Pentru a opri recesiunea, a corecta dezechilibrele macroeconomice și a reveni la o situație „normală”, unii analiști, economiști și politicieni din România recomandă schimbarea modelului economic prin trecerea de la o economie bazată pe consum, finanțat parțial prin împrumuturi publice, la o economie bazată pe investiții, reindustrializare, tehnologie avansată și creșterea salariilor în funcție de productivitate.
Unele componente ale așa-zisului „nou” model au fost aprobate de guvern, dar aplicarea acestora este blocată, nesigură și oricum necesită timp. Principalele elemente anunțate oficial sunt: scheme de ajutor de stat, investiții strategice, stimulente pentru producția autohtonă, industria de apărare și tehnologii „zero net” (net-zero technologies), valorificarea resurselor minerale, credit fiscal de 10% pentru cercetare-dezvoltare și inovare etc.
Un adevărat nou model economic implică însă numeroase alte schimbări importante, cum ar fi, de exemplu, privatizarea întreprinderilor de stat, reforma administrativ-teritorială, comasarea unor ministere și agenții, atragerea de fonduri europene etc. Dezbaterile în legătură cu toate aceste subiecte oscilează puternic între, pe de o parte, propunerile menite să satisfacă presiunile externe și ale mediului de afaceri pentru eficientizarea economiei, iar pe de altă parte, rezistența naționalistă sau electoralistă față de măsurile de reformă structurală, de austeritate și de atragere a capitalului străin. „Suveraniștii” contestă soluțiile, recomandate atât de către economiștii români, lucizi și responsabili, cât și de către organismele internaționale, pentru reducerea deficitelor „gemene” (twin deficits: deficitul bugetar și deficitul balanței comerciale/contului curent) și restructurarea economiei, critică marile corporații multinaționale și, în general, propovăduiesc protecționismul economic.
Adversarii reformelor structurale au blocat procesul legislativ implicat de implementarea „noului” model economic. Privatizarea clasică (vânzarea pachetului de acțiuni majoritar al statului) a fost oprită, iar guvernul a fost nevoit să se axeze exclusiv pe reorganizarea regiilor autonome și plasarea de participații minoritare la bursă. Dar chiar și aceste reforme limitate au provocat demiterea guvernului și o criză politică prelungită. Camera Deputaților a adoptat o lege, inițiată de PSD, care blochează, până la 31 decembrie 2027, vânzarea oricăror pachete minoritare de acțiuni ale companiilor de stat, inclusiv listarea la bursă. Aceste decizii, intervenite după ce susținătorii acestei legi, PDSR, AUR și Partidul S.O.S. România, s-au opus vehement și timp îndelungat planului guvernului de a reforma companiile de stat, au dus la scindarea coaliției de guvernare, retragerea unor miniștrii și căderea guvernului prin moțiune de cenzură. Formarea noului guvern întârzie de mai bine de două luni, iar în ultimul timp criza politică s-a accentuat .
Dincolo de aceste evenimente politice, discursul public al unor economiști, politicieni și formatori de opinie din România relevă consensul larg al elitelor economice și politice asupra necesității intervenției statului în economie și aplicarea unei politici de stimulare a cererii.[1] În acest cadru, „noul” model economic este unul etatist și bazat în continuare pe o politică fiscală laxă. Chiar dacă ar fi aplicat, acesta nu rezolvă problemele economice reale ale României.
Situația economică actuală a României este deosebit de gravă, deoarece se caracterizează prin recesiune, amintitele deficite gemene, datorie publică nesustenabilă pe termen mediu și inflație ridicată. Această stare este consecința menținerii unui uriaș sector public (peste 1.500 întreprinderi de stat și 1.274.999 de salariați în instituțiile și autoritățile publice) și aplicării unei politici fiscale laxe și populiste. Acțiunea conjugată a acestor factori a provocat ineficiența întregii economii, dezechilibre de plăți majore și inflație. Ea a stimulat înclinația spre consum, a diminuat înclinația spre economisire și a dat naștere situației paradoxale că deși statul alocă sume record pentru investiții ca procent din PIB, eficiența lor reală este extrem de redusă.
Rezultă că „vechiul” model economic, apărut mai mult sau mai puțin spontan după căderea comunismului, conține numeroase stimulente perverse și cu efecte negative durabile. Altfel spus, dificultățile economice actuale sunt consecința menținerii unor importante elemente ale sistemului economic comunist. Deși autoritățile „emanate” din revoluție au declarat, după numeroase ezitări, că aderă la regulile economiei de piață, iar România a intrat în NATO și UE, structurile sale socio-economice au încă puternice trăsături ale economiei cu planificare centralizată, a cărei trăsătură esențială a fost ineficiența, risipa de resurse și penuria generalizată. Cauza a fost însăși natura acestui sistem economic, care a făcut ca fenomenele respective să nu fie nici temporare și nici specifice anumitor țări, ci, dincolo de deosebirile dintre țările comuniste, realități întâlnite în toate economiile planificate.[2]
În aceste condiții, soluția la problemele economice actuale ale României nu poate fi schimbarea superficială a politicii economice populiste, aplicate mai ales în anii 2006-2008, 2015-2019 și 2020–2024, ci privatizarea întreprinderilor de stat și efectuarea tuturor celorlalte reforme necesare pentru finalizarea tranziției la economia de piață.
Ineficiența și pericolele politicii economice expansioniste
Politica economică expansionistă este, prin definiție, un ansamblu de măsuri luate de autorități pentru a stimula creșterea economică, a mări gradul de ocupare a forței de muncă și a impulsiona consumul. Ea constă în două tipuri de politici specifice: politica fiscală și politica monetară.
Sursa de inspirație a politicii economice expansioniste este analiza conținută în principala lucrare a celebrului economist englez John Maynard Keynes (1883-1946), Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor.[3] Conform acestei teorii, cererea stimulează producția, iar rolul ofertei agregate și al economisirii în procesul de creștere economică este redus.
Teoria keynesiană este contrazisă de „legea Say”, descoperită de celebrul economist francez Jean-Baptiste Say (1767-1832), care arată că cererea este creată de ofertă. Spre deosebire de teoria keynesiană, care este valabilă doar în anumite condiții – existența unor capacități de producție, forță de muncă și resurse naturale nefolosite, orizont de timp scurt, rigiditatea prețurilor și salariilor, existența capcanei lichidității[4], deficit de cerere agregată –, legea Say este universal valabilă. Implicația este că aplicarea unei politici economice expansioniste de inspirație keynesiană are adesea consecințe nefaste.[5]
Pentru a demonstra această afirmație, este suficientă analiza sumară a comportamentului normal al oamenilor. Un individ își stabilește activitatea economică în funcție de capacitățile lui, de posibilitățile de alegere (muncă sau timp liber), de modul în care poate beneficia de veniturile sale, care îi permit să consume imediat bunuri și servicii, ori să facă economii pentru a consuma mai mult în viitor. Cererea sa este determinată de oferta sa.
Ceea ce este valabil pentru un individ este valabil, de asemenea, pentru un grup de indivizi, de exemplu, cetățenii unei țări. Oferta totală de bunuri și servicii a acestui grup mare este consecința activităților economice ale membrilor săi, efectuate de ei fie în calitate de vânzători de servicii productive (salariați sau lucrători independenți), fie în calitate de întreprinzători sau alte categorii de producători (mici meseriași, artizani, fermieri etc.). Aceste activități productive permit membrilor grupului să creeze bunurile de consum, serviciile și bunurile de capital (mijloacele de producție) pe care le doresc. La modul fundamental și pe termen lung, consumul agregat la nivelul unei țări este strict limitat de capacitatea de producție a acesteia.
În ceea ce privește structura producției, aceasta este determinată, într-adevăr, de structura consumului. Un producător sau vânzător își adaptează activitățile economice la cererea de bunuri ce îi este adresată pe piață. Această cerere evoluează în timp, deoarece nevoile, gusturile, preferințele și capacitățile productive ale oamenilor (în particular, capacitățile lor de inovare) se modifică. Caracteristica esențială a economiei de piață este că activitățile productive se adaptează la structura cererii prin mecanismul prețurilor.
La un volum dat al producției, determinat în mod obiectiv de factorii de producție existenți (capital, forță de muncă, cunoștințe tehnice, resurse naturale) și de randamentul marginal descrescător al acestora, modificarea structurii cererii, în sensul creșterii cererii față de un anumit bun și reducerii corespunzătoare a cererii față de alt bun, face ca producătorii să se adapteze la noile condiții. În consecință, în cazul în care statul își mărește artificial cererea de bunuri și servicii – de exemplu, vânzând titluri de credit public băncilor comerciale, care le revând apoi băncii centrale, determinând astfel creșterea masei monetare –, această creștere a cererii nu determină mărirea volumului producției, ci schimbarea structurii acesteia. Unii producători își vor diminua producția de anumite bunuri pentru a putea produce bunurile pe care le cere statul. Prin acțiunea sa, statul nu mărește, deci, cererea agregată, ci modifică structura consumului și a producției.
Analiza de mai sus a avut în vedere o economie închisă. Concluziile sale sunt însă valabile și în cazul examinării unei economii deschise. În acest caz, apare totuși o mutație, deoarece cererea agregată dintr-o anumită țară este parte a cererii mondiale. Ca urmare, afirmația că insuficiența cererii agregate dintr-o anumită țară – susceptibilă să explice, eventual, recesiunea economică și șomajul din țara respectivă – nu mai este deloc valabilă. Într-adevăr, pentru o țară de dimensiune medie și cu economie deschisă, cum este în prezent România, cererea mondială este practic nelimitată. De aceea, singura problemă care se pune într-o economie deschisă este a ști de ce producătorii autohtoni nu produc mai multe bunuri și nu angajează mai mulți lucrători, deși cererea mondială față de mărfurile lor este practic nelimitată?
Răspunsul logic la această întrebare este că agenții economici autohtoni nu produc mai multe bunuri, deși au o cerere externă nelimitată pentru mărfurile lor și sunt liberi să exporte, deoarece nu sunt interesați. Altfel spus, structura costurilor lor de producție, care este dependentă de structura prețurilor mondiale, este astfel încât ei nu își pot mări exporturile, decât dacă înregistrează pierderi sau un profit mai mic. Însă, aceasta înseamnă că nici aici problema nu este cererea, ci structura prețurilor mondiale și structura stimulentelor create de aceste prețuri.
Prin urmare, teza stimulării creșterii economice prin manipularea cererii agregate dintr-o țară cu economie deschisă, respectiv la nivel regional (Uniunea Europeană, Uniunea Economică Eurasiei, Piața Comună a Sudului etc.) sau mondial, este complet lipsită de fundament științific.
Problema este oferta, nu cererea
Politica economică expansionistă este considerată o politică de relansare economică, deoarece, în epoca actuală, deficitele bugetare sunt finanțate prin împrumuturi publice, iar moneda este creată drept contraparte inclusiv la titlurile de stat achiziționate de sistemul bancar (băncile comerciale și banca centrală).[6] Se concluzionează astfel că politica fiscală laxă și politica monetară inflaționistă permit mărirea volumului investițiilor și creștere economică.
În teoria economică keynesiană, investițiile sunt necesare nu pentru că sporesc producția, ci pentru că sunt o componentă al cereri globale.
În economia politică a socialismului, investițiile sunt principalul instrument de transformare structurală a societății și de construire a bazei tehnico-materiale a comunismului.
Teoria economică a școlii austriece, dezvoltată de Ludwig Mises și Friedrich Hayek, arată că ambele doctrine amintite sunt greșite. Conform autorilor menționați și celorlalți reprezentanți ai școlii austriece (Carl Menger, Eugen von Böhm-Bawerk, Friedrich von Wieser, Murray Rothbard, Israel Kirzner, Hans-Hermann Hoppe), teoria keynesiană este o „știință falsă” (pseudoștiință), profund distructivă și inflaționistă, care nu rezolvă crizele economice, ci le creează și le prelungește. Tot așa, economia comunistă este o imposibilitate teoretică și practică, iar regimul comunist este condamnat la colaps economic, fapt confirmat istoric.
Prin prisma discuției de față, concluzia relevantă derivată din aceste doctrine este că politica economică expansionistă – în general – și aplicată într-o economie postcomunistă nereformată – în particular – provoacă recesiune și inflație, fenomen observat cu ușurință în prezent în România. În ambele cazuri, politica fiscală laxă sau politica monetară inflaționistă reduc înclinația indivizilor spre economisire și îi incită să consume mai mult și imediat, nu să economisească pentru viitor. De aceea, în economia postcomunistă, întreprinzătorii privați, atâția câți sunt și așa cum au apărut ei, sunt stimulați să se împrumute mai mult pentru a efectua investiții cu productivitate redusă și pe care nu le-ar face în mod normal. Aceste procese se conjugă cu efectele distorsionării cererii prin creșterea cheltuitelor statului și datoriei publice amplificând distorsiunea structurii consumului și a producției și provocând recesiune și inflație.
Rezultă că politica economică expansionistă implicată de „noul” model economic nu doar că nu va permite relansarea economiei României și corectarea dezechilibrelor congenitale ale acesteia, ci riscă să prelungească recesiunea și inflația și să provoace criză economică. Situația economică actuală a acestei țări este o problemă de ofertă, nu de cerere, iar problema ofertei nu se poate rezolva decât prin continuarea privatizării.
Procesele economice menționate în acest articol limitează oportunitățile de a munci pentru mulți întreprinzători și salariați (cu excepția bugetarilor), ceea ce duce la scăderea producției și a nivelului de trai. Contractarea activității economice și perspectiva crizei declanșează mutații structurale inevitabile, care invalidează teza că mărirea permanentă a cheltuielilor bugetare, contractarea de împrumuturi publice și injectarea continuă de lichidități asigură redresarea sustenabilă a economiei. Adevărata soluție nu este continuarea politicii economice expansioniste, ci privatizarea întreprinderilor de stat și eliminarea datoriilor uriașe ale acestora, depolitizarea managementului lor și crearea mijloacelor legale pentru ca ele să poată atrage capital privat, autohton și străin, în scopul finanțării investițiilor de modernizare sau de supraviețuire pe piață. În paralel, este necesară crearea unei mai mari libertăți de acțiune pentru întreprinzătorii privați astfel încât aceștia să-și poată ameliora activitățile productive și să poată schimba structura producției și consumului.
În concluzie, relansarea și reechilibrarea economiei depind de crearea unor stimulente productive, nu de consum. Aceste impulsuri țin de mediul economic și în primul rând de cadrul legislativ și fiscal. De aceea, politica de relansare și rebalansare a economiei necesită simplificarea și liberalizarea reglementărilor economice și reducerea sarcinii fiscale suportate de salariați.
În cartea lor de referință, Nudge. Cartea ghionturilor pentru decizii mai bune[7], Richard Thaler (laureat al premiului Nobel pentru economie) și Cass Sunstein demonstrează că oamenii nu iau mereu decizii raționale, dar pot fi ghidați subtil spre alegeri mai bune pentru sănătatea, bogăția și fericirea lor, fără a le fi limitată libertatea de alegere. Adevăratul nou model economic ar trebui să satisfacă această cerință.
[1]-De exemplu, în perioada 2017–2019, s-a vorbit insistent despre necesitatea unui model de creștere economică bazat pe creșterea salariilor (wage-led growth). Acest model a fost asumat oficial ca strategie economică în programele de guvernare ale PSD.
[2]-S. Cerna, De ce a eșuat comunismul?, https://www.contributors.ro/de-ce-a-esuat-comunismul/; Economia planificată: un experiment nereușit, https://www.contributors.ro/economia-planificata-un-experiment-nereusit/; Greaua moștenire a economiei planificate (I, II), https://www.contributors.ro/greaua-mostenire-a-economiei-planificate-i/, https://www.contributors.ro/greaua-mostenire-a-economiei-planificate-ii/.
Pentru o analiză aprofundată a cazului deosebit de grav al României, a se vedea: C. Popa, Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu, Editura CORINT, București, 2025.
[3]-J. M. Keynes, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Publica, 2009.
[4]-Capcana lichidității este o situație economică în care politica monetară devine complet ineficientă deoarece populația și companiile preferă să economisească banii în loc să îi cheltuiască sau să îi investească, indiferent cât de mici sunt ratele dobânzilor.
[5]-Conform teoriei keynesiane, principalul mijloc de intervenție a statului în economie este politica fiscală. Keynes nu s-a ocupat de politica monetară expansionistă, deoarece, în sistemele monetare existente pe vremea sa (etalon aur, Gold Standard), această formă de politică economică nu era posibilă. De-a lungul vieții și activității sale, el a fost însă martorul și criticul principal al transformărilor prin care au trecut sistemele monetare (apariția etalonului aur-devize și a sistemului de la Bretton Woods-1944), care au început să permită o politică monetară expansionistă.
[6]-S. Cerna, Băncile: ”fabrici” de monedă, nu de capital, Ziarul Financiar, 25.10.2016, https://www.zf.ro/opinii/bancile-fabrici-de-moneda-nu-de-capital-15859589.
[7]-R. Thaler, C. Sunstein, Nudge. Cartea ghionturilor pentru decizii mai bune legate de sănătate, bogăţie şi fericire, Publica, 2016.
