luni, mai 20, 2024

Iminența ireparabilului: Dobrica Cosic, ultima redută a moderației

„Transformarea democratică radicală a ansamblului structurilor politice, economice și de stat, instaurarea unei societăți deschise, pluraliste, fondate pe libertatea cetățeanului ce se bucură de drepturile definite de convenția de la Helsinki și deciziile CSCE.. Da, știu! O astfel de Iugoslavia este o utopie….În Istorie energiile iraționale au fost adesea mai puternice decât rațiunea.” 

Dobrica Cosic  

Iugoslavia ultimului deceniu al secolului XX a fost o succesiune de drame cu incalculabile consecințe nu numai în privința imploziei statului federal post-Tito, ci și, mai cu seamă, în  tabloul atât de complex și traumatic la nivelul comunităților, noilor state apărute și, poate în primul rând, resentimentelor. Ecourile conflictelor sângeroase și punctate de episoade de o violență extremă sunt încă perceptibile și, cel mai probabil, în acest spațiu încă nu a sosit timpul unei depline reconcilieri. Consider însă demnă de semnalat reliefarea unor cuvinte transmise peste timp de personaje ce astăzi nu mai sunt printre noi dar care, la timpul lor, au încercat, uneori poate prea târziu, să se opună ireparabilului, să oprească un val al distrugerii cu puține mijloace avute la dispoziție. În acest sens, conduita lui Dobrica Cosic (1921-2014), ca președinte al Iugoslaviei (15 iunie 1992-31 mai 1993), merită atenția celor care studiază sau se preocupă de anii post-Tito ai statului federal. Conduită singulară dar poate tardivă în contextul unei opoziții ferme față de climatul și liniile politice din Parlamentul de la Belgrad (Adunarea Federală) dominat de reprezentanții Partidului Socialist (condus de Slobodan Miloșevici), respectiv Radical (Vojislav Seselj). Am lecturat recent volumul memorialistic al lui Dobrica Cosic[1], iar alocuțiunile sale din ajunul Crăciunului (6 ianuarie 1993[2]), respectiv ulterioare destituirii sale de către Adunarea Federală (2 iunie 1993), se disting printr-o luciditate amară și un realism profund realism alături de o anticipare a catastrofei ce deja își făcea simțită prezența. Cuvintele lui Dobrica Cosic sunt elocvente, autorul acestora fiind scriitor[3], participant la al doilea război mondial alături de trupele conduse de Iosip Broz Tito, membru al Comitetului Central al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia îndepărtat însă în anul 1968 din structurile de putere, sub acuzația de naționalism sârb. De altfel, inclusiv în alocuțiunile sus-menționate se face simțită opoziția sa față de Tito și titoism. Dobrica Cosic a fost membru al Academiei Sârbe de Științe și Arte, for care în anul 1986 a lansat un „Memorandum” socotit preludiul pan-sârbismului, early warning message al sfârșitului Iugoslaviei așa cum a fost construită de Tito. Privind retrospectiv autorul recunoaște însă particularitatea regimului Tito și a conduitei șefului statului, una a atitudinii moderate în privința represiunii dizidenților: „Eu însumi nu am fost niciodată arestat deși împreună cu Djilas am fost figurile centrale ale opoziției sârbe. Am avut libertatea de a scrie și un public care m-a citit….În schimb Tito m-a transformat într-un proscris al vieții publice și mi-a eliminat orice posibilitate de acțiune.”

Am reflectat îndelung asupra considerațiilor lui Dobrica Cosic. Percepția sa asupra istoriei celor două Iugoslavii ale secolului XX (Regatul Sârbo-Croato-Sloven devenit Regatul Iugoslaviei, respectiv Iugoslavia federală postbelică condusă de Tito) se distinge printr-o relativă obiectivitate: „Din punct de vedere politic (Regatul Sârbo-Croato-Sloven), psihologic și moral a fost o unificare a învingătorilor și învinșilor din război, a eliberatorilor și a celor eliberați. Dar în istorie eliberatorii nu au fost niciodată doar eliberatori”. Aceste ultime cuvinte aduc cu ele însele, fără îndoială, similitudinile istoriei, lumii de ieri și de astăzi, de ce nu din perspectiva, dacă îmi este permis, versurilor eminesciene de odinioară: „Alte măști, aceeași piesă/Alte guri, aceeași gamă”… Din perspectiva lui Dobrica Cosic, spațiul sud-slav la momentul anului 1918  a fost un creuzet mai degrabă conjunctural în care „aspirația națională seculară sârbă, unificarea acestora într-un singur stat s-a alăturat reflexului croaților și slovenilor ce însă au văzut în noua lor țară un mijloc de eliberare de sub tutela dualistă și a reflexului expansionist al Italiei și Austriei”. Omogenitatea și stabilitatea Regatului au fost departe de a constitui o realitate; „s-au manifestat periodic separatismul croat, autonomismul sloven dar și militarismul și iugoslavismul sârb, prin mijloace non-democratice”. Pe de altă parte, „a doua Iugoslavia s-a născut în tranșee” sub forma unui „Stat-Partid” în care unificarea post-război a avut la bază, în accepțiunea autorului, „minciuna simetriilor forțate”. Este vorba, cel mai probabil, de o nivelare, de o culpă egală a tuturor popoarelor ce au constituit noua Iugoslavia federală. Vina pentru traumele celui de al doilea război mondial în condițiile în care inamicul comun a fost nazismul, aparține în egală măsură, fără mărimi comparabile, cetnicilor sârbi ai lui Drazen Mihajlovic, ustașilor croați ai lui Ante Pavelic, albanezilor din „Balli Kombetar”. În toată această perioadă episoadele de luptă (și nu numai) intra muros nu au fost deloc reduse ca amploare.   

Dobrica Cosic a rămas până la finalul vieții sale un opozant al lui Tito, al Iugoslaviei construite de acesta dar poate prea târziu al regimului naționalist al lui Milosevic. Autorul nominalizează Constituția din 1974 (generatoarea periferizării Serbiei și cea care „a transformat o Federație de șase Republici într-o Confederație de opt Republici și două Provincii Autonome”) ca primă cauză a imploziei, urmată de evenimentele ce au dus la criza economică, socială și politică gravă din anii `90 ai secolului trecut. Una din soluții pentru ca Iugoslavia să supraviețuiască este (vorbim de anul 1993) cea din motto-ul articolului, dublată de considerații ce, dacă ar fi fost ascultate sau acceptate, ar fi schimbat poate soarta Balcanilor: „Dacă mă pronunț astăzi pentru un stat sârb nu am în vedere o entitate exclusiv sârbă, ci înainte de toate democratică; dacă militez totuși pentru Iugoslavia, doresc ferm ca aceasta să fie democratică sau să nu mai fie; nu sunt partizanul unei societăți în care naționalitatea să constituie calitatea primară, ci sunt partizanul unei societăți al cărei postulat să fie persoana, individul, cetățeanul și nu națiunea sau confesiunea”. 

Dobrica Cosic anticipa corect (1993) soluția pentru o renaștere a națiunii sârbe pe „ruinele titoismului, Iugoslaviei și în zorii civilizației informatice globale”, o națiune ce „trebuie să își definească noi obiective naționale și sociale”: „Trecerea de la o societate ideologizată la una liberă, modernă și deschisă, rezistența în fața tiraniei mediocrității majoritare, inteligența și curajul de a ne recunoaște limitele, acele limite ce au constituit tragedia istoriei noastre”. Autorul a avut curajul și obiectivitatea de a vorbi deschis, în Serbia anului 1993 dominată de naționalismul belicos al lui Miloșevici, respectiv de extremismul lui Seselj, de „limitele noastre”. Aici putem recunoaște tarele unora dintre societățile post-comuniste din Europa de Est, în care nu neapărat ieșirea din dictatură a avut ca rezultat imediat democrația în adevăratul sens al cuvântului: „Megalomania și mitomania naționale, obsesia etnicității pure, opinia largă a clasei politice privind coliziunea drepturilor omului cu interesele poporului, rezolvarea imediată și categorică a problemei Kosovo pe baza drepturilor etnice, istorice și culturale, reforma instrucțiunii publice inclusiv prin acceptarea particularităților istorice, regionale și culturale” etc.

Alocuțiunea rostită în ajunul Crăciunului ortodox de rit vechi (6 ianuarie 1993) de Dobrica Cosic, președintele Republicii Federale Iugoslavia compusă la acea dată din Serbia și Muntenegru, a fost una cu accente dramatice și încărcată de o componentă umană profundă. Asistăm poate la una din luările de poziție cele mai elocvente în ceea ce înseamnă un lider politic aflat singur în fața furtunii, dar care continuă să persevereze în promovarea moderației și atitudinii cumpătate, în pofida unui eșec iminent, nu numai al unei clase politice sau al unui sistem, ci al națiunii însăși: „Riscăm, într-un viitor apropiat, să ne confruntăm cu încercări dramatice și suferințe pe măsură… zilele pe care le trăim sunt probabil pentru noi perioada cea mai dificilă din secolul XX. Aș spune că probabil doar anul 1915 a fost poate mai tragic decât acest an 1993 ce începe. Un sfert din poporul nostru este implicat într-un război înfricoșător și se teme de perspectiva genocidului, o zecime este în exil, iar restul a fost plasat de întreaga comunitate internațională în carantină”. Președintele Cosic a definit în mod direct „forțele unei stupidități malefice alimentate de iluziile noastre naționale și ideologice, incapacitatea noastră de a ne confrunta cu epoca modernă, imaturitatea noastră în a înfrunta încercările istorice susținute toate acestea de politicieni iresponsabili și însetați de putere…forțe absurde și distrugătoare ce ne-au înconjurat cu o barieră a neînțelegerii, disprețului și urii….din toate părțile ne amenință suferințe mai grele decât tot ceea ce am cunoscut până acum”. Cuvinte dure dar realiste în care un șef de stat izolat s-a confruntat curajos, dar din păcate fără speranță, într-o luptă inegală, cu un mediu politic ales, dominat de radicali extremiști și intoleranți, adepții lui Seselj sau Miloșevici.

Dobrica Cosic își dezvăluie vocația literară inclusiv în acest discurs politic în care fiecare idee are o valență testamentară, de șef de stat care încearcă să lupte chiar și atunci când nu mai există practic nicio speranță. Lecturând cuvintele rostite de președintele Iugoslaviei încă în funcție (urma să fie destituit peste câteva luni de o Adunare Federală ostilă și belicoasă) mi-am amintit atât de versurile poetei iraniene Forugh Farrokhzad („Amintește-ți de zbor/Pasărea a murit”), cât mai ales de formula lapidară dar atât de caracteristică acestui spațiu, rostită de poetul și episcopul muntenegrean Petar Petrovic-Njegos: „Să fie ceea ce nu poate fi”; „sunt mai îngrijorat ca niciodată pentru soarta poporului sârb din Bosnia și Herțegovina dar și pentru viitorul Republicii Federale Iugoslavia… nu suntem singuri, avem alături oameni de Stat înțelepți, serioși și implicați: Cyrus Vance, Boutros-Ghali, Lord Owen, Elie Wiesel și numeroși alți oameni politici, intelectuali și jurnaliști greci, români, britanici, ruși, americani, francezi, italieni”; „trebuie să mergem către ei, adevărați oameni ai păcii și democrației, să le întindem o mână prietenească. Nimeni nu ne va ajuta în propriul nostru dezastru dacă nu ne ajutăm în primul rând noi între noi…Avem oare forța și inteligența de a învinge întâi de toate răul din noi înainte de a ne confrunta cu răul ce ne înconjoară?.. Radicalismul și extremismul șovinist amenință să arunce țara în abisul politic al Europei”. 

Alocuțiunea lui Dobrica Cosic s-a încheiat cu un ultim apel în fața ireparabilului, a tăvălugului istoriei ce va aduce cu sine drame și războaie succesive în Bosnia și Herțegovina și ulterior Kosovo, în interiorul Serbiei însăși, cu reverberații și resentimente ce fac încă improbabilă o reală și durabilă reconciliere: „Poimâine va fi prea târziu. Pentru noi acum zilele au greutatea și importanța anilor, iar săptămânile a deceniilor. Timpul irosit acum este irosit pentru totdeauna.”  

După destituirea sa din funcția de președinte al Republicii Federale Iugoslavia (31 mai 1993), Dobrica Cosic a adresat un ultim apel către națiune în ziua de 2 iunie 1993. Nu mai puțin fortificat de aceleași idei afirmate încă o dată cu tărie și hotărâre, de această dată ostracizarea celui ce a imaginat un cu totul alt tip de tranziție către o lume diferită față de Iugoslavia lui Tito în viabilitatea căreia de fapt nu a crezut niciodată, este o realitate: „Am fost constrâns să mă adresez cetățenilor Republicii Federale Iugoslavia prin intermediul agenției Tanjug… țara noastră a fost lovită de sancțiunile întregii lumi, fiind izolată de întreaga comunitate internațională…Serbia și Muntenegru au întreprins într-un ritm mult prea lent reforme democratice, Serbia cu o puternică tendință autoritară și reziduuri titoiste în propriul sistem politic. iar Muntenegru favorabil emancipării dar retrimis la rădăcini de moștenirea sa istorică”. Fostul președinte a vorbit deschis de regimul sancțiunilor ce s-a tradus prin „decădere accelerată a economiei, pauperizarea populației, irosirea energiilor naturale și umane ale țării, un aspect ce, deja de decenii, amenință să ne ducă la catastrofa națională și socială”. Ideile sus-menționate relevă nu numai un Dobrica Cosic realist și conștient pe deplin asupra viitorului întunecat, pentru mai mulți ani, al țării sale, ci și același implacabil opozant al lui Tito și al statului iugoslav pe care acesta l-a creat și simbolizat. Dobrica Cosic, aspect întâlnit mai rar la liderii politici, și-a asumat eșecul proiectului său de construcție statală: „În discursul de investitură din Adunarea Federală am menționat trei principii de bază pentru o evoluție pozitivă a țării noastre: alegeri democratice anticipate pentru Adunările Republicane și Adunarea Federală, formarea unui guvern de uniune democratică, de consens național și oameni competenți, în fine o reformă profundă constituțională a Statului federal și a Republicilor sale. Din obiectivele de un interes vital și istoric pentru Serbia și Muntenegru unul singur a fost îndeplinit: am organizat alegeri anticipate al căror caracter democratic nu a convins opoziția și opinia publică sârbe, am întărit forțele conservatoare și extremiste care au împins viața politică într-o regresie din ce în ce mai accentuată, poporul în mizerie și deznădejde și Statul în ruină”. 

Dobrica Cosic i-a atacat frontal pe Slobodan Milosevici și Vojislav Seselj, liderii Partidului Socialist Sârb, respectiv al Partidului Radical Sârb: „Ei au impus destituirea mea. O destituire pe care coaliția socialist-radicală nu a obținut-o mai devreme din cauza unor reticențe ale oamenilor politici din Muntenegru sau a faptului că președintele Serbiei s-a gândit că plecarea mea le-ar putea cauza griji suplimentare, în special în străinătate”. Pentru a fi și mai explicit, autorul a descris direct „coaliția de rău augur pentru viitorul țării între Partidul Socialist și Partidul Radical, două formațiuni autoritare, a doua fiind în mod categoric extremistă”.

Dobrica Cosic a explicat atât poziția sa singulară („fără partid politic, fără presă sau suportul unei opinii publice active, fără un sprijin organizat și durabil, am fost și sunt singur pe o scenă politică inflamată dar încărcat de responsabilități uriașe în fața cetățenilor Serbiei și Muntenegrului”), cât și dilema sa interioară, a unui om politic sfâșiat între tentația de a renunța („să mă retrag de la președinția Republicii consecvent propriilor convingeri și proiecte pre-electorale; nu am recurs la acest gest crezând că angajamentul meu în favoarea unei politici externe pacifice ar fi fost în măsură să influențeze pozitiv politica europeană și a SUA față de țara mea”) sau de a continua până la capăt, cu aceleași convingeri, într-o luptă pierdută avant la lettre („mi s-a recomandat să nu-mi părăsesc postul de Președinte, această retragere având consecințe asupra țării; nu am demisionat pentru că mi-a fost teamă să nu compromit printr-un gest personal eforturile de pace întreprinse în sensul redresării poziției noastre imposibile în sânul comunității internaționale”). Dobrica Cosic a rămas și a înfruntat un climat foarte dificil, „expus agresivității vulgare a extremiștilor naționali, mai ales a celor din Partidul Radical, precum și ostilității viclene a aliaților săi din Partidul Socialist”. Fostul șef de stat a anticipat cu clarviziune secesiunea Muntenegrului („politica și viața popoarelor din Serbia și Muntenegru a căror schismă politică este din ce în ce mai evidentă”), victoria imediată dar însoțită de consecințe incalculabile a forțelor politice extremiste sârbe, coroborată cu dezamăgirea profundă față de articularea și coagularea reduse la nivelul opoziției democratice („creșterea extremismului naționalist agresiv susținut de apetitul pentru putere al Partidului Socialist și al șefului acestuia, cutremurat de lipsa de putere politică și morală a opoziției și forțelor sănătoase patriotice de a salva țara din fața haosului în care cei răi sfârșesc prin a câștiga”), rolul nefast și distrugător al organului legislativ („Adunarea Federală, cu majoritatea sa pasivă și conservatoare, nu este la înălțimea necesităților existențiale ale țării și a momentului istoric pe care-l trăim”), în fine pretextul formal al destituirii sale, ridicol prin titulatură („pregătirea unui puci militar”), de fapt o reuniune normală a șefului statului cu Statul Major al armatei, transformată de adversarii politici în tentativă de lovitură de stat. Slobodan Miloșevici, pe lângă o a doua mazilire prin mijloace neortodoxe (prima fiind cea de îndepărtare a lui Ivan Stambolic, cu câțiva ani mai devreme) a unui important om politic, și-a dovedit caracterul său de „discipol ideologic al lui Stalin și Tito”. În acest punct personal am o altă opinie, adversitatea lui Dobrica Cosic față de Iosip Broz Tito având o componentă subiectivă certă. În tot ceea ce a însemnat eliminarea adversarului politic, Stalin și Tito au avut concepții și metode diferite. Cu toate acestea, destituirea președintelui Dobrica Cosic a fost „o manevră clasică stalinistă, rod al unei calomnii și presiuni majoritare, a două partide totalitare”. Aici autorul are dreptate pe deplin. 

Declarația politică a lui Dobrica Cosic s-a încheiat prin denunțarea unei „mari erori politice și morale” (destituirea), a unui „act ce a desfigurat un portret deja caricaturizat al poporului nostru”. Concluzia a fost una adevărată și fără echivoc: „Un totalitarism este pe cale să se reinstaureze în țara noastră”. Iar cuvintele din finalul alocuțiunii lui Dobrica Cosic („numai istoria și timpul sunt în măsură să judece valoarea actelor și acțiunilor mele”) m-au dus cu gândul, dincolo de anii tragici și dramatici de război ce au urmat, de procesul de pace dificil și laborios, la lipsa de speranță așa cum a fost aceasta simțită de puțini oameni politici din Iugoslavia anului 1993. Și, reflectând la istoria atât de traumatică a spațiului ex-iugoslav al acelor ani și nu numai, cred că versurile aceleiași poete iraniene, Forugh Farrokhzad, întregesc un tablou în care un om politic, dar în primul rând un om de cultură, a încercat să se opună până la capăt unei escaladări implacabile și suicidare: 

Nimeni nu mai visa iubirea

Nimeni nu mai visa începuturile

Nimeni de fapt nu mai visa nimic.” 

*Varianta inițială a articolului a fost publicată în Revista „ARCA”, „Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică”, nr.4 (369) /2022. , Iminența ireparabilului- Dobrica Cosic, ultima redută a moderației, pp.60/70. 


[1] Dobrica Cosic, « L’Effondrement de la Yougoslavie. Positions d’un résistant, ed. L’Age D’Homme, 1994.»

[2] În Serbia Crăciunul se sărbătorește la data respectivă, după calendarul iulian. (n.a.)

[3] autor al romanelor „Daleko Je Sunce”/”Soarele este departe”, „Koreni”/”Rădăcini” sau „Vreme, prijatelji”/”Timp, prieteni”

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. Un studiu de geo-politica foarte interesant! E istoria ce s-a scris la câțiva pași de noi și pe care, din diferite motive, nu o cunoaștem. Dar de această istorie depinde și viitorul ex Iugoslaviei în care, oricum, suntem cu toții antrenați!
    Remarc, ca de fiecare dată, de altfel, atât atenția documentației, profunzimea reflecției cât și fluiditate stilului!

  2. Iugoslavia lui Tito era un mini-imperiu, cu rolul conducător rezervat națiunii sârbe. Un fel de URSS în miniatură. Iugoslavia n-ar fi trebui să existe niciodată, la fel cum n-ar fi trebuit să existe nici URSS. Ambele au fentat istoria în 1918, dar istoria nu iartă pe nimeni, nici măcar după 3 generații.

    Prin Constituția din 1974, Tito a făcut concesiile necesare pentru ca Iugoslavia să continue să existe. Autonomia Kosovo și autonomia Vojvodinei au detensionat situația, la vremea aceea, dar sârbii naționaliști au perceput asta ca o cedare a suveranității din partea Serbiei. Deși acea suveranitate asupra altor etnii n-ar fi trebuit să existe niciodată.

    Americanii au înțeles corect lucrurile, în 1918, când au stabilit principiul formării de state naționale. Sârbii au refuzat să accepte soluția corectă, au mai fentat încă 3 generații, la fel ca rușii, dar până la urmă tot acolo s-a ajuns, însă cu prețul unor noi masacre și epurări pe criterii etnice.

    Dobrica Ćosić se victimiza degeaba după destituire. Era un comunist de frunte, la fel ca Tito și la fel ca Imre Nagy (altă ”victimă” celebră dintre comuniști).

    • Tito era comunist, dar totusi altfel de comunist. Si era croat, nu sirb. Partizanii lui Tito au fost cei mai tari din ww2, pe linga ei „La Resistance” francez a fost o gluma.
      In Jugoslavia se traia cel mai bine din lagarul comunist. In Jugoslavia existau chiar firme private. Jugoslavii puteau calatori liber in toata lumea.
      Jugoslavia ar fi putut exista o vesnicie daca nu-si bagau unii sau altii nasu.

      • ”Iugoslavia ar fi putut exista o veșnicie” dacă Slobodan Milošević nu ar fi început cu măsuri naționaliste. A fost ca și cum România l-ar fi avut președinte pe Vadim Tudor. Iar ”victima” Dobrica Ćosić era din aceeași categorie, a apărut la televiziunea sârbă în ajunul Crăciunului din 1993, avertizându-și conaționalii că puterile occidentale îi voi forța pe sârbi să intre conducerea musulmanilor. Dobrica Ćosić era la fel de implicat în proiectul Serbiei Mari ca și Slobodan Milošević.

        Da, Tito era croat, la fel cum Hrușciov era ucrainean. Oameni care și-au trădat propriile națiuni, pentru a fi acceptați ca lideri de națiunile dominante în statele multinaționale respective (sârbii în Iugoslavia, respectiv rușii în Uniunea Sovietică).

        Chiar și un singur detaliu e semnificativ: câți generali non-sârbi avea armata iugoslavă, în afară de Tito?

        Dincolo de asta, croații sunt catolici și scriu cu litere latine, în timp ce sârbii sunt ortodocși și preferă să scrie cu litere chirilice. Sârbii țin Crăciunul pe stil vechi, la fel ca rușii, Paștele ortodox e decalat etc. Sârbii au ajuns să scrie ocazional cu litere latine, tocmai datorită croaților și slovenilor. Dar ei se simt bine să scrie cu chirilice.

        • Da, Yugoslavia putea exista o veșnicie. Și ar fi fost mai bine pentru toată lumea.

          Cât despre generali ne-sârbi din Yugoslavia titoistă îți dau un singur exemplu: Franjo Tudjman: Primul președinte croat și creatorul Croației independente fusese general în serviciile secrete comuniste yugoslave în vremea lui Tito. Sau mai pe românește, general de securitate.😂 Și chiar îi plăcea și după ce a ajuns președinte să poarte uniforma de general.

          Tito chiar era croat și din tot ce știm s-a identificat ca și croat sau sloven și niciodată ca sârb. Asta s-a poate văzut și din faptul că pe o bună parte din ustașii croați (naționaliști aliați cu Hitler) i-a lăsat să scape dar pe partizanii sârbi ce luptau și ei împotriva germanilor (cetnicii) i-a vânat fără cruțare. De asemenea în Yugoslavia sa păcatul capital era „naționalismul sârb”.

          Hrușciov nu era deloc ucrainean. El s-a identificat mereu ca etnic rus. În memoriile sale povestește că la o vizită în Yugoslavia l-a întrebat pe Tito de ce nimeni n-a tradus discursul său de la aeroport în sârbo-croată. Tito i-a răspuns râzând că „La noi toată lumea înțelege ceva rusă”. Hrușciov i-a explicat pe un ton didactic că și el înțelege ceva ucraineană dar pentru aia tot are nevoie de o traducere în limba rusă când cineva ține un discurs în ucraineană.

          Prăbușirea Yugoslaviei a fost un proces inițiat de sminetela lui Miloșevici care a a fost puternic amplificat de inamicii istorici ai țării: Austria, Germania și Ungaria. Afară de unguri (ce voiau și vor și azi Vojovdina și cât mai mult din Croația) nu mi-a fost niciodată foarte clar ce urmăreau germanii și austriecii. Dar azi e limpede că acțiunilor lor au favorizat pe toate căile izbucnirea războaielor yugoslave. Băncile vieneze au asigurat finanțarea pe toate căile ale celor mai fanatici separatiști din toare republicile yugoslave, iar Ungaria a furnizat armament de fabricație sovietică fără numere de serie acelorași personaje.

          Vina lui Miloșevici e că a încercat retrasarea prin forță a frontierelor interne ale Yugoslaviei astfel încât să-i aducă pe sârbii și Croația și Bosnia într-o Serbie mare. În loc să încerce să negocieze a lansat un război pe care a fost incapabil să-l câștige. Asta e ceva de neiertat.

          • Franjo Tudjman era general în anii ’60, Iugoslavia nu s-a dezmembrat în 1960.

            În anii ’70, același Franjo Tudjman a ajuns și în închisoare, după ”Primăvara Croată” (a existat și așa ceva). Este exact genul de experiență care duce la secesiune 😀

            Lipsa generalilor non-sârbi din armata iugoslavă era vizibilă în anii ’80, atunci au apărut tendințele secesioniste. Nu se poate invoca situația din 1960 drept argument împotriva separării Croației în 1991.

            • Hai să vă dau și alte exemple dacă Tudjamn nu-i destul de bun:

              Martin Spegelj – În 1990 era comandantul armatei a 5 – yugoslave cu sediul la Zagreb. Croat. A devenit în același an ministrul apărării Croației. A organizat primul import de arme din Ungaria pentru separatiștii croați. A fost înregistrat video în secret de serviciul de contrainformații yugoslav în timp ce încerca să convingă ofițeri yugoslavi să se alăture separatiștilor croați. Filmarea apare în episopdul 2 al seriei BBC „Moartea Yugoslaviei”

              https://youtu.be/xscsu_QGbLg?list=PLdw7wnKe0wiUSNdugFGpnSfm6wt-9gvUt

              Anton Tus – comandatul aviației militare yugoslave între 1985 și 1991. Croat. a devenit primul șef de stat major al armatei croate în 1991,

              Petar Stipetici – comandatul academiei militare yugosalve în 1989 și considerat cel mai bun teoretician militar al lor. Croat. Ulterior a devenit șeful de stat major al armatei croae.

              Albin Gutman – general maior în armata yugoslavă. Sloven.

              Rahim Ademi – general maior yugoslav de origine albaneză. . În 1986 a fost chiar judecat pentru iredentism albanez, dar achitat la apel și a fost reprimit în armata yugoslavă, e adevărat pe o linie moartă. A dezertat în 1990 și a devenit general maior în armata croată. A fost acuzat de crime de război împotriva sârbilor de tribunalul dela Haga. A reușit să se fofileze de expedierea la Haga prin tot soiul de procese în Croația unde era invariabil achitat. A târâit-o tot așa până la desființarea tribunalului în 2017

              Fără îndoială că armata yugoslavă era dominată de comandanții sârbi prin simplul fapt că sârbii erau de departe cea mai numeroasă naționalitate a Yugoslaviei. Dar nu aveau în niciun caz controlul total al armatei.

            • @Josef Svejk – Martin Špegelj avea 63 de ani în 1990, era dintre vechii partizani, la fel ca Franjo Tudjman. Asta a fost singura legitimitate comună pe care o aveau liderii sârbilor și croaților. După moartea lui Tito, naționalismul sârb a explodat.

              Martin Špegelj a pus la punct un plan comun de apărare cu Slovenia, în eventualitatea unei intervenții a armatei iugoslave, ceea ce s-a și întâmplat. Deci armata iugoslavă era îndreptățită să intervină în Croația și Slovenia și făcea asta cu generali croați și sloveni?! Sau care e ideea?

              Martin Špegelj a fost nevoit să fugă în Austria, după ce fusese înregistrat de serviciile secrete iugoslave, care aveau un agent detașat pe lângă el, iar înregistrările au fost difuzate public pentru a crea o opinie favorabilă intervenției armate iugoslave în Croația.

              Dacă nu fugea în Austria, ar fi ajuns în închisoare, la fel ca Franjo Tudjman în anii ’70. Cu astfel de soluții voiau sârbii să păstreze integritatea Iugoslaviei? Nu e clar că ei dominau totul, dacă așa se desfășurau lucrurile?

          • Helmut Kohl a fost primul care a recunoscut Croatia. Asta a fost gaz peste focul razboiului. Poate s-a gindit la ustasi? In 2000 si ceva Croatia i-a dat un premiu lui Kohl.

      • @NT
        Nu numai ca erau liberi sa calatoreasca si sa se intoarca inapoi in Iugoslavia sa isi construiasca vile si case.
        Si nu erau interzise reviste si filme erotice, … e drept nu la nivelul Beate Uhse de atunci. :))

    • Nu știu dacă e chiar așa.

      Tito era jumătate croat jumătate sloven. A stabilit de la bun început din pix frontierele interne ale federației yugoslave de o asemenea manieră încât comunități largi și compacte de sârbi trăiau în Croația și Bosnia Hețegovina. Situația inversă nu exista, ca să se poată argumenta că Tito a încercat amestecarea popoarelor. Altfel spus nu existau zone compacte locuite de croați atașate Serbiei sau Sloveniei sau zone masiv locuite de sloveni sau musulmani atașate Croației. Constituția din 1974 zăpăcit lucrurile și mai rău creând alte două regiuni autonome în Serbia: Vojvodina și Kosovo ambele cu drept de vot egal cu cel al celor 6 republici în consiliul federației.

      Toate astea împreună cu sminteala distructivă a lui Miloșevici, la care s-au adăugat mașinațiunile Ungariei, Austriei și Germaniei cu au pus temelia războaielor yugoslave din anii 90. Ungaria a livrat arme ilegal separatiștilor croați încă din 1990 – ceea ce i-a făcut pe aceștia să fie extrem de puțin interesați în orice fel de dialog și tocmeli. Germania și Austria la rândul lor au recunoscut rapid independența Croației și Sloveniei în condițiile în care administrația Bush sr. le-a cerut tuturor aliaților din NATO în mod explicit și public să evite recunoașterea oricărei secesiuni yugoslave ca să dea șansa unui divorț amiabil și negociat și ca să evite un războii civil pustiitor.

      Formarea Regatului Sârbilor Croaților și Slovenilor din 1918, nu a fost deloc o încălcarea a principiilor willson-iene. Dimpotrivă. Adunările croaților, slovenilor muntenegrenilor. etc. au votat în mod liber unirea cu regatul sârb. E adevărat că Serbia interbelică (devenită Yugoslavia în 1929) a devenit rapid un stat destul de opresiv în care sârbii dominau clar toate celelalte naționalități, ceea ce a contribuit la prăbușirea sa în primăvara lui 1941.

      • @Josef Svejk – ”sminteala distructivă a lui Miloșevici (…) ”

        Dobrica Ćosić participa trup și suflet la aceeași sminteală, nu e ca și cum Dobrica Ćosić ar fi fost un adversar al lui Miloșevici.

        • @Harald
          DC se califica la eticheta de dizident al ideologiei nationaliste a lui Milosevici.
          Si Brucan si restul dintre cei 6 tot dizidenti erau, chiar daca era manati din spate de rusi. Si chiar daca erau mult mai inteligenti si educati decat d’alde Emil Bobu al lui Ceausescu.

          • Dobrica Ćosić se califică la eticheta de idoli falși, la fel ca și Imre Nagy în Ungaria.

            Foarte bun exemplul cu Silviu Brucan, alt mare ”democrat” comunist. Exact genul ăsta de ”dizidenți” au dus România și Serbia în mlaștina în care se află și azi. Au construit comunismul în țările lor, iar astăzi sunt prezentați de parcă ar fi fost Václav Havel.

    • @Iugoslavia lui Tito era un mini-imperiu, cu rolul conducător rezervat națiunii sârbe.

      Croatii si slovenii erau complet independenti, li se considerau superiori sarbilor si erau deranjati de faptul ca trebuiau sa trimita pesches la Belgrad (exact cum fac nemtii astazi pentru a tine pe linie de plutire landurile falimentare). Asa a fost hranita timp de decenii provincia Kosovo.
      Se vede ca scrii din carti, pentru ca, daca ai fi calatorit prin Iugoslavia anilor ´80, ai fi realizat ADEVARATA MIZERIE in care traiau romanii. Belgradul era deja o capitala europeana, litoralul iugoslav era deja pe picior de egalitate cu cel italian, „poporul iugoslav” traia liber si la propriu si la figurat.
      Razboiul a dat mult inapoi o tara in care demnitatea a existat dintotdeauna, o tara care, asa pestrita cum era, avea ani lumina asupra Romaniei.

      • ”Croatii si slovenii erau complet independenti (…) si erau deranjati de faptul ca trebuiau sa trimita pesches la Belgrad”

        Mistificările trebuie să fie mai elaborate, altfel ajungi să te contrazici în aceeași frază 😀

        ”Mizeria în care trăiau românii” era cât se poate de reală, dar litoralul despre care scrii nu era iugoslav, era croat și sloven. Istria și Dalmația nu au fost niciodată ale Serbiei. Mi-am făcut vacanțe în Istria, inclusiv în orașul al cărui nume românii se jenează să-l pronunțe 😀 A aparținut el vreodată Serbiei?

        Timp de sute de ani, Croația și Slovenia au fost în Imperiul Habsburgic și apoi în cel Austro-Ungar, în timp ce Serbia era în Imperiul Otoman.

  3. Eo eroare în textul: „Autorul nominalizează Constituția din 1974 (generatoarea periferizării Serbiei și cea care „a transformat o Federație de șase Republici într-o Confederație de opt Republici și două Provincii Autonome”)”.

    Federația ygoslavă a lui Tito a avut mereu 6 republici.: Slovenia, Croația, Bosnia-Hețegovina, Serbia, Muntenegru și Macedonia. Nu au fost niciodată 8 republici. În Serbia au fost create într-adevăr două regiuni autonome: Vojvodina și Kosovo, ce aveau și ele drept de vot în consiliul federației asemeni celor 6 republici, da erau totuși formal parte a Serbiei.

    • Cele două regiuni autonome i-au adus Serbiei două voturi în plus în Consiliul Federației, ăsta a fost mecanismul introdus de Tito prin Constituția din 1974. Până atunci, Serbia nu se putea baza decât pe Muntenegru să voteze de partea ei.

      ”Primăvara Croată” a avut loc între 1967 și 1971, iar protestele izbucnite la Ljubljana după refuzul guvernului federal de la Belgrad de a construi și în Slovenia un mic tronson de autostradă au fost destul de serioase încât Slovenia să anunțe public faptul că nu intenționează să-și proclame secesiunea.

      În 1971, șefa Ligii Comuniștilor din Croația a refuzat cererea lui Tito, de a aresta liderii studenților croați, aleși democratic în Federația Studenților Croați. Serbia era naționalistă încă de pe vremea aceea și Croația era mereu pusă în situația să-și dovedească distanțarea de naționalismul propriu.

      Tot în 1971, în momentul când sârbii au cerut introducerea obligatorie a alfabetului chirilic și în Croația și obligarea Croației de a acorda autonomie atât Dalmației, cât și regiunilor locuite de sârbi în Croația, bazele secesiunii erau deja puse.

      Faptul că Franjo Tudjman a ajuns în închisoare, în urma articolelor lui din presă, nu a ajutat cu nimic la detensionarea situației.

      • Nu sunt de acord cu dvs într-un singur punct: Vojvodina și Kosovo votau mereu împotriva Serbiei, nu în favoarea ei.

        De fapt, ăsta era si rolul mecanismului inventat de Tito: prin cele două provincii, Serbia era tinuta in frau.

        Miloșevici a rupt acest echilibru, cand a fortat schimbarile din Vojvodina si Kosovo, cu „Revolutia anti-birocratica”, urmărind să preia controlul Consiliului Federal. Alături de Muntenegru, Kosovo si Vojvodina, avea patru voturi. Bosnia, care avea un etnic sarb de presedinte, era al 5-lea vot.

        Dar nu i-a iesit cand ii era lumea mai draga.

  4. Domnule Lotreanu,
    /../
    Dobrica Cosic este unul dintre instigatorii si practicienii turbo-nationalismului sârb.
    Nu am idee ce ati citit si sincer nu am sa ma obosesc sa va citesc bibliografia insa va garantez ca ati inteles totul greșit.
    Dobrica Cosic era un intelectual frustrat și oportunist de mana a 3-a care si-a hranit propriul popor cu o mitologie sângeroasa, sumbra, razbunatoare.
    Dobrica Cosic nu a fost doar un influencer naționalist, el a fost extrem de apropiat cercurilor politice din Serbia si Rep Sârpska.
    Mai în clar, dle Lotreanu, nu a fost doar cel care construia mitologii criminale, dar era si participant, complice.
    Ce Dumnezeu ati citit, dle Lotreanu?
    Dobrica Cosic este egal cu Arkan!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cosmin Lotreanu
Cosmin Lotreanu
Diplomat (ministru plenipotențiar), absolvent al Facultății de Istorie (Universitatea București) respectiv al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (studii post-universitare). Îndeplinește calitatea de consul general al României la Trieste (Republica Italiană), având misiuni externe anterioare în Republica Turcia respectiv Republica Serbia. Contributor la revistele culturale La Punkt, ARCA (Arad), Argeș respectiv Marginalia (“platforma de idei, comentarii, analize, note și luări de poziție, recenzii și recomandări”).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro