Între Teheran și Haga: ce fel de război, ce fel de pace ne așteaptă?

Între Teheran și Haga nu e doar legătura contextuală produsă de apropierea Summitului NATO din 24-25 iunie a.c., la doar câteva zile după bombardamentele SUA asupra instalațiilor nucleare ale regimului de la Teheran. Desigur, acesta este planul principal al discuției noastre de astăzi, dar nu este singurul.

Elementul comun al celor două evenimente cruciale îl reprezintă noua politică externă și de securitate a Statelor Unite ale Americii, asupra căreia trebuie să reflectăm cu toții (în primul rând europenii) mai bine, pe termen scurt, mediu și lung, cu atât mai mult cu cât instrumentele Europei de a deveni relevantă în marile dosare de securitate ale Eurasiei sunt deocamdată puține și destul de slabe, așa cum se vede ușor. La rândul ei, marea strategie a SUA reflectă o dinamică politică, economică, socială și culturală internă intensă și spectaculoasă, cu răsturnări de situație și accente imprevizibile, cu schimbări și curente care cresc și scad, cu clarificări și reevaluări care trebuie să îi facă pe aliați precauți și pe dușmani temători.

Dincolo de ce se întâmplă zilele acestea, mai este însă o legătură între Teheran și Haga, una surprinzătoare, subtilă, istorică. Tocmai am citit o carte plină de sevă și de lecții de voință umană și politice teribile, care mi-a mai deschis încă o pereche de „ochi profesionali” (da, trebuie să avem câteva zeci de perechi de ochi și de perspective analitice cu care să privim și să înțelegem politica lumii, pentru a spera să putem cunoaște cât de cât corect și descifra măcar o parte din această țesătură complexă a relațiilor dintre marile puteri), stârnindu-mi totodată o neașteptată paralelă istorică.

Trei zile de foc. Roosevelt și întâlnirea de la Teheran (Bret Baier, Catherine Whitney, Corint, 2024) este o carte în care, pe fundalul conferinței epocale a aliaților de la Teheran (F.D. Roosevelt, W. Churchill și I.V. Stalin), de la sfârșitul anului 1943, este proiectată viața fabuloasă a președintelui Franklin Delano Roosevelt, singurul ales de patru ori în funcția de șef al executivului american, într-o ultimă parte a vieții pe care și-a petrecut-o în scaunul cu rotile, paralizat după un atac de poliomelită suferit la 39 de ani.

Drama și puterea interioară extraordinară a unui om inteligent și cultivat, care și-a regăsit energiile și inspirația după o nenorocire personală, pentru a conduce SUA și lumea post-Marea Depresiune și apoi prin furtuna celui de-al Doilea Război Mondial, arată cât de fragil este totul, nu numai în viețile noastre, ci și în politica lumii, și cum se poate schimba tabloul, din bine în rău sau din rău în bine.

După Teheran, 28 noiembrie – 1 decembrie 1943, considerat punctul nodal al războiului (în opinia mea, dar nu sunt istoric și poate exagerez, Teheran 43 a fost chiar mai important decât Ialta 45), a urmat înființarea, prin Carta Națiunilor Unite, și apoi prima reuniune a judecătorilor Curții Internaționale de Justiție în Palatul Păcii de la Haga, din februarie 1946, când se cristaliza practic noua ordine internațională și se puneau bazele dreptului internațional al lumii în vremuri de pace. În doi ani, lumea se schimbase enorm. Un război oribil se încheiase și o pace imperfectă, care a sacrificat Europa de Est pentru două generații, fusese stabilită.

Să lăsăm istoria și să revenim la noua noastră succesiune Teheran-Haga 2025. La Casa Albă nu mai este acum democratul F.D. Roosevelt, ci republicanul Donald Trump. La o privire mai atentă, vom regăsi ușor ideea non-implicării în „războaie care nu sunt ale noastre”, a non-intervenționismului, a Americii mărețe care stă deoparte și departe de furtună dar doar până la un punct, așa cum a stat în vremurile lui Woodrow Wilson în Primul Război Mondial, până în aprilie 1917, și ale lui F.D. Roosevelt în al Doilea Război Mondial, până în decembrie 1941. Nimic nou până aici, America a mai trecut prin astfel de momente de balans și alternanță între cele două orientări fundamentale, care au definit profilul istoric și strategic dual al SUA în sistemul relațiilor internaționale. De departe, cel mai fascinant pentru istorici și analiști a fost atunci când administrația SUA și-a schimbat semnificativ politica în timpul aceluiași președinte. 

…Ambii președinți, Wilson și FD Roosevelt fuseseră inițial non-intervenționiști și fuseseră aleși cu mesaje electorale puternic anti-implicare, neutraliste și „izolaționiste” (termenul nu este chiar corect, dar este cel impus de mass-media și de limbajul politic curent), până când, la 2-3 ani după ce agresorii din Europa și Asia își începuseră războaiele de ocupare, invaziile lor imperialiste și delirul ideologic, au decis să intre în război de partea celor atacați și să încline decisiv balanța războaielor în favoarea alianțelor cu care s-au asociat.

Dacă trecerea de la momentul Teheran la momentul Haga marchează, simbolic, trecerea de la război la pace, nu putem să nu ne întrebăm astăzi – ce fel de război, ce fel de pace avem/vom avea acum?

Nici războiul, nici pacea nu mai sunt cele din 1943-1945. Nici războiul, nici pacea secolului XXI nu ne sunt clar conturate în prezent. Nici războiul, nici pacea nu își vor afla probabil în 2025 forma lor definitivă, dar ceea ce se întâmplă în aceste zile are cu siguranță un impact major pentru anii următori. Ne putem încă aștepta la evoluții importante și în derularea războiului global revizionist, și în conceperea modelului păcii și noii ordini mondiale. 2025 reprezintă o bornă pentru această tranziție de la război la pace și este o interesantă coincidență că această tranziție este parcursă din nou pe „axa” Teheran-Haga.

În esență, războiul și pacea sunt, totuși, la fel – o încercare revizionistă a regimurilor dictatoriale de atunci și de acum (axa Berlin-Tokyo-Roma atunci, axa antioccidentală Rusia-China-Iran-Coreea de Nord în prezent) de a schimba lumea, la început prin negarea dreptului unor națiuni libere și state suverane de a exista. În septembrie 1939 a fost atacată Polonia de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică, în 2014 și 2022 Ucraina de către Rusia lui Putin, în 2023 Israelul de către interpușii Iranului, cu semnale de amenințare actualmente către Taiwan și Coreea de Sud și cu intenția clară a regimurilor nedemocratice agresoare de a șterge de pe hartă țările democratice menționate, cel puțin cele care au fost deja atacate.

O nouă tentativă revizionistă așadar, care va fi urmată de un anumit tip de deznodământ militar/hibrid, probabil nu radical de data aceasta, ca în 1945, însă asociat din nou cu negocierea între marile puteri a unei noi ordini internaționale, care să țină cont de interesele și de raporturile de putere, influență și supremație demonstrate în confruntarea precedentă. Dar în prezent nu știm nici cum va arăta războiul până la capăt (folosesc singularul deși sunt deja trei războaie în desfășurare), nici cum va arăta pacea și ce fel de aranjamente de putere și influență postbelice se vor încheia între actorii globali, în Europa și în Asia.

*

Intervenția militară a SUA în Iran marchează o „trecere a Rubiconului” pentru Administrația Trump II, pentru Orientul Mijlociu și pentru întreaga lume. Un point of no return. Greu de crezut că Washingtonul se mai poate întoarce la ce a fost, la discursul precedent, la abordările pacifiste, de negociere și tranzacționare cu regimurile dictatoriale, mai ales dacă acestea vor riposta acum și vor afecta direct interesele de securitate ale SUA.

Cine mai poate avea oare încredere că regimul ayatolahilor, lovit de Israel și SUA dar lăsat eventual în viață, nu ar produce arma nucleară, cu sprijinul Rusiei sau al Chinei? Temerea tuturor este că efoturile pentru înarmare nucleară ale teocrației de la Teheran se vor accelera, tocmai ca măsură de supreviețuire politică și conservare a puterii. Și că Rusia ar putea ajuta aliatul său, Republica Islamică Iran, să-și finalizeze programul nuclear, după ce Teheranul, la rândul său, a ajutat cu armament, în special drone, Kremlinul să atace și să distrugă Ucraina. Nu, până la urmă nici statul Israel, nici Ucraina suverană, prooccidentală și democratică nu vor dispărea, așa cum doresc Teheranul și Moscova.

Între paranteze, să spunem că războiul Iran-Israel este absolut ilogic și motivat doar de delirul religios al teocrației șiite de la Teheran, care vrea și are în doctrina sa oficială „moartea Israelului”. În realitate, privind cu atenție harta Orientului Mijlociu, geopolitica lui complicată și conflictul mult mai vechi al arabilor cu statul Israel (căruia îi putem găsi, într-adevăr, resorturi istorice reale), înțelegem ușor că relațiile dintre Teheran și Ierusalim ar putea fi cel puțin normale, dacă nu chiar bune, în absența regimului ayatolahilor. Poate suna bizar, dar relațiile Israel-Iran chiar au potențial important de dezvoltare și probabil așa se va și întâmpla, în guvernările post-ayatolahi și post-Netanyahu, de care nu cred că ne mai desparte multă vreme.

Presupunem că strategii de la Washington au luat în considerare modul în care se va termina operațiunea militară începută spectaculos în Iran și că nu doresc intrarea într-un nou impas de tipul Vietnam, Afganistan sau Irak. Va trebui așadar să existe o soluție clară și credibilă de încetare a războiului și a programului nuclear iranian. Schimbarea regimului de la Teheran, una din variantele de soluționare clară (cea radicală, să zicem), este în aceste zile pe buzele și în mințile tuturor celor implicați în război, dar și a jurnaliștilor și analiștilor. Este oare posibilă? Dacă da, cum? Cu cine? Și-o doresc majoritatea iranienilor? Există o alternativă decentă, cu susținere populară printre iranieni și care să asigure normalizarea relațiilor cu Israelul și SUA?

Avem, iată, mai multe întrebări decât răspunsuri, la fel cum nu se știe dacă bombardamentele au lichidat sau nu programul nuclear iranian. Probabil că nu iar stocul de uraniu îmbogățit a fost mutat undeva la adăpost. Informațiile locale ar fi că Reza Pahlavi, fiul fostului șah exilat în 1979 în urma Revoluției Islamice, nu ar fi câștigat încă inimile iranienilor, iar acum, sub bombardamentele puternice SUA-Israel, cu atât mai puține șanse are să devină popular. MEK la rândul ei, gruparea de opoziție iraniană din exil, care este deopotrivă contra teocrației și a monarhiei, nu are un suport semnificativ pentru a prelua conducerea. Are în aceste condiții societatea iraniană o soluție internă rezonabilă?

Regimul fundamentalist religios de la Teheran este acum mai slăbit ca niciodată și probabil atârnă de un fir de ață. Bătrânul ayatolah Khamenei (86), care conduce Republica Islamică din 1989, se ascunde de câteva săptămâni într-un buncăr. Multe căpetenii religioase și militare ale regimului nu mai îndrăznesc nici să vorbească la telefon și nu pot fi contactați nici măcar pentru negocieri, așa cum s-a întâmplat recent la Istanbul. Nici transferul de putere de la ayatolah la un „Consiliu de Experți” nu ar rezolva problema, dacă nu dispare esența religioasă, represiunea, antioccidentalismul și antisionismul regimului Republicii Islamice. Sau chiar Republica Islamică însăși, ca entitate politică.

Deruta în regiune începe să se instaleze, mai ales că nimeni nu știe ce urmează și nici dacă SUA vor lovi din nou. Presiunea Israelului este oricum enormă, IDF a lovit și lovește devastator ținte militare și de infrastructură, având superioritate tehnologică și de intelligence evidentă. Da, forțele iraniene încă răspund cu tiruri de rachete care vin în valuri în orele nopții sau spre dimineață, dar și de o parte, și de cealaltă, se pune întrebarea cât mai durează stocurile de rachete, respectiv de interceptori antirachetă ai scutului Iron Dome. Pagubele și victimele cresc, de ambele părți. Experții militari spun că, dacă se menține ritmul intens al loviturilor de la începutul războiului, în circa trei săptămâni se va observa o diminuare a resurselor de atac și apărare pe cele două dimensiuni menționate. Capacitatea Iranului de a fabrica sau importa acum noi rachete, dincolo de cele 2000 estimate în stoc la începutul războiului, devine discutabilă. Pe de altă parte, și distrugerile în Israel par mai evidente acum, semn că scutul israelian nu mai interceptează tot ce vine dinspre Iran și tot mai multe rachete iraniene scapă și trec de scut, atingându-și țintele.

Apropiindu-ne de agenda europeană și de războiul din Ucraina, o întrebare esențială este ce impact va avea pentru „prietenia” Trump-Putin o eventuală schimbare de regim la Teheran sau sprijinul Moscovei pentru Iran? Observăm ușor că toate dictaturile și regimurile autoritare ale lumii, nu doar Rusia și China, dar ajungând până la Venezuela sau Cuba, au condamnat bombardamentele SUA asupra instalațiilor nucleare ale Iranului, referindu-se cu ipocrizie la „încălcarea dreptului internațional” (nu am văzut referiri ale dictaturilor antioccidentale de pe toate continentele la invazia Rusiei în Ucraina sau la negarea dreptului la existență al statului Israel, de către Republica Islamică Iran și teroriștii pe care acest regim îi finanțează și îi înarmează de decenii, pentru a ataca și distruge Israelul).

Este limpede că în aceste momente președintele Trump și administrația pe care o conduce traversează un proces de clarificare strategică (inclusiv de clarificare politică internă și separare a apelor în facțiunea MAGA) și de reevaluare a credibilității apropierii de Kremlin (nouă, aici în Europa, ni s-a părut iluzorie de la început), în condițiile în care Rusia se alătură clar Chinei nu doar în apărarea regimului criminal de la Teheran, ci și în contestarea acțiunii și supremației SUA în lume. „Reverse Nixon” nu a funcționat și nu va funcționa – Rusia lui Putin nu se va rupe de China, așa cum au rupt Nixon și Kissinger China lui Mao de URSS în 1971-1972, și va păstra în continuare același „ADN” anti-american pe care îl are de peste 100 de ani.

În aceste condiții schimbătoare, de tranziție și clarificare strategică între intervenționiști și non-intervenționiști, sau mai corect spus într-un moment în care vocile pro-Rusia din MAGA încep să piardă teren la Washington iar președintele Trump, înconjurat de un grup în care vechii republicani, principiali, pro-democrație și „hawkish” redevin influenți, iar figuri precum Steve Bannon, Tulsi Gabbard, Tucker Carlson sau, bineînțeles, Elon Musk nu mai spun lucruri care să-l amuze pe Președinte, cum va arăta Summitul NATO de la Haga?

Din păcate, Summitul vine un pic prea devreme în acest proces de reevaluare de la Washington, când clarificările și redefinirile lui Donald Trump, sub influența discuțiilor cu noul grup preferat la Casa Albă, cu experții instituționali, cu militarii și cu senatorii republicani de modă veche (și bună!) încă nu s-au cristalizat. Reticențele față de Europa și mai ales față de UE, cu care a venit încărcat din campania electorală, încă persistă. Este probabil prea devreme pentru marea reconciliere SUA-Europa, dar acest moment va veni, în câteva luni, maxim un an, spre disperarea lui Putin, care își va vedea mașinăria de război cum începe să se sufoce din lipsa resurselor iar economia rusească să intre în recesiune, înainte ca dictatorul de la Kremlin să reușească să impună o pace nedreaptă împotriva Ucrainei și a Europei.

Summitul NATO de la Haga, redus de la formatul inițial de două zile la o singură reuniune (din motive de precauție) și axat cel mai probabil pe creșterea alocărilor bugetare pentru apărare ale europenilor, va fi unul de tranziție, de la modelul „Trump electoral” la modelul „Trump președinte”, un model care începe să se contureze, sub impactul și influența evenimentelor concrete și a descoperirii treptate a adevărurilor despre războaiele din Ucraina și din Orientul Mijlociu, precum și despre adevărata față a lui Vladimir Putin.

Dacă Summitul de la Haga va fi numai despre bani, presupunem că ar putea avea un succes cel mult moderat, în care majoritatea statelor membre vor accepta creșterea la 5%, cu defalcarea de 3,5% cheltuieli de apărare directe și 1,5% investiții în mobilitate, infrastructură și siguranță cibernetică. Sunt deja state care se opun public, explicit, precum Spania, care va obține se pare o excepție și se va angaja doar la o creștere de la 1,28% la 2,1%. O discuție va fi, probabil, și asupra orizontului de timp în care se așteaptă creșterea la 5% – 2030, 2032 sau 2035?

În fine, am prefera și spera cu toții ca Summitul de la Haga să fie mai mult decât doar despre bani. Să fie despre ce îi (mai) unește pe aliați în lumea de astăzi, despre valori și interese comune. Despre ce vor să facă împreună în deceniile care urmează. Despre cum vor să ajute Ucraina să depășească cu bine agresiunea și invazia rusească, obținând o pace corectă și stabilă, cu garanții de securitate. Aflăm că președintele Zelenski a fost invitat doar la cina din 24, nu și la discuțiile propriu-zise din 25 iar Consiliul Ucraina-NATO nu se va mai desfășura la această ediție. Totul este gândit într-o formă minimalistă și pare că singurul obiectiv a rămas acum evitarea discuțiilor în contradictoriu și a unei crize a relațiilor transatlantice și, cel mult, obținerea reconfirmării angajamentului președintelui SUA pentru aplicarea art. 5, adică, spus direct, reafirmarea garanțiilor de securitate ale NATO (puterii americane) pentru Flancul Estic. Este maximul ce poate fi sperat pentru acest summit. Nici tema Ucraina, nici o altă extindere sau strategie comună nu vor fi discutate, iar relația cu Rusia va rămâne umbra atotprezentă, care va pluti deasupra reuniunii șefilor de state și de guverne din spațiul euro-atlantic.

S-ar putea ca ceața să înceapă să se ridice curând. Vom înțelege atunci cu toții, mai clar, și vom ști ce avem de făcut, pentru a ne pregăti corespunzător și pentru războiul hibrid în care deja sunt scufundate democrațiile afiliate spațiului occidental, aflate sub atacul revizioniștilor, și pentru pacea hibridă pe care o vom avea după această încleștare. Istoria ne-a arătat că sunt posibile situații în care să câștigi războiul și să pierzi pacea (Uniunea Sovietică), sau să pierzi războiul și să câștigi pacea (Germania, Japonia). Inteligența liderilor și a regimurilor politice interne clarifică în timp răul și binele pentru viețile oamenilor.

Nu cred că, după o eventuală revenire în 2028 a democraților, politica externă și de securitate a SUA va reveni integral la coordonatele din perioada de aur a Occidentului transatlantic, dar cred că ruptura nu numai că nu se va produce, dar va deveni de neconceput o separare a Europei de America și invers, cu noile provocări care vin din partea axei Rusia-China-Iran-Coreea de Nord. Aceste relații vor arăta însă diferit și vor fi structurate pe alte baze economice, financiare și militare. Europa trebuie să se întărească.

Momentul de tranziție al politicii SUA a început, cu toate riscurile și oportunitățile care decurg de aici, și odată cu el transformarea lumii, trezirea Europei într-un nou context și, cel mai important pentru noi, așezarea regiunii de frontieră geopolitică în care ne aflăm, Europa Centrală și de Est, într-o nouă ordine de securitate. Pentru un timp de acum înainte, am putea să fim într-un context gri în Europa, care nu este nici de război deplin, nici de pace deplină, iar navigarea pe această lumină crepusculară să fie testul care va face diferența între țările conduse inteligent, competent și responsabil și cele care eșuează pe plan intern și extern. Vremurile sunt… cum altfel decât „periculos de interesante”, nu?