca? Cum e, dupa 2000 de ani de pribegie sa-ti aperi o tarisoara cat Dobrogea, de niste hiene?
Multe intrebari…

2) „esē diaspora en pasais basileias tēs gēs”
Dar prima și cea mai longevivă diasporă a civilizației noastre a fost cea evreiască. Ceea ce a început in plan metafizic ca un blestem al unei divinități primitive și capricioase, un exod care a fost declanșat in plan material de niște împărați romani nu tocmai primitivi dar intoleranți și sângeroși, a continuat cu febrilă căutare a unei noi identități și a unei noi case. Neducînd lipsă de profeți, povestași și mistici, noua identitate au născocit-o rapid: creștinismul, insă prea puțini evrei au îmbrăcat-o, dar noua casă au găsit-o abia după vreo 1800 de ani (poate mă inșală memoria) și, bizar, era cea veche.

Iată o întreagă diaspora lipsită de punctul de referință fizic, adică de patria in care ar fi putut reveni. O diasporă care ar fi putut fi numită enclavă etnică și un neam care ar fi putut fi inclus in rândul triburilor migratoare ale evului mediu. Dar nu s-a întâmplat asta, europenii nu i-au socotit pe evrei migratori și nici ei pe sine. Ci rătăcitori. Și, din acest punct de vedere, mulți români aflați in Occident alcătuiesc o diasporă de tip evreiesc, adică o rătăcime preocupată de pierderea identității culturale/etnice și înclinată să transfere in lumea nouă riturile celei vechi. Avem astfel comunități de români care frecventează biserici ortodoxe răsărite prin toate coclaurile Europei, români care petrec in dulcele lor stil strămoșesc, români care mențin mici Românii prin Occident. Niciuna din aceste comunități nu va rezista mai mult de 3 generații. Nu avem mitologia necesară pentru a lega neamul de o ființare comună și continuă, iar practicile religioase sunt superficiale, departe de a constitui o fibră națională. Este o diaspora a nostalgicilor pe cale de dezintegrare. Niciunul din acești oameni nu se va întoarce și nici nu va face vreun efort pentru acel acasă lăsat in urmă, Ei deja și-au ctitorit micile biserici-patrii departe de țară…de care nu mai au nevoie (chit că o idealizează).

3) Imigranții care nu pot deveni o diasporă, căci de când și-au părăsit patria și până au ajuns in cea nouă lumea s-a schimbat…

3) diaspora ce nu s-a mai născut – minoritatea europeană a cetățenilor de origine română.

Chiar dacă Uniunea Europeană nu este deocamdată o federație cu statut juridic definitivat (îi lipsesc o constituție federală și niște instituții-cheie federale precum Curtea Supremă și FBI) ea acordă cetățenie europeană tuturor cetățenilor statelor membre. Ca atare, din 2007 toți românii aflați la muncă, la studii, la furat, cerșit, sau doar căscat gura ca turiști NU mai sunt imigranți, ci cetățeni europeni cu drepturi recunoscute și protejate de lege. Deci nimeni, niciun rumân aflat in UE nu (mai) trăiește, rezidează, locuiește in diaspora, și nici in străinătate, căci nu (mai) există și nu (mai) poate exista nicio diaspora in Uniune a vreunei națiuni membre.

E adevărat că a existat o inerție culturală a românilor ce au migrat sau doar rezidat temporar in UE înainte de 2007 și au apucat să-și construiască un tărâm imaginar al diasporei românești. Sună ca o înnobilare a vagabondului, nu e doar un alienat oarecare, ci membru al unei distinse entități cu origini și aspirații glorioase. Cei din țară au încurajat și ei fantasmagoria, in speranța că cei plecați nu-și vor uita rudele și patria, că vor trimite ajutoare, că vor păstra aici proprietăți, că vor plăti taxe, că-și vor menține legăturile, ba poate chiar întoarce intr-o bună zi cu soare.

Dar greu poate fi imaginat un grup mai eterogen și dezorganizat precum ceea ce numim diaspora românilor din UE. La ultimele alegeri cei din țară au aflat cu stupoare că opțiunea politică a „diasporei” diferă aproape radical de a celor din țară. Stupoarea se datorează faptului că provincialii rumâni nu au înțeles nici până astăzi că românii din diaspora sunt in plină metamorfoză identitară și că încet-încet incep să gândească și să se comporte ca niște europeni. Nu e așadar nicio mirare că „diaspora” a votat ca o minoritate etnică de cetățeni europeni și nu ca o majoritate de cetățeni români.

Desigur, unii se întreabă in continuare, stupefiați: dar cum de au votat totuși niște europeni de origine română un candidat pro-Rusia? Răspunsul este simplu: pentru europeni pericolul rusesc nu este ceva atît de palpabil ca pentru noi, cei din țară, și nici spaima de ruși vreun fior care se transmite genetic (către copchii lor care abia de mai vorbesc românește și au ajuns iată la vârsta votului). Votul european pentru dreapta anti-imigrație s-a regăsit și in rândul acestei minorități aflate in prima linie concurențială cu valul de imigranți din Asia și Africa (pe care-i percep ca pe un rău invitat de forțele globaliste întruchipate de stânga aflată la putere). Mai mult, această dreaptă s-a pretins nu numai suveranistă ci și purtătoarea valorilor tradiționale, creștine ale vechii Europe. Deci minoritatea română a răspuns și acestor apeluri care păreau mulate pe nostalgiile și anxietățile lor identitare. De aici și aparentul paradox: niște imigranți care votează partide și populiști anti-imigrație, din moment ce ei nu se mai simt sau chiar au aflat că nu sunt imigranți.

Așa că grijile vizavi de „diaspora” sunt mai degrabă un reflex mioritic al bătrânilor rămași in balta acestui Mississipi european care a devenit România, o spaimă locală a irelevanței și singurățății, un dor de prietenii pierduți, înghițiți de Leviathanul globalist, un spectru îngrozitor al ființei naționale ce se îndreaptă pasămite către dispariție (și vedem această disperare in orice articol de presă pe tema demografiei in care se zbiară de tema împuținării neamului). Asta deși o țară curățică, cu o infrastructură decentă, membră UE și NATO, cu o economie de piață veritabilă, cu taxe mici, relief variat și multe resurse, și doar 15 milioane de locuitori ar fi un tărâm ideal pentru mulți români avuți dar rătăciți prin lumea largă…Și nu e deloc dificil să se întâmple asta: trebuie doar abolit socialismul, iar nomenklatura trimisă la plimbare, să-și facă ei o diasporă in China, in frunte cu tovarășul Cap-de-pod ponta..

In epoca de aur a comunismului nostru erau conturate 4 grupe mari de „natiuni” cu tipicul lor: ardelenii, bănățenii, moldovenii și oltenii.
Acestea aveau întipărită in mentalitatea colectivă educația inrădăcinată din diferitele administrații care au impus diferite reguli de disciplină și convietuire a etniilor existente. Administratii occidentale, orientale, sau influențe rusești.
Religiile au avut un rol important in formarea și influențarea educației și formarea acestor „națiuni” interne. Religia Ortodoxă – cu un caracter ultraconservator, religia Catolică cu un caracter mai modern care impunea exigență, o mai multă disciplină și religia protestantă cu a ei abordări mai maleabile și pragmatice a Scripturilor în contextul perioadelor prin care trecea.
Amprenta educațională a acestor administrații din trecut este incă vizibilă dar mult diminuată și în prezent.
Epoca de aur a comunismului rusesc a incercat să elimine religiile din mentalul colectiv și au incercat egalizarea ideologică a mentalului în proletariat apărând astfel cultul colectiv în care unii se credeau mai proletari de proletarul, nelăsând loc protestantismului care să dea imbolduri fariseismului proletar.
La revoluție starea generală a națiunii era „noi muncim noi nu gândim!”.
Protestele masive de după revoluție aveau ca principală ideologie sloganul „noi vrem să muncim”. În acest context cei care știau cât de bine se muncea pe la noi (încât aveai cartele de rație „științifica” alimentară, frig in blocuri, rație de energie, 2-3 ore de tv pline cu propaganda realizărilor „mărețe” și lipsa libertății) a apărut primul val: exodul – un val mare in care cei mai mulți și-au făcut bagajele pentru a pleca definitiv din acest stat.
La cât de „bine” au evoluat lucrurile a apărut un al 2-lea val migrator care a inceput să formeze actuala diasporă care oscilează intre a rămâne in occident sau a se intoarce inapoi. Aceasta formează diaspora care s-a adaptat condițiilor occidentale și contribuie efectiv prin munca cinstită atât la valorile occidentale cât și la încercarea de a contribui la formarea în țară a unor valori similare din occident.
Al 3-lea val poate fi denumit ca fiind INVAZIA generală a occidentului odată cu libera circulație in Europa. Prin acest val au intrat în occident „valorile” proletare.
Poreclita multi-culti-muty, Angela Merkel, a băgat la apă adevăratele valori occidentale care a ajuns să se confrunte și să simtă in prezent ce inseamnă sloganurile socialiste: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, „Noi muncim, noi nu gândim!”