Era relativ subţire, cu o supracopertă din hârtie lucioasă care aluneca mereu de pe coperţile tari: „America”, nu cea adevărată, ci cea „vazută de aproape” de soţii Brucan-Sidorovici. O ţin bine minte, avea şi poze, să tot fi fost printr-a doua sau a treia primară când am descoperit-o în biblioteca părintească, nu ştiu cum aterizase acolo, oricum, era la îndemână, citeam orice, am citit-o şi pe aceea.
A fost şcoala mea de ticăloşie. Desigur, ştiam deja că există oameni răi, încă de când puteam umbla mi-era o teribilă teamă de miliţieni, când zăream vreunul amuţeam şi mă ascundeam după cei mari. Îi tot văzusem luându-l şi aducându-l pe bunicul, alţii din familie dispăruseră pur şi simplu, fără miliţieni, acasă cei mari vorbeau în şoaptă, iar eu credeam că verbul „a ridica” înseamnă a aresta şi mă miram cum poţi aresta un pahar sau ceva cazut pe jos, mai eram convins că toţi bărbaţii trebuie să facă, atunci când ajung mari şi le vine rândul, pe lângă armată şi câţiva ani de închisoare.
Toate acestea, precum şi altele asemenea, erau o normalitate pe care o înglobasem în lumea copilăriei. Nu ştiam însă cum e să minţi cu bună ştiinţă şi răutate, să-i prosteşti pe ceilalţi, să te prefaci că eşti sincer pentru a-i înşela, să te foloseşti de logică pentru a o trăda, de bunul simţ pentru a-l nimici, de buna credinţă ca de un şperaclu. Atunci, cititind această carte, am învăţat cum se face. Ceva mai târziu am aflat că asemenea lucruri se numesc propagandă şi manipulare şi că există oameni care se ocupă special cu aşa ceva.
Pe atunci însă nu ştiam toate astea, la fel cum habar n-aveam cum este şi cum se trăieşte în America, însă bunul simţ elementar, care zace în orice fiinţă cu discernământ, mă îndrepta fără greş şi mă făcea să simt că ce este scris acolo nu numai că nu poate fi adevărat, dar este scris cu răutate şi dispreţ faţă de oameni. Cu acea carte în mână, am experimentat fără să ştiu ce e este, senzaţia sufocantă şi unsuroasă a unui viol pervers.
Anii au trecut, iar Silviu Brucan era ultimul subiect care să mă intereseze, până când, odată cu răsturnarea lui Ceauşescu, numele său a apărut ca Star al Revoluţiei. A fost o revelaţie mai edificatoare decât sute de pagini de informaţii secrete ori analize subtile: dacă „Revoluţia” promovează încă din primele zile şi este condusă de personaje ca acela, o adevărată talpă a iadului stalinistă, atunci ea nu poate fi decât o înscenare comunistă realizată pe spinarea şi cu vieţile mulţimilor din stradă.
Istoria ultimilor 23 de ani avea să confirme integral acea judecată: atunci când porneşti la drum în frunte cu unul ca S. Brucan, nu poţi ajunge decât la tragedie naţională.
Tehnician al tacticilor şi manevrelor comuniste de acaparare şi păstrare a puterii, din primele zile de la Răsturnare, S. Brucan a modelat viaţa politică din România după tactica Frontului Popular, a tovarăşilor de drum, agrementată cu elemente din „munca specifică” a Securităţii, de diversiune şi infiltrare a partidelor politice,
tactică ce presupune aglutinarea partidelor în jurul nucleului comunist, ducând la manipularea şi controlul vieţii politice. S. Brucan este cel care în săptămânile urmând Răsturnării a încurajat explicit crearea de cât mai multe partide, ducând la hiperinflaţie politică, confuzie şi derizoriu.
Rezultatul, la care a contribuit după puteri şi S. Brucan, a fost confecţionarea unei clase politice din activişti PCR, UTC şi trepăduşi ai securităţii cărora li s-au distribuit aleator diverse partituri doctrinare. Sarcina lor a fost mimarea democraţiei şi păstrarea ţării ca domeniu exclusiv de vânătoare al partidului şi securităţii, pentru acumularea sălbatică de capital şi prădarea avuţiei publice rămase de la vechiul regim.
Activiştii, securiştii, nomenclatura centrală şi locală, segmentele superioare ale aparatului de stat au fost cei care au constituit şi controlat partidele, au definit oferta politică, au primit validarea electoratului şi au administrat puterea legitimată democratic. Tot ei sunt cei care pâna în ziua de azi poartă de grijă ca nici o altă categorie sau grupare să nu capete vreo fărâmă de reală putere politică. Pentru toate acestea trebuie să-i mulţumim şi lui S. Brucan.
Desigur, steaua sa a atins zenitul doar în lunile care au urmat Răsturnării, când se afera pe traseul dintre eminenţă cenuşie şi spiritus rector. El a fost cel care, fidel probabil tacticii încurajării tovarăşilor de drum, a “repartizat” Grupului de Dialog Social faimosul şi râvnitul sediu din Calea Victoriei, fost cuibuşor de nebunii ideologice al lui Nicuşor Ceauşescu. Îmi amintesc cum, din acea frumoasă casă, membri marcanţi ai GDS purtau convorbiri cu S. Brucan, mândri nevoie mare de atenţia pe care puternicul om le-o acorda.
S. Brucan a fost toată viaţa o fiară stalinistă. A intrat pe curs de coliziune cu Nicoale Ceauşescu doar în măsura în care acela devia de la centralismul democratic, principiu călăuzitor al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al celorlalte partide comuniste frăţeşti.
A-l critica pe Ceauşescu de pe poziţii leniniste, aşa cum a făcut-o S. Brucan, înseamnă să combaţi ciuma cu acid sulfuric. A critica răul nu te face mai bun, dacă o faci tot de pe poziţia răului, la fel cum a deveni victima celui rău, nu te face mai onorabil, dacă tu însuţi eşti un ticălos.
Marele criminal sociopat Ceauşescu a pus de l-a urmărit şi necăjit pe bătrânul stalinist impenitent Brucan, la fel cum Hitler a pus să fie mişeleşte asasinat Ernst Röms, o brută nazistă criminală.
N-am nici o simpatie, nici o înţelegere, nici o pietate.
Era relativ subţire, cu o supracopertă din hârtie lucioasă care aluneca mereu de pe coperţile tari: „America”, nu cea adevărată, ci cea „vazută de aproape” de soţii Brucan-Sidorovici. O ţin bine minte, avea şi poze, să tot fi fost printr-a doua sau a treia primară când am descoperit-o în biblioteca părintească, nu ştiu cum aterizase acolo, oricum, era la îndemână, citeam orice, am citit-o şi pe aceea.
A fost şcoala mea de ticăloşie. Desigur, ştiam deja că există oameni răi, încă de când puteam umbla mi-era o teribilă teamă de miliţieni, când zăream vreunul amuţeam şi mă ascundeam după cei mari. Îi tot văzusem luându-l şi aducându-l pe bunicul, alţii din familie dispăruseră pur şi simplu, fără miliţieni, acasă cei mari vorbeau în şoaptă, iar eu credeam că verbul „a ridica” înseamnă a aresta şi mă miram cum poţi aresta un pahar sau ceva cazut pe jos, mai eram convins că toţi bărbaţii trebuie să facă, atunci când ajung mari şi le vine rândul, pe lângă armată şi câţiva ani de închisoare.
Toate acestea, precum şi altele asemenea, erau o normalitate pe care o înglobasem în lumea copilăriei. Nu ştiam însă cum e să minţi cu bună ştiinţă şi răutate, să-i prosteşti pe ceilalţi, să te prefaci că eşti sincer pentru a-i înşela, să te foloseşti de logică pentru a o trăda, de bunul simţ pentru a-l nimici, de buna credinţă ca de un şperaclu. Atunci, cititind această carte, am învăţat cum se face. Ceva mai târziu am aflat că asemenea lucruri se numesc propagandă şi manipulare şi că există oameni care se ocupă special cu aşa ceva.
Pe atunci însă nu ştiam toate astea, la fel cum habar n-aveam cum este şi cum se trăieşte în America, însă bunul simţ elementar, care zace în orice fiinţă cu discernământ, mă îndrepta fără greş şi mă făcea să simt că ce este scris acolo nu numai că nu poate fi adevărat, dar este scris cu răutate şi dispreţ faţă de oameni. Cu acea carte în mână, am experimentat fără să ştiu ce e este, senzaţia sufocantă şi unsuroasă a unui viol pervers.
Anii au trecut, iar Silviu Brucan era ultimul subiect care să mă intereseze, până când, odată cu răsturnarea lui Ceauşescu, numele său a apărut ca Star al Revoluţiei. A fost o revelaţie mai edificatoare decât sute de pagini de informaţii secrete ori analize subtile: dacă „Revoluţia” promovează încă din primele zile şi este condusă de personaje ca acela, o adevărată talpă a iadului stalinistă, atunci ea nu poate fi decât o înscenare comunistă realizată pe spinarea şi cu vieţile mulţimilor din stradă.
Istoria ultimilor 23 de ani avea să confirme integral acea judecată: atunci când porneşti la drum în frunte cu unul ca S. Brucan, nu poţi ajunge decât la tragedie naţională.
Tehnician al tacticilor şi manevrelor comuniste de acaparare şi păstrare a puterii, din primele zile de la Răsturnare, S. Brucan a modelat viaţa politică din România după tactica Frontului Popular, a tovarăşilor de drum, agrementată cu elemente din „munca specifică” a Securităţii, de diversiune şi infiltrare a partidelor politice,
tactică ce presupune aglutinarea partidelor în jurul nucleului comunist, ducând la manipularea şi controlul vieţii politice. S. Brucan este cel care în săptămânile urmând Răsturnării a încurajat explicit crearea de cât mai multe partide, ducând la hiperinflaţie politică, confuzie şi derizoriu.
Rezultatul, la care a contribuit după puteri şi S. Brucan, a fost confecţionarea unei clase politice din activişti PCR, UTC şi trepăduşi ai securităţii cărora li s-au distribuit aleator diverse partituri doctrinare. Sarcina lor a fost mimarea democraţiei şi păstrarea ţării ca domeniu exclusiv de vânătoare al partidului şi securităţii, pentru acumularea sălbatică de capital şi prădarea avuţiei publice rămase de la vechiul regim.
Activiştii, securiştii, nomenclatura centrală şi locală, segmentele superioare ale aparatului de stat au fost cei care au constituit şi controlat partidele, au definit oferta politică, au primit validarea electoratului şi au administrat puterea legitimată democratic. Tot ei sunt cei care pâna în ziua de azi poartă de grijă ca nici o altă categorie sau grupare să nu capete vreo fărâmă de reală putere politică. Pentru toate acestea trebuie să-i mulţumim şi lui S. Brucan.
Desigur, steaua sa a atins zenitul doar în lunile care au urmat Răsturnării, când se afera pe traseul dintre eminenţă cenuşie şi spiritus rector. El a fost cel care, fidel probabil tacticii încurajării tovarăşilor de drum, a “repartizat” Grupului de Dialog Social faimosul şi râvnitul sediu din Calea Victoriei, fost cuibuşor de nebunii ideologice al lui Nicuşor Ceauşescu. Îmi amintesc cum, din acea frumoasă casă, membri marcanţi ai GDS purtau convorbiri cu S. Brucan, mândri nevoie mare de atenţia pe care puternicul om le-o acorda.
S. Brucan a fost toată viaţa o fiară stalinistă. A intrat pe curs de coliziune cu Nicoale Ceauşescu doar în măsura în care acela devia de la centralismul democratic, principiu călăuzitor al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al celorlalte partide comuniste frăţeşti.
A-l critica pe Ceauşescu de pe poziţii leniniste, aşa cum a făcut-o S. Brucan, înseamnă să combaţi ciuma cu acid sulfuric. A critica răul nu te face mai bun, dacă o faci tot de pe poziţia răului, la fel cum a deveni victima celui rău, nu te face mai onorabil, dacă tu însuţi eşti un ticălos.
Marele criminal sociopat Ceauşescu a pus de l-a urmărit şi necăjit pe bătrânul stalinist impenitent Brucan, la fel cum Hitler a pus să fie mişeleşte asasinat Ernst Röms, o brută nazistă criminală.
N-am nici o simpatie, nici o înţelegere, nici o pietate.
Era relativ subţire, cu o supracopertă din hârtie lucioasă care aluneca mereu de pe coperţile tari: „America”, nu cea adevărată, ci cea „vazută de aproape” de soţii Brucan-Sidorovici. O ţin bine minte, avea şi poze, să tot fi fost printr-a doua sau a treia primară când am descoperit-o în biblioteca părintească, nu ştiu cum aterizase acolo, oricum, era la îndemână, citeam orice, am citit-o şi pe aceea.
A fost şcoala mea de ticăloşie. Desigur, ştiam deja că există oameni răi, încă de când puteam umbla mi-era o teribilă teamă de miliţieni, când zăream vreunul amuţeam şi mă ascundeam după cei mari. Îi tot văzusem luându-l şi aducându-l pe bunicul, alţii din familie dispăruseră pur şi simplu, fără miliţieni, acasă cei mari vorbeau în şoaptă, iar eu credeam că verbul „a ridica” înseamnă a aresta şi mă miram cum poţi aresta un pahar sau ceva cazut pe jos, mai eram convins că toţi bărbaţii trebuie să facă, atunci când ajung mari şi le vine rândul, pe lângă armată şi câţiva ani de închisoare.
Toate acestea, precum şi altele asemenea, erau o normalitate pe care o înglobasem în lumea copilăriei. Nu ştiam însă cum e să minţi cu bună ştiinţă şi răutate, să-i prosteşti pe ceilalţi, să te prefaci că eşti sincer pentru a-i înşela, să te foloseşti de logică pentru a o trăda, de bunul simţ pentru a-l nimici, de buna credinţă ca de un şperaclu. Atunci, cititind această carte, am învăţat cum se face. Ceva mai târziu am aflat că asemenea lucruri se numesc propagandă şi manipulare şi că există oameni care se ocupă special cu aşa ceva.
Pe atunci însă nu ştiam toate astea, la fel cum habar n-aveam cum este şi cum se trăieşte în America, însă bunul simţ elementar, care zace în orice fiinţă cu discernământ, mă îndrepta fără greş şi mă făcea să simt că ce este scris acolo nu numai că nu poate fi adevărat, dar este scris cu răutate şi dispreţ faţă de oameni. Cu acea carte în mână, am experimentat fără să ştiu ce e este, senzaţia sufocantă şi unsuroasă a unui viol pervers.
Anii au trecut, iar Silviu Brucan era ultimul subiect care să mă intereseze, până când, odată cu răsturnarea lui Ceauşescu, numele său a apărut ca Star al Revoluţiei. A fost o revelaţie mai edificatoare decât sute de pagini de informaţii secrete ori analize subtile: dacă „Revoluţia” promovează încă din primele zile şi este condusă de personaje ca acela, o adevărată talpă a iadului stalinistă, atunci ea nu poate fi decât o înscenare comunistă realizată pe spinarea şi cu vieţile mulţimilor din stradă.
Istoria ultimilor 23 de ani avea să confirme integral acea judecată: atunci când porneşti la drum în frunte cu unul ca S. Brucan, nu poţi ajunge decât la tragedie naţională.
Tehnician al tacticilor şi manevrelor comuniste de acaparare şi păstrare a puterii, din primele zile de la Răsturnare, S. Brucan a modelat viaţa politică din România după tactica Frontului Popular, a tovarăşilor de drum, agrementată cu elemente din „munca specifică” a Securităţii, de diversiune şi infiltrare a partidelor politice,
tactică ce presupune aglutinarea partidelor în jurul nucleului comunist, ducând la manipularea şi controlul vieţii politice. S. Brucan este cel care în săptămânile urmând Răsturnării a încurajat explicit crearea de cât mai multe partide, ducând la hiperinflaţie politică, confuzie şi derizoriu.
Rezultatul, la care a contribuit după puteri şi S. Brucan, a fost confecţionarea unei clase politice din activişti PCR, UTC şi trepăduşi ai securităţii cărora li s-au distribuit aleator diverse partituri doctrinare. Sarcina lor a fost mimarea democraţiei şi păstrarea ţării ca domeniu exclusiv de vânătoare al partidului şi securităţii, pentru acumularea sălbatică de capital şi prădarea avuţiei publice rămase de la vechiul regim.
Activiştii, securiştii, nomenclatura centrală şi locală, segmentele superioare ale aparatului de stat au fost cei care au constituit şi controlat partidele, au definit oferta politică, au primit validarea electoratului şi au administrat puterea legitimată democratic. Tot ei sunt cei care pâna în ziua de azi poartă de grijă ca nici o altă categorie sau grupare să nu capete vreo fărâmă de reală putere politică. Pentru toate acestea trebuie să-i mulţumim şi lui S. Brucan.
Desigur, steaua sa a atins zenitul doar în lunile care au urmat Răsturnării, când se afera pe traseul dintre eminenţă cenuşie şi spiritus rector. El a fost cel care, fidel probabil tacticii încurajării tovarăşilor de drum, a “repartizat” Grupului de Dialog Social faimosul şi râvnitul sediu din Calea Victoriei, fost cuibuşor de nebunii ideologice al lui Nicuşor Ceauşescu. Îmi amintesc cum, din acea frumoasă casă, membri marcanţi ai GDS purtau convorbiri cu S. Brucan, mândri nevoie mare de atenţia pe care puternicul om le-o acorda.
S. Brucan a fost toată viaţa o fiară stalinistă. A intrat pe curs de coliziune cu Nicoale Ceauşescu doar în măsura în care acela devia de la centralismul democratic, principiu călăuzitor al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al celorlalte partide comuniste frăţeşti.
A-l critica pe Ceauşescu de pe poziţii leniniste, aşa cum a făcut-o S. Brucan, înseamnă să combaţi ciuma cu acid sulfuric. A critica răul nu te face mai bun, dacă o faci tot de pe poziţia răului, la fel cum a deveni victima celui rău, nu te face mai onorabil, dacă tu însuţi eşti un ticălos.
Marele criminal sociopat Ceauşescu a pus de l-a urmărit şi necăjit pe bătrânul stalinist impenitent Brucan, la fel cum Hitler a pus să fie mişeleşte asasinat Ernst Röms, o brută nazistă criminală.
N-am nici o simpatie, nici o înţelegere, nici o pietate.
ERNST RÖHM
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ernst_R%C3%B6hm
Mult timp am sperat ca nu se uita nimeni la oracolul din damaroaia. Pacat, multi s-au uitat. Buna comparatia cu acidul sulfuric :-)
Cu referire la incheiere : nedumerire cu tonuri pilpiitoare de regret : fiinta aceea (evocata) a fost, cindva, copil…
Dle. Lalu, care e mesajul ? Nici un om cu mintea normală n-a crezut că dl.Brucan ar fi altceva decât o fosilă comunistă băgată în seamă. În acest sens ar fi interesant de văzut de ce dl.Brucan a avut acces la PRO TV și nu la TVR 1- dar securiștii au locuri interesante de vânătoare. Pe de altă parte este o nerozie să afirmi că după 1989 oricine a fost la putere a avut alte interese decât propria înavuțire. Comunismul- sau ce a fost ascuns ca și comunism în România- și-a dat obșescul sfârșit în 22 Decembrie. După au existat doar lupi în căutarea prăzii, fie că vorbim de Voiculescu sau de Băsescu.
Articol just, transant si la obiect !
Felicitari autorului.
Da SB ca si multi alti politruci are profilul perfect a unui psihopat : lipsa de empatie (cinism), manipulator, pervers (prefacut). Si-a trait starea cu deosebita convingere, ca pe o normalitate; …. iar pe noi, ceilalti care mai avem si sentimente, ne-a botezat „stupid people”
Psihiatrii spun despre oamenii care sufera de aceasta patologie ca le lipseste (sau au subdezvoltata) o anumita zona din creier.
Tragedia noastra este ca ne lasam pacaliti de manipularile lor
Priviti si comportamentul lui Iliescu sau Ponta si intrebati un psihiatru care este problema lor . (manipulatori, cinici mint precum respira, iar cu gura pana la urechi reusesc sa „cucereasca” multi admiratori)
O prima referinta care m-a iesit din google search : http://www.medicalstudent.ro/neurologie-si-psihiatrie/ce-este-un-psihopat.html
ca le lipseshte o zona din creer e problema lor.dar sa nu uitam ca astfel de specimene conduc romanica si azi.si atunci eu ma intreb;oare nu la alegatori se afla problema?
Ba da!
Intr-adevar; ..ai dreptate, problema e la noi;problema este ca suntem atat de multi acia care acceptam sa fim manipulati de personaje la care le lipseste o buna bucata din creier. Din cate observ, sunt destul de multi cei care se ploconesc in fata lor sau le tin partea.
Ati lipsit mult timp de pe platforma, d-le profesor Lalu, dar bine ati revenit, ma bucur din nou sa va citesc postarile!
Socanta amintirea dvs. despre acest dinozaur, imi inchipui cu un fior, ce ati putut trai, copil fiind. Eu cred ca acest criminal a mai avut un rol esential in mecanismul lui Iliescu : sa scoata in fata indivizi centrati pe ideile lui, doar pe unele dintre ele, putine dar fixe, care , puse in practica – cu adevarat talent organizatoric, de practicieni, nu teoreticieni precum S. Brucan – , dau acelasi diabolic rezultat . Doar doua exemple din doua generatii , care , cred eu, confirma continuitatea liniei Brucan : Cozminca si Hrebenciuc, doua otravuri diferite cu acelasi efect mortal.
@ Andrei George :
Ar fi util sa reluati o serie de postari despre expansiunea musulmanilor in nordul Africii si in Europa, sa zicem ultimii 800 de ani ( sint atit de multe, incit mi-e greu sa va recomand anume, incercati platforma „InLinieDreapta”). Este socanta asemanarea dintre ce mentionez mai sus cu actiunile expansiv-agresive , de asemenea, ale neo-comunismului si al liberalismului social „politically corect” , supertolerant si sceptic, in media actuala si bineinteles in Internet. Scuzati-ma daca ma insel – le promovati si dvs.prin atitudine. Atit de mare mi se pare asemanarea, incit cred ca se indreapta spre acelasi rezultat : infringerea vorbelor sofisticate si inutile , a falsei atitudini, conciliante si neutre, de catre actiunea pragmatica, chiar agresiva, cu rezultate dezastruoase pentru noi toti – a se revedea vara 2012 – .