Printr-o împrejurare simpatică Academia Română a reușit să fie singurul for de acest tip din lume care l-a avut pe Papa Ioan Paul al II-lea printre membrii săi onorifici. Întâmplarea face ca, în 31 mai 2001, să fi fost de față în biblioteca privată din apartamentul papal de la Roma, când a fost prezentată pontifului ediția anastatică a „Bibliei de la Blaj” (1795), tipărită la Vatican. Cu acea ocazie, Ioan Paul al II-lea a primit onorurile neobișnuite ale Academiei, fiind pus în fața faptului împlinit. A fost o zi memorabilă în care s-a celebrat recunoștința față de un personaj formidabil ale cărui certitudini interiorizate se revelaseră profetic în eliberarea Estului european și care, doar cu doi ani în urmă, vizitase Bucureștiul, înviorând conștiințele.
Când Ioan Paul al II-lea preluase misiunea de episcop al Romei în 1978, Vaticanul gândea diplomația în termeni diferiți. Controversatul Ostpolitik pleca, desigur, de la premisele tratativelor clasice, încercând să obțină comunităților persecutate din țările satelite ale URSS un dram de respiro, mișcându-se în funcție de posibilități extrem de nesigure pentru a apăra interesele Bisericii, continuarea evanghelizării și a celebrării cultului liturgic. Doar că o asemenea viziune corespundea mai curând lumii libere, în care țările-națiune își rescriau interesele economice și politice în urma unor negocieri clare în favoarea prosperității cetățenilor, făcând uz de înscrisuri sau tratate care obligau în plan legal. Polonez, Ioan Paul II (Karol Wojtyła) știa că regimul comunist nu ține cont de asemenea lucruri.
Confruntarea Bisericii Romei cu comunismul, după 1963, se limitase la cereri timide pentru a obține mai curând favoruri discrete. Noul papă polonez știa că legalitatea pentru statul comunist e o ficțiune, iar violența de care făcea uz un lucru obișnuit, sub presiunea aparatului represiv al statului. Strategia terorii pentru a menține ordinea era, în același timp, norma și rațiunea aparentei sale inexpugnabilități. „Comuniștii au încercat să se prefacă că noi (catolicii) nu existăm (în Polonia)” – își amintea, după 1990, Papa Ioan Paul II în fața unor prieteni. Cum „piedicile create de comuniști nu erau confruntări episodice, nu a fost ceva care să poată fi arbitrat sau negociat. Nu era posibilă coexistența a două viziuni radical opuse privind persoana umană, comunitatea umană și destinul omului. Una avea să câștige, iar alta trebuia să piardă” (G. Weigel, Lecția speranței).
Papa Wojtyła a simțit imediat că trebuie să aibă o abordare mai curând practică prin apelul nemaipomenit la conștiință și, pe termen lung, la schimbarea culturii politice. Bun filozof, se concentrase pe pledoaria valorilor persoanei, realitate ilustrată în atașamentul și respectul său față de oameni concreți și dilemele vieții lor. Aceste precedențe s-au regăsit în centrul gândirii și al cuvântărilor sale, în miezul sensibilității lui interiorizate, al spiritului pastoral care l-a însuflețit pe durata pontificatului său, al învățăturii sale sociale, al modului în care a abordat politica internațională și în activitatea lui de intelectual. „Pentru Ioan Paul al II-lea creștinismul nu era o formă de idealism exterioară realității istorice concrete” – ținea să precizeze Joseph Ratzinger, viitorul Benedict al XVI-lea –, ci o realitate profundă, fondatoare pentru comunitate. Reprezenta un mobil care conferea istoriei o dimensiune spirituală indiscutabilă, iar credinței în Dumnezeu forța de a transforma omenirea și de a-i oferi un alt fel de curs.
Inspirat de lucrările Conciliului Vatican II, Papa Wojtyła a mizat pe faptul că Biserica e păstrătoarea unor adevăruri sigure despre persoana umană, adevăruri care se reflectă inclusiv în plan public. Devenea, prin urmare, necesară revizuirea diplomației ecleziastice în sensul confruntării sale cu lumea pe un plan cultural. Astfel, s-au nuanțat presupozițiile pe care merita să fie construit dialogul Bisericii cu o lume ostilă, însemnând în primul rând asumarea în mod deschis a apărării demnității și drepturilor inalienabile ale persoanei, a respectului națiunilor. Certitudinea că alegerea lui ca papă fusese în planul Providenței, i-a permis lui Ioan Paul al II-lea să-și asume misiunea cu dezinvoltură, sugerând înfruntarea opozanților Bisericii cu perseverență și curaj. Strigătul lui de la liturghia înscăunării ca papă, „Nu vă temeți!”, a fost începutul sfârșitului lent, dar sigur pentru dictaturi condamnate să se prăbușească într-o bună zi din cauza minciunii și nedreptății pe care erau construite. După 1990, când Biserica Greco-Catolică a ieșit în sfârșit din catacombe, am avut șansa de a pleca la studii în străinătate. Alături de colegii mei, am văzut roadele unei asemenea istorii inspirate de pontiful polonez. Strategia Papei nu consta în accentuarea opoziției de dragul opoziției, de a adânci diferendele istorice, ci de a relativiza orgolii și supremații care își au originea mai curând în slăbiciuni omenești decât în pacea adevărului. A fi fost învățați în acei ani să judecăm lucrurile cu detașare, să ne desprindem de împietriri devenite între timp apucături virtuoase a fost pentru generația mea rezultatul unei căutări profund legate de mărturia credinței. Contactul cu lumea liberă și magisteriul Papei, anii de școală în ansamblu, dar și scurtele întâlniri cu el și colaboratorii săi, vizita sa în România m-au ajutat să descopăr că provincialismul, autosuficiența nu puteau fi nici pe departe virtuți. Pe fondul crizei de identitate comunitară din Estul Europei, impostura putea fi oricând un pericol la îndemână.
Stăruința, dar și curajul lui Ioan Paul al II-lea ca să-i fie recunoscute moștenirii creștine vitalitatea și beneficiile au constituit un fenomen mondial singular. El reprezintă și azi un apel fără egal la responsabilitate în resituarea identității bătrânului nostru continent. Recent, o antologie din poeziile papei a fost publicată (Țărmurile liniștii. Poeme alese, București, Tracus Arte, 2026) și lansată în aula Academiei. Poemele lui Ioan Paul al II-lea valorifică nu numai importanța crezului întrupat în existența omului credincios, ci și faptul că a trăi chemarea creștină, indiferent de adversități, nu este o investiție decorativă, asigurată de mașinațiuni lumești. Iubitorul de poezie religioasă va fi surprins să descopere de ce în viața unui om credincios subzistă singura performanță „contabilă“ pe care Dumnezeu o admite – asemănarea cu Hristos. Spre deosebire de universul profan construit pe eficiență, în zona credinței nimeni nu are menirea de a „funcționa“, ci de a trăi plenar adevărul ilustrat de Hristos. Citindu-l și recitindu-l pe Ioan Paul al II-lea, am fost uimit să descopăr că și lirica lui celebrează adevărul întâlnirii hotărâtoare a credinței. Și, mai ales, să realizez faptul că acest adevăr – odată asumat de credincios – este în stare să se apere de la sine.
