Introducere
Strâmtoarea Ormuz este unul dintre cele mai semnificative „gâturi de sticlă” ale planetei, un loc în care geologia și geopolitica se suprapun în mod exemplar. Un canal marin îngust, rezultat al unei istorii tectonice de sute de milioane de ani, condiționează astăzi securitatea energetică globală și amplifică vulnerabilitățile unui sistem economic încă profund dependent de petrol și gaze (Fig. 1).
Fig. 1. Strâmtoarea Ormuz (sursa)
Între 20 și 25% din comerțul mondial cu petrol pe mare trecea prin Strâmtoarea Ormuz în anii recenți, fluxul mediu fiind de aproximativ 20 de milioane de barili pe zi în 2024, echivalentul a circa 20% din consumul global de lichide petroliere. În plus, aproximativ o cincime din comerțul mondial cu gaze naturale lichefiate (GNL) tranzitează același pasaj, în principal exporturile Qatarului către Asia. Această concentrare a fluxurilor energetice într-un singur punct geografic este consecința directă a felului în care s-a cutat și fracturat litosfera la contactul dintre placa arabică și placa eurasiatică, a modului în care s-a format Golful Persic ca bazin foreland al lanțului muntos Zagros și a intruziunilor de sare profundă de tip Hormuz.
În 2026, această arhitectură geologică a devenit scena unui nou conflict major: atacurile lansate de Statele Unite și Israel asupra Iranului pe 28 februarie au dus la aproape blocarea Strâmtorii Ormuz, navele petroliere fiind oprite sau deviate, iar prețurile la energie crescând abrupt. Iranul a amenințat cu închiderea completă a strâmtorii, iar Parlamentul de la Teheran a susținut explicit această linie, transformând o criză militară într-una energetică de anvergură globală. Ca reacție, administrația președintelui Donald Trump a anunțat că Marina SUA va începe escortarea navelor comerciale prin strâmtoare, oferind garanții de asigurare și protecție militară tancurilor petroliere expuse la atacuri.
Eseul de față își propune să exploreze această interdependență profundă dintre geologie și geopolitică în cazul Strâmtorii Ormuz. Mai întâi voi reconstrui biografia geologică a regiunii: de la marginea pasivă a plăcii arabice, prin coliziunea cu Eurasia și formarea lanțului Zagros și a bazinului Golfului Persic, până la particularitățile structurale ale strâmtorii propriu-zise, legate de ofiolitele din Oman și de diapirismul sării Hormuz. Apoi voi analiza modul în care această geografie fixă, rezultată din procese geologice de lungă durată, limitează și modelează opțiunile strategice ale actorilor politici contemporani, de la Iran și statele Golfului până la marile puteri importatoare de energie, în special China, India, Japonia și Uniunea Europeană.
Cadrul geologic regional
Regiunea Golfului Persic și a Strâmtorii Ormuz se află pe linia de contact dintre placa arabică, care include Arabia Saudită și bazinul Golfului Persic, și placa eurasiatică, pe care se găsește Iranul. În urmă cu sute de milioane de ani, marginea nordică a plăcii arabice funcționa ca o margine pasivă relativ liniștită tectonic, similară Coastei de Est a Statelor Unite de astăzi. Pe această margine s-au depus în timp îndelungat, sub influența fluctuațiilor repetate ale nivelului mării, straturi succesive de argile bogate în materie organică, gresii poroase, calcare fracturate, evaporite și roci de etanșare competente.
Aceste depozite sedimentare au constituit matricea ideală pentru generarea și acumularea de hidrocarburi: materia organică îngropată la mari adâncimi s-a transformat în petrol și gaze sub efectul temperaturii și presiunii, în timp ce gresia și calcarele au oferit spațiul poros de acumulare, iar rocile de etanșare au împiedicat migrarea în sus a fluidelor. Chiar înainte de coliziunea continentală, această margine pasivă devenise unul dintre cele mai eficiente „reactoare” geologice de hidrocarburi de pe planetă; un studiu de sinteză din 2024 estima că regiunea conține în jur de 12% din rezervele globale de petrol, pe ambele maluri ale Golfului Persic.
În urmă cu aproximativ 30 de milioane de ani, deschiderea Mării Roșii în sud-vest a pus în mișcare placa arabică spre nord-est, aceasta ciocnindu-se treptat cu placa eurasiatică. Coliziunea a avut un efect dublu: a scurtat și ridicat crusta continentală, generând lanțul muntos Zagros, și, în același timp, a îndoit placa arabică, care a reacționat asemenea unei rigle flexibile apăsate spre în jos. Rezultatul a fost formarea unui bazin foreland – Golful Persic –, un sector de crustă mai adânc, capabil să acumuleze sedimente și să adăpostească capcane structurale pentru hidrocarburi.
Lanțul Zagros, care se întinde pe aproximativ 1600 km de la estul Turciei până la Strâmtoarea Ormuz, este considerat de mulți geologi un laborator natural pentru studiul cutării și falierii într-un context de coliziune continentală. Relieful său urmărește fidel cutele și faliile rezultate din compresie, cu anticlinale lungi și aproape neîntrerupte. Rocile din miezul munților sunt, în general, prea deformate pentru a mai constitui rezervoare eficiente de hidrocarburi; în schimb, în zonele marginale, unde relieful este mai blând, aceleași structuri pliate și faliate creează capcane de mari dimensiuni pentru petrol și gaze, în combinație cu nivelurile de detașare în evaporitele Hormuz.
Un rol esențial îl joacă aici Formațiunea Hormuz, un pachet de roci evaporitice – în special halit (sare gemă), dar și anhidrit, dolomite, șisturi și intercalații vulcanice – depus la tranziția dintre Precambrian și Cambrian. Straturile de sare din cadrul acestei formațiuni reprezintă principalul nivel de decuplare mecanică în orogenul Zagros, permițând cutelor și faliilor de deasupra să „alunece” și să se dezvolte relativ independent de substratul mai adânc. Diapirismul sării, adică tendința acesteia de a se ridica sub formă de domuri și coloane datorită densității reduse, a avut un impact major asupra arhitecturii structurale și, implicit, asupra modului de acumulare a hidrocarburilor.
În ansamblu, baza geologică a bogăției petroliere din Orientul Mijlociu poate fi rezumată ca un ansamblu de factori: margine pasivă bogată în materie organică, coliziune continentală generatoare de cute și falii, bazin foreland format prin flexarea plăcii arabice sub greutatea orogenului Zagros și prezența unor nivele evaporitice profunde (Hormuz) care favorizează dezvoltarea capcanelor structurale.
Geologia Strâmtorii Ormuz
Golful Persic, rezultat din deformarea plăcii arabice, este relativ puțin adânc – în medie nu depășește 110 m – și are o lățime maximă de circa 340 km. Spre extremitatea sa sud-estică apare însă un element geologic perturbator: Peninsula Musandam, un promontoriu rigid aparținând Omanului și Emiratelor Arabe Unite, avansează în interiorul golfului și îngustează treptat spațiul de apă până la doar aproximativ 55 km lățime la Strâmtoarea Ormuz.
Peninsula Musandam face parte din sistemul muntos al Omanului de nord și este asociată cu complexul ofiolitic Semail, unul dintre cele mai mari și mai bine expuse fragmente de scoarță oceanică obductată pe un continent. În timpul închiderii vechiului ocean dintre placa arabică și cea eurasiatică, blocuri de litosferă oceanică au fost împinse peste marginea continentală a Arabiei, formând un „covor” de ofiolite care se exprimă astăzi topografic în Munții Omanului. Rocile ofiolitice sunt relativ rigide, iar prezența lor a influențat modul în care frontul orogenic Zagros s-a curbat și a interacționat cu promontoriul Musandam.
Strâmtoarea Ormuz este mai îngustă decât restul Golfului Persic tocmai pentru că acest promontoriu rigid avansează aproape perpendicular pe lanțul Zagros, forțând frontul muntos și bazinul foreland să se curbeze, similar unui conduct flexibil în care apare un cot accentuat. Această inflexiune structurală transformă ieșirea naturală a Golfului Persic într-un canal îngust, mărginit la nord de țărmul iranian și la sud de țărmul oman.
Fundamentul Strâmtorii Ormuz este controlat atât de structurile din Peninsula Musandam, cât și de continuarea sudică a structurilor Zagros și de prezența stratificației de sare Hormuz la adâncime. Studiile seismice detaliate au arătat că pachetul sedimentar și structurile tectonice din strâmtoare sunt comparabile cu cele de pe Musandam, cu anticlinale și falii care reflectă evoluția compresivă a regiunii din Cretacic până în Miocen. Dezvoltarea diapirelor de sare și reactivarea lor sub compresie au generat un relief submarin complex, cu implicații asupra adâncimii, curenților și stabilității versanților submarini.
Din perspectivă geologică, Strâmtoarea Ormuz este, așadar, produsul combinat al flexării plăcii arabice sub greutatea orogenului Zagros, al obducției ofiolitelor din Oman (complexul Semail) și rigidității asociate, al diapirismului și tectonicii salifere legate de Formațiunea Hormuz și al convergenței încă active dintre Arabia și Eurasia (aproximativ 20 mm/an), care se manifestă prin seismicitate semnificativă.
Această arhitectură structurală impune limitări concrete navigației: adâncimi relativ reduse, un culoar de doar câteva mile marine utilizabile pentru navigația tancurilor de mare tonaj, proximitatea coastei iraniene, prezența unor insule și a unor potențiale geo‑hazarde (pante instabile, curenți complicați). Rezultatul este un bottleneck maritim în sens strict, în care câteva rute bine definite concentrează fluxurile energetice ale întregului bazin al Golfului Persic.
Istoria geopolitică a Strâmtorii Ormuz (sec. XX–2020)
Deși Strâmtoarea Ormuz există de milioane de ani, ea intră cu adevărat în conștiința geopolitică globală abia în secolul XX, odată cu trecerea de la cărbune la petrol ca principal combustibil al economiilor industriale. Odată cu descoperirea marilor câmpuri petroliere din Arabia Saudită, Iran, Irak și Emirate, gâtul de sticlă maritim aflat între Iran și Oman devine, prin forța lucrurilor, principalul robinet al energiei lichide a lumii.
După cel de-al Doilea Război Mondial, interesele marilor puteri maritime – mai întâi britanice, apoi americane – se concentrează tot mai mult pe securizarea rutelor de transport care leagă Golful Persic de piețele de consum din Europa, Japonia și, mai târziu, din Asia emergentă. Ormuz devine o extensie a „arterei” Canalului Suez, iar portavioanele și crucișătoarele americane încep să patruleze constant în apropiere. Chiar și atunci când atenția publică este atrasă de alte crize – Războiul Rece în Europa, Vietnamul, Afganistanul – prezența militară în golf rămâne o constantă tăcută.
În anii 1980, în timpul războiului Iran–Irak, Strâmtoarea Ormuz intră în centrul scenei prin episoadele numite „războiul tancurilor petroliere”. Ambele părți încearcă să lovească indirect economia adversarului, atacând navele care îi transportă petrolul; mine navale, rachete antinavă și avioane de atac transformă culoarul îngust într-un câmp de luptă. Statele Unite intervin escortând tancuri petroliere sub pavilion kuweitian, iar incidentul USS Vincennes – doborârea din greșeală a unui avion civil iranian în 1988 – ilustrează cât de ușor se pot produce tragedii într-un spațiu maritim supraaglomerat și tensionat.
Crizele legate de programul nuclear iranian, de la începutul anilor 2000 până în 2015, readuc periodic în discuție „opțiunea Ormuz”. De câte ori Washingtonul sau Tel Avivul evocă posibilitatea unor lovituri asupra instalațiilor iraniene, voci din Teheran răspund cu amenințarea închiderii Strâmtorii. Chiar dacă această opțiune este greu de aplicat pe termen lung – costurile pentru Iran însuși ar fi uriașe – simpla evocare a acesteia e suficientă pentru a crea volatilitate pe piețele de energie și pentru a ridica prețurile petrolului. „Ormuzul” devine astfel o armă de descurajare asimetrică, o pârghie pe care Iranul o poate manevra din când în când pentru a-și face auzită vocea.
În paralel, statele exportatoare și importatoare încearcă să reducă dependența de acest gât de sticlă prin infrastructuri alternative: conducte care ocolesc strâmtoarea (oleoductul Est–Vest al Arabiei Saudite spre Marea Roșie, conductele Emiratelor spre portul Fujairah la Marea Arabiei, proiectele turcești și caucaziene pentru petrolul caspic). Totuși, niciuna dintre aceste rute nu reușește să substituie complet avantajul geografic al Golfului Persic; la începutul deceniului 2020, Strâmtoarea Ormuz rămâne de departe cel mai important coridor maritim pentru petrol și GNL la nivel global.
În concluzie, înainte de criza din 2026, istoria geopolitică a Ormuzului poate fi citită ca o succesiune de încercări de „militarizare și demilitarizare” a gâtului de sticlă: de fiecare dată când tensiunile cresc, strâmtoarea devine punctul de presiune principal, iar când tensiunile scad, fluxul petrolier revine la normal, dar nimeni nu uită caracterul precar al acestui echilibru.
Geopolitica recentă a Strâmtorii Ormuz (incluzând războiul din 2026)
De-a lungul ultimei jumătăți de secol, Strâmtoarea Ormuz a fost un punct recurent de tensiune: războiul Iran–Irak, „războiul tancurilor petroliere” din anii 1980, disputele privind programul nuclear iranian și sancțiunile occidentale au readus periodic în discuție riscul de blocare a strâmtorii. În toate aceste episoade, geologia și geografia fixe – îngustimea și lipsa de rute maritime alternative directe între Golful Persic și oceanele planetei – au amplificat efectele oricărei crize politice.
În 2024 și 2025, fluxul prin Ormuz a rămas relativ stabil, în ciuda reducerilor de producție ale OPEC+ și a unor devieri limitate prin conducte terestre (cum este oleoductul Est–Vest al Arabiei Saudite, spre portul Yanbu de la Marea Roșie). Totuși, peste un sfert din comerțul maritim global cu petrol a depins în continuare de Strâmtoare, iar Asia – în special China, India, Japonia și Coreea de Sud – a absorbit peste două treimi din aceste fluxuri. Această dependență a creat un context în care orice perturbare majoră la Ormuz are efecte globale aproape imediate.
Atacurile lansate de SUA și Israel asupra Iranului pe 28 februarie 2026 au transformat această vulnerabilitate structurală în realitate. Strâmtoarea a fost practic paralizată în câteva zile: mai multe petroliere au rămas la ancoră în largul coastei Emiratelor (în special în zona Fujairah), așteptând clarificarea riscurilor, în timp ce producția unor exportatori regionali a fost redusă sau temporar redirecționată prin conducte. Iranul a amenințat explicit cu închiderea Strâmtorii Ormuz, iar parlamentul său a adoptat o poziție favorabilă unei asemenea măsuri, ceea ce a trimis piețele petroliere în turbulență.
În acest context, președintele Donald Trump a anunțat că Marina SUA va începe să escorteze tancurile petroliere și alte nave comerciale prin Strâmtoare, oferind în același timp garanții de asigurare pentru armatori. Această decizie reprezintă o escaladare semnificativă: plasarea navelor de război americane într-un canal de doar circa 21 de mile marine lățime, aflat direct în raza sistemelor de rachete, dronelor și minelor navale iraniene, crește în mod considerabil riscul unor incidente majore, inclusiv scufundarea de nave militare sau comerciale.
Criza actuală evidențiază încă o dată că geologia Strâmtorii Ormuz nu este doar un fundal inert, ci un actor structural: îngustimea și geometria strâmtorii limitează opțiunile tactice (coridoarele de navigație sunt ușor de minat sau de blocat), multiplică efectele psihologice și economice ale oricărui incident și obligă puterile maritime să concentreze forțe într-un spațiu mic și vulnerabil.
Războiul actual cu Iranul (2026): blocarea Strâmtorii și escorta americană
Războiul declanșat în februarie 2026 între Statele Unite, Israel și Iran marchează cel mai grav moment de criză pentru Strâmtoarea Ormuz de la războiul Iran–Irak încoace. Spre deosebire de episoadele anterioare, nu mai vorbim doar de sancțiuni, atacuri punctuale sau operațiuni clandestine, ci de lovituri militare directe asupra infrastructurii iraniene și de răspunsuri deschise din partea Teheranului.
Atacurile aeriene și cu rachete lansate pe 28 februarie asupra unor obiective militare și nucleare iraniene au fost urmate aproape imediat de o reacție din partea gardienilor Revoluției Islamice, care au anunțat intensificarea operațiunilor navale și de rachete în zona strâmtorii. Nave comerciale au raportat drone și bărci rapide iraniene apropiindu-se agresiv, iar câteva tancuri petroliere au preferat să se oprească la ancoră în apele teritoriale ale Emiratelor sau să își amâne tranzitul.
Această încetinire voluntară a traficului a fost amplificată de retorica oficială de la Teheran: lideri politici și militari au vorbit explicit despre posibilitatea „închiderii totale” a Strâmtorii Ormuz ca răspuns la loviturile suferite, transformând incertitudinea în panică pe piețele de energie. Chiar fără un blocaj fizic complet – prin mine, epave sau bariere – doar riscul perceput a fost suficient pentru ca firmele de asigurare maritime să ridice dramatic primele, iar unii armatori să refuze să intre în zonă.
În acest context, administrația președintelui Donald Trump a făcut pasul așteptat, dar riscant: anunțul că Marina SUA va escorta tancurile petroliere și alte nave comerciale dispuse să traverseze strâmtoarea. Planul implică grupuri navale mixte – distrugătoare, fregate, nave de război antimine – care vor crea „coridoare de siguranță” în interiorul strâmtorii, coordonându-se cu forțele navale ale aliaților regionali (în principal Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Bahrain).
Această strategie are două fețe, ca o monedă:
- Pe de o parte, transmite un semnal de fermitate, un „angajament de apărare a libertății navigației”, menit să calmeze piețele și să asigure importatorii că fluxul de petrol nu va fi întrerupt. Escortarea navală reduce riscul de atacuri asupra navelor comerciale și oferă un cadru operațional clar pentru trecerea prin strâmtoare.
- Pe de altă parte, mută centrul de greutate al conflictului într-un spațiu îngust și saturat militar. Fiecare navă militară americană sau aliată care intră în Strâmtoare se află în raza rachetelor de coastă, a dronelor și a minelor iraniene. Un incident precum scufundarea unui distrugător sau lovirea mortală a unui vas comercial escortat ar putea escalada rapid conflictul la un nivel greu de controlat.
Geometria strâmtorii – lățime redusă, lipsă de spațiu de manevră, proximitatea coastelor – amplifică pericolul. Într-un ocean deschis, navele pot fi dispersate; distanțele cresc timpul de reacție și de decizie; într-un canal precum Ormuz, totul se întâmplă mult mai repede, iar spațiul pentru erori este minim. De aceea, decizia SUA de a militariza suplimentar strâmtoarea prin convoaie escortate este în același timp o soluție practică pentru criza imediată și o multiplicare structurată a riscului sistemic.
Din perspectiva Iranului, însă, această militarizare suplimentară poate fi folosită propagandistic: prezența navelor de război americane la câteva mile de țărm oferă Teheranului argumentul că „inamicul” se află chiar la poarta sa maritimă, iar orice atac asupra acestor nave poate fi justificat intern ca „apărare a suveranității”. Astfel, gâtul de sticlă geologic devine și un „amplificator” de discursuri politice antagonice.
Impactul asupra piețelor de energie și asupra actorilor cheie
Orice perturbare semnificativă la Strâmtoarea Ormuz se propagă rapid pe piețele globale de energie, sub forma creșterilor instantanee de preț la petrol și gaz, a volatilității pe bursele de mărfuri și a realocării în grabă a fluxurilor comerciale. Războiul din 2026 nu face excepție – dimpotrivă, combină riscul fizic asupra infrastructurii de export cu riscul politic de sancțiuni și contrasancțiuni.
Pentru exportatorii din Golful Persic – în primul rând Arabia Saudită, Irak, Emiratele Arabe Unite, Kuwait și Qatar – Strâmtoarea Ormuz este principalul canal de ieșire spre lumea largă. Chiar dacă unele dintre aceste țări au dezvoltat conducte alternative (Arabia Saudită spre Marea Roșie, Emiratele spre Fujairah, Qatarul explorând rute de GNL mai flexibile), în termeni absoluți, volumele care pot ocoli Ormuz sunt limitate față de exporturile totale. În momentul în care armatorii sau asigurătorii refuză să intre în strâmtoare, o mare parte a capacității de export rămâne pur și simplu „prizonieră” în golf.
Pentru importatori, lovitura este resimțită diferit. Statele Unite, devenite exportator net de petrol și gaze, sunt afectate mai mult indirect – prin creșterea prețurilor globale și prin volatilitatea sistemului financiar – decât direct, în termeni de aprovizionare. În schimb, Asia se află în prima linie a vulnerabilității: China, India, Japonia și Coreea de Sud depind de fluxurile din Golful Persic pentru o parte majoră a importurilor de petrol, iar întreruperile la Ormuz le pun în fața unor alternative mai scumpe și mai îndepărtate (Africa de Vest, America Latină, Rusia via rute terestre sau maritime mai lungi).
Uniunea Europeană, deși a încercat să reducă dependența de hidrocarburile din Orientul Mijlociu, rămâne conectată la dinamica prețului global al petrolului. Chiar dacă o parte din petrol vine din Norvegia, Rusia (în măsura în care sancțiunile permit), Africa de Nord sau Vest, orice creștere abruptă a prețului pe baril afectează costurile de transport, producția industrială și încălzirea. Criza din 2026 se suprapune peste eforturile UE de decarbonizare și de tranziție energetică, dar realitatea este că, în lipsa unor alternative dezvoltate la aceeași scară, petrolul rămâne „sângele” economiei globale.
Pe termen scurt, reacția piețelor se manifestă sub forma:
- creșterii prețurilor spot la petrol și GNL;
- extinderii diferențialelor de preț (spread‑urilor) între gradele de petrol și între rute;
- creșterii primelor de risc și a costurilor de asigurare pentru navele care tranzitează zona;
- sporirii interesului pentru stocarea strategică și pentru contracte pe termen lung cu furnizori percepuți ca mai siguri.
Pe termen mediu și lung, crizele repetate din Ormuz pot accelera unele tendințe deja vizibile: diversificarea surselor de aprovizionare, investiții în infrastructura de conducte care ocolesc strâmtorile, impuls pentru energii alternative și pentru electrificare. Totuși, inerția sistemului energetic global este mare; chiar și o accelerare semnificativă a tranziției nu va elimina rolul petrolului și gazelor în următoarele două–trei decenii. Asta înseamnă că, structural, dependența de gâtul de sticlă al Ormuzului va continua să definească vulnerabilitățile geopolitice ale secolului XXI.
Scenarii de viitor: alternative la Ormuz, vulnerabilități structurale
În fața unui gât de sticlă atât de evident, imaginația geopolitică a produs numeroase scenarii de „evadare” din captivitatea Ormuzului. Unele dintre ele sunt deja parțial realizate, altele rămân la stadiul de proiect sau vis geopolitic. Este important însă să le analizăm prin prisma constrângerilor geologice și geografice, nu doar a voinței politice.
O primă categorie este reprezentată de conducte care ocolesc strâmtoarea. Arabia Saudită, prin oleoductul Est–Vest, poate trimite o parte din petrol direct către Marea Roșie, evitând atât Ormuzul, cât și eventualele restricții din Marea Arabiei. Emiratele Arabe Unite au dezvoltat conducte spre portul Fujairah, situat în afara Golfului Persic, pe țărmul Mării Arabiei. Irak și Kuwait au explorat, la rândul lor, opțiuni de interconectare cu rețelele saudite sau cu porturi de la Mediterană prin Turcia.
Totuși, capacitatea cumulată a acestor rute rămâne inferioară fluxului care traversează în mod normal Ormuzul. În plus, construirea și întreținerea conductelor sunt supuse propriilor riscuri: seisme, conflicte pe uscat, sabotaj. Geologia nu dispare atunci când „mutăm” petrolul pe țărm; bazinul Golfului Persic este rezultatul aceleiași compresii tectonice care a generat munții și faliile din regiune, iar conductele trebuie să traverseze zone active seismic și geologic.
O a doua categorie de scenarii presupune diversificarea surselor globale de petrol și gaz: creșterea exploatărilor din Atlanticul de Nord, Golful Mexic, Africa de Vest, America Latină sau Arctica. Într-un sens, triumful revoluției argilelor din SUA a reprezentat o asemenea „evadare parțială” din dependența de Orientul Mijlociu. Dar, la nivel global, resursele convenționale ieftine și ușor accesibile rămân concentrate în regiunea Golfului Persic – iar asta este tot un rezultat geologic.
O a treia categorie de opțiuni ține de schimbarea mixului energetic: decarbonizare, electrificare, hidrogen, energii regenerabile. Dacă în următoarele decenii s-ar reuși o reducere masivă a ponderii petrolului în transporturi și industrie, presiunea asupra Ormuzului ar putea scădea în mod natural. Dar aici intră în joc nu doar geologia, ci și economia, politica internă a statelor, preferințele consumatorilor și dinamica tehnologică.
Toate aceste scenarii au un numitor comun: ele încearcă să „ocolească” o constrângere geologică – faptul că un volum foarte mare de hidrocarburi se află într-un bazin relativ închis, cu o singură ieșire maritimă majoră. Așa cum un râu care a erodat un defileu îngust nu poate fi „lărgit” decât cu un efort geologic colosal, nici Strâmtoarea Ormuz nu poate fi „redesenată” ușor de către inginerii geopolitici.
Această situație creează un tip particular de vulnerabilitate structurală: chiar dacă actorii umani se schimbă – regimuri politice, alianțe, tehnologii militare –, geologia rămâne aceeași și revine periodic ca factor determinant. Fiecare generație de decidenți este astfel obligată să redescopere ceea ce, din perspectiva timpului geologic, este evident: că un canal îngust, rezultat al cutării și fracturării litosferei, poate dicta soarta macroeconomiei globale pentru ani sau decenii.
Concluzii: lecțiile geologiei pentru geopolitica Ormuzului
Strâmtoarea Ormuz este, poate mai mult decât orice alt loc de pe glob, un exemplu în care „timpul lung” al geologiei și „timpul scurt” al geopoliticii se întâlnesc și se contopesc. Coliziunea plăcii arabice cu placa eurasiatică, ridicarea munților Zagros, formarea bazinului foreland al Golfului Persic, obducția ofiolitelor din Oman și diapirismul sării Hormuz au construit, în zeci de milioane de ani, atât rezervele uriașe de hidrocarburi, cât și îngusta poartă maritimă prin care aceste resurse pot ieși spre restul lumii.
Pe acest fundal geologic fix, geopolitica se desfășoară ca o succesiune de episoade: războaie regionale, crize energetice, sancțiuni, negocieri, exerciții de forță navală, alianțe și realinieri. Actorii se schimbă – de la Imperiul Britanic la Statele Unite, de la șahul Iranului la Republica Islamică, de la consumatorii europeni la giganții asiatici –, dar constrângerea de fond rămâne aceeași: cine controlează, sau poate perturba, Strâmtoarea Ormuz deține o pârghie disproporționată asupra economiei mondiale.
Războiul din 2026 și decizia Statelor Unite de a escorta militar tancurile petroliere care încearcă să traverseze strâmtoarea aduc această realitate în prim-plan. Militarizarea unui spațiu atât de îngust și vulnerabil amplifică riscul de accidente, de escaladare și de șocuri economice. Totodată, ea arată până la ce punct sunt dispuse marile puteri să meargă pentru a menține fluxul de hidrocarburi – un flux pe care, din perspectiva geologică, l-am putea compara cu circulația sângelui prin artera carotidă.
Pentru geopoliticieni și decidenți, lecția este dublă: pe de o parte, trebuie acceptate și integrate în strategii constrângerile geologice – nu putem muta munții Zagros sau îndrepta Peninsula Musandam; pe de altă parte, tocmai înțelegerea acestor constrângeri poate inspira soluții mai inteligente, fie prin diversificarea infrastructurilor, fie prin accelerarea tranziției energetice. Nu putem „aboli” Strâmtoarea Ormuz, dar putem reduce gradual puterea ei de șantaj asupra sistemului global.
Pentru geologi, cazul Ormuz arată că munca lor nu se oprește la descrierea rocilor și a structurilor, ci are implicații directe pentru securitate, economie și politică. A explica de ce există Golful Persic, de ce s-a format lanțul Zagros, de ce s-au acumulat rezervele de petrol și de ce există un gât de sticlă maritim în acel loc înseamnă a oferi liderilor politici o hartă a constrângerilor în interiorul cărora pot acționa.
Privind înainte, e puțin probabil ca Strâmtoarea Ormuz să își piardă importanța în următoarele decenii. Chiar și într-un scenariu optimist de tranziție energetică, petrolul și gazele din Golful Persic vor continua să circule prin acest canal, iar crize precum cea din 2026 vor rămâne posibile. Tocmai de aceea, una dintre marile provocări intelectuale și politice ale secolului XXI este să construim un sistem energetic global care să nu mai depindă existențial de un singur gât de sticlă geologic, oricât de spectaculos ar fi el pentru manualele de geologie structurală.
Europa este singura entitate care are un mix energetic extrem de favorabil aparitiei unei astfel de situatii de parca europenii ar fi stiut ce va sa vina .Ne-am pregatit din timp si decuplarea de rezervele Rusiei si modalitatea de abordare a razboiului din Ucraina ba chiar am si intuit razboiul dintre Israel (SUA) si Iran (Rusia si China).Acum Trump cere ajutor .Costurile SUA se vor inzeci iar fara ajutorul aliatilor , daca se va mai deschide un nou front , SUA se va prabusi .Asa se intimpla mereu cu copiii neastimparati care nu tin seama de spusele parintilor lor fondatori.Daca nici macar Marea Britanie nu ajuta SUA ce sa mai vorbim despre ceilalti .
Англичанка гадит
Foraje laterale
Mai poate lumea să evite o catastrofă energetică?
––––––––-
Doomberg este un colectiv anonim de analiști cu experiență în industrie grea, energie, finanțe și private equity, cunoscut pentru newsletterul lor de pe Substack, unde oferă analize tehnice și geopolitice despre energie, piețe și economie. Ei provin dintr-o firmă de consultanță care consiliază family offices și executivi C-suite, iar expertiza lor combină operațiuni industriale, inginerie, finanțe și strategie.
Newsletter-ul lor, din care am tradus mai sus, are peste 360.000 de abonați, fiind în topul Substack la categoria „Finance”.
Războiul din Iran subliniază necesitatea unei politici energetice bipartizane
Pentru a depăși criza petrolieră care se profilează la orizont, factorii de decizie ar trebui să se inspire din inițiativele energetice din anii 1970.
Articolul susține că războiul din Iran expune vulnerabilitățile sistemului energetic global și ar trebui să determine SUA să adopte o nouă politică energetică bipartizană, inspirată din reformele majore ale anilor 1970. Autorul argumentează că succesul trecut al Americii în energie – de la crearea DOE până la revoluția argilelor – a fost posibil doar prin consens politic și investiții pe termen lung, iar polarizarea actuală blochează exact acest tip de răspuns.
Autorul descrie, printre altele, și limitele actuale ale energiei regenerabile: eolianul a încetinit în ultimii ani, costurile solarului au crescut din cauza inflației și dobânzilor, iar rețelele electrice sunt insuficiente pentru expansiunea necesară.
De ce este nevoie de o nouă politică energetică bipartizană?
Autorul susține că SUA trebuie să repete modelul anilor ’70: reforme majore de acordarea permiselor pentru infrastructură, investiții în minerale critice, extinderea geotermalului, accelerarea reactoarelor nucleare avansate, modernizarea rețelei electrice, utilizarea inteligentă a rezervelor strategice. Toate acestea necesită cooperare între partide, nu războaie culturale.
În prezent, politica americană este blocată: Democrații au transformat decarbonizarea în axa centrală a politicii energetice, Republicanii au devenit ostili energiei „verzi”, văzând-o ca instrument ideologic. În consecință, congresul nu mai poate adopta nici măcar reforme minore, deși riscurile cresc.
Războiul din Iran ar trebui să fie un semnal de alarmă: SUA au nevoie urgentă de o strategie energetică amplă, tehnologic diversă și bipartizană, similară celei din anii 1970. Dar polarizarea politică actuală riscă să blocheze exact răspunsul de care țara are nevoie în fața unui posibil șoc petrolier global.
OFF TOPIC
NYT, 15 martie 2026
Paul R. Ehrlich, cel care a alarmat lumea cu cartea „Bomba demografică”, a murit la vârsta de 93 de ani
Cartea sa best-seller din 1968, care prevestea foamete la nivel mondial, l-a transformat într-un lider al mișcării ecologiste. Cu toate acestea, el a fost criticat atunci când previziunile sale s-au dovedit a fi premature.
The New York Times îl reambalează pe Paul Ehrlich drept un „lider al mișcării ecologiste”, iar eșecurile sale sunt trecute cu delicatețe la rubrica „previziuni premature”. O formulare comodă, dacă ignorăm realitatea: previziunile lui Ehrlich nu au fost premature, ci pur și simplu false. Iar falsurile lui nu au fost inofensive — viziunile sale malthusiene au produs decenii de panică, politici greșite și o cultură a renunțării.
În The Population Bomb (1968), Ehrlich anunța cu gravitate că sute de milioane de oameni vor muri anual de foame din cauza suprapopulării. Nu s-a întâmplat. În schimb, el a promovat avortul și politicile coercitive de control al populației, iar mulți oameni au renunțat să aibă copii sub influența acestei filozofii a fricii.
Am popularizat aceste derapaje în numeroase articole publicate pe Contributors (circa 20, începând din 2015), tocmai pentru că memoria instituțională este scurtă, iar miturile revin ciclic, rebranduite. Iar astăzi, activiștii climatici din curentul degrowth încă îl ascultă cu o atenție aproape religioasă, ca și cum istoria nu ar fi demonstrat deja cât de periculoasă poate fi combinația dintre pseudoștiință și zel moral.
În fond, nu există nimic „prematur” în a greși sistematic. Există doar responsabilitate — sau absența ei.
P.S.
Citez câteva fragmente din articolul Profeți și Vrăjitori: Între eco-apocalips și tehno-optimism (2018)
Cu două luni înaintea sinuciderii lui Vogt și sub puternica lui influență, Paul Ehrlich a publicat The Population Bomb – The Population Control or Race To Oblivion, care începe cu infama propoziție: Bătălia pentru a hrăni omenirea s-a terminat. După care, autorul eco-apocaliptic ne avertizează: În anii 1970… sute de milioane de oameni vor muri de foame. Ne trebuie un control al populației pentru că este singura soluție.
Confirmând încă o dată cele scrise de Mill în 1828, și această carte apocaliptică s-a bucurat de un succes nebun. Ehrlich a reluat ideile lui Vogt, afirmând că niciun efort de a extinde capacitatea portantă a Pământului nu poate ține pasul cu creșterea necontrolată a populației.
În 1970, cu ocazia Zilei Pământului, Ehrlich a lansat un nou slogan: Oamenii poluează. Sugestia sloganului era clară: mai mulți oameni = mai multă poluare. Conducătoarea Indiei de atunci, Indira Gandhi, a replicat în 1972: Sărăcia este cel mai mare poluator. Ecologistul Garret Hardin a plusat, sugerând a 11-a poruncă: Să nu depășești capacitatea portantă.
…
Ideea lui Vogt – reducerea populației prin metode controlate – a fost îmbrățișată cu entuziasm de Paul Ehrlich în The Population Bomb: Lanțul cauzal al degradării [mediului natural] este ușor de trasat până la sursa sa inițială. Prea multe mașini, prea multe fabrici, prea mulți detergenți, prea multe pesticide…, prea puțină apă, prea mult dioxid de carbon – toate acestea au o singură sursă: prea mulți oameni.[6]
Atâta ură a umanității este greu de conceptualizat și înțeles.
Ehrlich și-a continuat rolul de profet eco-apocaliptic în 1969, cu eseul „Eco-Catastrophe!” în care a prezis că Revoluția Verde va eșua și că „ignoranța” tehno-optimiștilor cornucopieni va fi dată în vileag. Până în 1980, degradarea mediului va duce la extincția întregii vieți animale importante din oceanele lumii, sute de mii de oamenii vor muri sufocați din cauza poluării aerului și speranța de viață în Statele Unite va scădea la 42 ani. Societatea vestică, a proclamat ritos profesorul de Stanford, este pe pragul completării violului și uciderii planetei pentru câștiguri economice.
A mai murit cineva; Jürgen Habermas. Stangistul care dint-o culpa, asumata ca german, dupa WW2 a incercat sa reabiliteze politica Scolii de la Frankfurt, speriat fiind de ascensiunea dreptei. A urmat ostpolitik, merkelismul, emigratia musulmana und so weiter. Citisem undeva cu ani in urma ca Margaret Thatcher a fost impotriva unirii germaniilor.
https://www.dw.com/en/celebrated-philosopher-j%C3%BCrgen-habermas-dies-aged-96/a-76361563
Noua conducere editorială de la Washington Post are o părere diferită de cea a colegilor lor de la NYT despre Paul R. Ehrlich:
Paul Ehrlich, 1932-2026
Cercetătorul a trăit suficient de mult pentru a vedea cum ideile sale, odată influente, au fost complet discreditate.
Faptul că Ehrlich a susținut cu tărie să soluția la Bomba populației ar fi avortul, a fost demontat printr-o singură propoziție tare:
A curma vieți înainte ca acestea să înceapă înseamnă a curma un potențial necunoscut de a face lumea un loc mai bun.
RIP
Aspecte juridice și operaționale în Strâmtoarea Ormuz: tranzitul sub foc
https://www.justsecurity.org/133996/legal-operational-strait-hormuz-transit-passage/
Mark Nevitt, 15 martie 2026
Atacurile Iranului asupra navelor neutre și posibila minare a Strâmtorii Ormuz încalcă atât dreptul maritim, cât și dreptul conflictelor armate — și relevă cât de dificil este să aplici aceste reguli în practică.
Există informații conform cărora Iranul ar fi început deja să mineze strâmtoarea, o escaladare semnificativă care ar putea bloca una dintre cele mai importante rute maritime din lume, în funcție de amploarea operațiunii de minare. Orice încercare de deminare a strâmtorii și de luare a unor măsuri defensive împotriva minelor va fi dificilă, dacă nu chiar aproape imposibilă, în timpul unui conflict armat în plină desfășurare. Între timp, tarifele asigurărilor maritime cresc vertiginos, prețurile combustibililor sunt în creștere, iar navele comerciale încărcate cu petrol, gaze și îngrășăminte se feresc de Strâmtoarea Ormuz până când li se poate garanta securitatea fizică.
…
Este legală minarea Strâmtorii Ormuz?
Nu. Deși minarea navală nu este ilegală în sine, amplasarea de mine într-o strâmtoare internațională într-un mod care împiedică efectiv tranzitul navelor neutre este considerată în general o încălcare atât a dreptului războiului naval, cât și a dreptului mării.
Într-adevăr, unul dintre primele tratate de drept internațional umanitar, Convenția VIII de la Haga din 1907 privind „Amplasarea minelor submarine automate de contact”, a fost negociat ca răspuns la minarea navală pe scară largă și distructivă care a avut loc în timpul Războiului Ruso-Japonez, care a ucis sute de civili mult după încetarea ostilităților. Convenția de la Haga VIII interzice în mod specific „instalarea de mine de contact în largul coastelor și porturilor inamice cu singurul scop de a intercepta navele comerciale”. De asemenea, Convenția de la Haga VIII specifică faptul că minele de contact neancorate (pe care Iranul le deține) trebuie să devină inofensive în termen de o oră de la pierderea controlului asupra lor. Minele ancorate trebuie să devină inofensive imediat ce se desprind de ancorele lor.
În teorie, o putere beligerantă poate utiliza în mod legal mine navale într-un conflict armat, dar amplasarea minelor în Strâmtoarea Ormuz este ilegală, deoarece nu există o rută alternativă convenabilă sau acceptabilă din punct de vedere comercial pentru navele comerciale neutre. Manualul de la San Remo privind dreptul internațional aplicabil conflictelor armate pe mare subliniază că beligeranții nu pot mina strâmtorile internaționale într-un mod care să blocheze efectiv tranzitul neutru.
––––-
Despre autorul articolului:
Mark P. Nevitt, Commander, JAGC (ret.) is an Associate Professor of Law at Emory University School of Law. He was previously the Class of 1971 Distinguished Military Professor of Leadership & Law at the United States Naval Academy in Annapolis, Maryland, Associate Professor at Syracuse University College of Law, and the Sharswood Fellow at the University of Pennsylvania Law School.
„Nu este războiul nostru”
Așa declară solemn liderii europeni ca replică la invitația tartorelui global Trump de a participa la acțiunea de securizare a Strâmtorii Ormuz.
Invitația nu a fost un gest de curtoazie, ci un ultimatum sec: intră acum in joc sau vei deveni țintă!
Nu că Uniunea Europeană nu ar fi deja o țintă predilectă a administrației Trump. Dar nu dă semne că ar pricepe că in războiul comercial global declanșat de Trump din prima zi a noului său mandat statele europene nu sunt nicidecum considerate prietene, nici măcar aliate, ci pur și simplu ținte sau pioni. Și nu e vorba doar de statele membre ale Uniunii, ci și de țări puternice precum Elveția.
Al doilea mandat Trump a pornit -in mod evident după mine- cu un elan vindicativ fără precedent din partea americanilor și politicile ce au urmat demonstrează lipsa oricărui scrupul in acțiunile administrației sale. Nimeni nu va fi cruțat! Trump pare a-și baza acțiunile pe o convingere de nestrămutat că America nu (mai) are prieteni și nici aliați veritabili, ci doar de conjunctură. Războiul declarat de Trump „lumii bune”, globaliste și relativiste moral de mai bine de 3 decenii, e in desfășurare și nicio țară nu poate rămâne pe dinafară. Nimeni nu are la îndemână luxul neutralității.
Deci este războiul nostru, că vrem sau nu, căci suntem toți prea mici, prea ușori, prea lipsiți de fundament moral pentru a ne păstra echilibrul in toiul marii zguduieli provocate de Trump.
De ce aduc eu vorba de morală? Pentru că in aceste 3 decenii alianțe mizerabile au fost clocite intre politrucii occidentali (inclusiv americani) și dictatori și tirani siniștri din Orient. Nu este vorba doar de tolerarea Răului, ci de încurajarea, de complicitatea sistemică și in cele din urmă de fuziunea cu Răul totalitar. Rusia a demonstrat clar această împletire malefică de interese rezistînd 4 ani de război cu ajutorul Chinei, Indiei, statelor arabe și, culmea!, acelor state europene care încă mai cumpără energie rusească. Regimul de sancțiuni nu funcționează pentru că există prea multe canale de comunicare intre Occident și tiraniile Orientului. Toată ‘lumea bună’ era mulțumită de această „Ordine” globală in care Occidentul era golit lent de capital, cu resursele sugrumate, pentru a ridica economic dictaturile Orientului prin invadarea piețelor noastre cu tinichele asiatice..proces cunoscut in mod aberant sub numele de ‘schimburi comerciale libere’. Asta este ‘Ordinea’ pe care o atacă Trump, iară nu vechile alianțe occidentale practic anihilate in ultimele decenii prin pactizarea elitelor occidentale (deci nu numai politruci și nu numai europeni) cu inamicii civilizației noastre până la punctul in care au ajuns să dicteze politici suicidare -precum GreenDeal- populației europene.
Trump însuși a fost sedus de iluzia înfrățirii intre popoare (deh, nu a trăit in comunism ca să devină imun la propaganda asta penibilă), de marota îmblânzirii satrapilor prin coabitare și comerț, iar primul său mandat este marcat de această lipsă de claritate morală. S-a trezit in noaptea in care a fost defenestrat global și transformat in paria global (scos de pe ecrane, elinat de pe rețele media, batjocorit de toată prea europeană). Abia când a dat cu posteriorul de pământ a înțeles: toți cei care zâmbeau și dădeau mâna cu el pe la întruniri înalte de mare angajament globalist îl disprețuiau, îl considerau un neavenit, un bufon rudimentar, un păcălici bun de manipulat, un nătărău perfect pentru propaganda de demonizare a Americii. Și toți acești tovarăși erau uniți de o ură difuză, abia ascunsă, față de America.
Să nu uităm că statele arabe care se vaită acum de strangularea Ormuzului au găzduit teroriști și au livrat petrol Chinei. Printre cei mai importanți furnizori de petrol ai Chinei se numără Arabia Saudită și Irakul (in afară de Iran). Deci e de neînțeles de ce lumea bună se așteaptă ca Trump să protejeze monarhiile Golfului! Din contră, el se bucură de lovitura pe care acestea și-au luat-o de la frații lor intru religie. O strategie cu adevărat genială care a transformat in ținte tiraniile islamiste fără ca acestea măcar să simtă: America folosește du;manul său declarat pentru a pedepsi falșii prieteni ce au pactizat cu inamicii.
Iar acesta e doar începutul. Trump este acum cu mâna pe robinetul Ormuz. Nu Iranul a blocat Strâmtoarea, ci America lui Trump. Este o blocadă implicită, o gâtuire a comerțului internațional, executată cu mâna dușmanului împins la gesturi extreme. Robinetul Ormuz este cea mai eficientă pârghie in manipularea pieței globale de energie.
Când Germania a fost invitată să participe la „securizarea” Ormuzului (era deja securizat, chiar nu era nevoie de bărcuțele nemților) i s-a mai dat o șansă de a rămâne aliată a Americii. Cancelarul nu a înțeles și a fluturat suveran sprânceana a sictir. Acum noi tragem ponoasele, căci vom plăti petrolul la prețul decis de Trump.
Există un detaliu pe care liderii europeni par incapabili să‑l înțeleagă, deși realitatea îl strigă în fața lor: nu poți repeta, cu aerul unui funcționar obosit, „nu este războiul nostru”, atunci când depinzi structural de ordinea de securitate pe care au construit-o chiar cei de care se dezic acum.
Europa se comportă ca un spectator indignat în timp ce stă pe o tribună construită de alții. Iar când vine vorba de Strâmtoarea Ormuz, reacția ei este aceeași: o ridicare de sprânceană, un gest de suveranitate mimată, ca și cum ar avea opțiunea luxoasă de a nu participa.
În realitate, invitația Washingtonului nu a fost o reverență diplomatică, ci o notificare de maturitate strategică: ori intri în joc, ori accepți consecințele. Căci, așa cum ați observat și dumneavoastră, mulți dintre „tovarășii” europeni care pozau în prieteni ai Americii au cultivat, timp de decenii, o ostilitate difuză față de ea — o combinație de invidie, resentiment și comoditate morală. Iar această ostilitate, pe care am semnalat‑o în repetate rânduri în articolele mele, a fermentat până a dat pe‑afară.
Astăzi, aceeași Europă care a beneficiat de umbrela strategică americană timp de 70 de ani își permite să dea lecții, să se declare neutră, să se retragă în spatele unor formule diplomatice sterile. În timp ce rutele energetice care îi țin economia în viață sunt puse sub presiune, ea mimează distanța morală.
Neutralitatea nu este o virtute când depinzi de alții pentru securitatea ta. Este doar o formă de amnezie.
Europa se dezice acum de Washington exact în momentul în care realitatea geopolitică îi cere luciditate. Iar această dezicere nu este un act de principiu, ci unul de neînțelegere. Într‑o lume în care energia, comerțul și securitatea sunt arme, nu poți să te ascunzi după formule de presă.
A spune „nu este războiul nostru” în timp ce economia ta se bazează pe importuri vulnerabile este echivalentul unui copil care declară că nu e furtuna lui, deși acoperișul sub care stă nu îi aparține.
Europa poate continua să creadă că își poate permite luxul indignării morale. Dar prețul petrolului, al gazului și al securității maritime nu se plătește cu indignare. Se plătește cu realitate.
Iar realitatea, oricât ar deranja, este simplă: într‑o lume zguduită, nu îți poți permite să te dezici de singurul aliat care încă poate ține ordinea globală în picioare.
Restul sunt declarații pentru uz intern, bune de pus în comunicate, nu în istorie.
Aveți întru totul dreptate și vă mulțumesc pentru răspuns.
Știu că este greu pentru liderii europeni (și in general pentru intelectualitatea progresistă europeană din care sunt extrași) să treacă peste senzația de repulsie pe care Trump le-o stârnește, și știu că fieșce european s-a obișnuit să critice, să înjure, să persifleze acest personaj ce va rămâne in istorie ca un mare disruptor capabil să electrizeze masele (pozitiv și negativ), știu că este greu să treci peste prețul benzinei, dar in acest moment ar trebui să-i recunoaștem puterea incredibilă pe care a acumulat-o FĂRĂ a se impune ca dictator și să intrăm intr-un dialog onest cu America, să ascultăm politicos punctele de vedere ale republicanilor și să și acționăm atunci când au dreptate (nu doar să dăm din cap și ulterior să ignorăm total sfaturile și îndemnurile) și, cel mai important, să începem să ne comportăm ca aliați. Ce înseamnă asta? Păi, de pildă in acest conflict, in loc să așteptăm să fim chemați la luptă, ar fi trebuit să ne oferim direct ajutorul (cum a făcut-o Zelenski care purta deja războiul lui) și să ne aliniem măcar declarativ ca un Bloc interesat de securitatea transporturilor maritime și de libertatea (reală) a comerțului.
Aveti perfecta dreptate. Europa prin UE a jucat mereu la doua capete. In perioada URSS si post Gorbaciov a profitat de petrol si gaze naturale la discretie. Nu a avut reactii la luarea Crimeii in 2014 iar sanctiunile pt V.Putin nu si au atins tinta decat partial. Acum D.Trump desi considerat de UE senil si dezaxat stie clar ce face, stie de ce poate Iranul si cui vinde petrolul. Falia dintre Europa si America se va adanci tot mai mult. In istorie, multe civilizatii s – au autodistrus lent dar continuu. Europa este fara resurse fosile importante, dar nu pare a pricepe acest fapt. Nu eolienele si solarele vor sustine industria, inclusiv cea militara.
„Nu este războiul nostru”
Așa declară solemn liderii europeni ca replică la invitația tartorelui global Trump de a participa la acțiunea de securizare a Strâmtorii Ormuz.
Sun miopi. Le lipsește clarviziunea. Nu văd miza imensă.
Dacă scrutăm oleacă sufletul și caracterul omuleților iranieni cred că o să descoperim cu stupoare că cea mai imperialistă, expansionistă și egoistă populație de pe planetă, după cea a Groenlandei, e cea iraniană. Iranianul imperial deține 1,76 hectare de pământ. Adică suprafața a două terenuri de fotbal, plus unul de handbal. Un clan acumulează un munte de terenuri de fotbal și handbal. Și nu vor să le împartă cu nimeni, nu vor să le vândă, nu vor să le închirieze, să le concesioneze, să le folosească cumva pentru beneficii comune. Trăiesc fără să se sinchisească de restul lumii. Pe Planeta Iran.
Exploatarea minereurilor in Iran poate deveni, cred, profitabilă, dacă și numai dacă va deveni teritoriu american.
Abia atunci se poate investi serios in infrastructură, in special in energie (o centrală nucleară cel puțin).
Transportul minereului se poate face mult mai ieftin decât pe cale convențională (rutieră/ferovieră), utilizînd gondole gigantice (motorizate, dar oricum pline vor coborî singure la vale).
Procesarea se poate face și ea pe loc dacă există energie la discreție.
Fără un proprietar și o administrație locală pro-business nu putem vorbi de nicio exploatare. In prezent Ținutul Iranian e condus de național-comuniști islamo-fasciști (mult mai răi și mai radicali decât pungeștii noștri) deci orice investiție ‘imperialistă’ va fi blocată.
Mulțumesc pentru replica foarte amuzantă. :) :) :)
Peter Thiel conferentiaza in Roma, 4 zile, intr-un loc secret. Despre anticrist. Sa vedem ce fum alb iese din asta. Multa cabala pe lumea asta…
https://www.reuters.com/technology/thiels-secretive-rome-conference-draws-church-attention-2026-03-15/