Celor familiarizați cu istoria romanului francez din secolulul al XIX lea le este, desigur, cunoscut detaliul că Emile Zola a decis să scrie ciclul Les Rougon-Macquart în bună parte din dorința de a egala performanța la care a ajuns Balzac atunci când a creat colosul literar numit Comedia Umană. Dar și din voința de a translata în literatură nu numai ideile lui Claude Bernard, ci și principiile din Traité de l’hérédité naturelle, scris de doctorul Lucas.
„Am vrut să zugrăvesc- scria Zola în prefața la L’Assommoir– decăderea unei familii… ”. Dorință confirmată câțiva ani mai târziu în cuprinsul celui de-al douăzecilea și ultimul roman al ciclului- Doctorul Pascal. Mai știm foarte bine că, hélas, Zola nu l-a egalat nici numeric și nici valoric pe Balzac, dar și că în Doctorul Pascal, cum spuneam, scriere de final, ne este înfățișat arborele genealogic întocmit familiei din care face parte personajul principal al scrierii. E vorba despre o familie marcată în diferite grade și felurite forme de o ereditatea tarată ale cărei origini se găsesc în boala psihică de care a suferit odinioară Tante Dide.
Ciclul romanesc al lui Zola a atras atenția regizorului belgian Luk Perceval. Cunoscut publicului românesc de teatru grație prezenței pe scenele noastre festivaliere a altor cîtorva creații ale sale. Mă gândesc mai întâi la Frontul, pe care am avut ocazia de a-l vedea în 2015, cu prilejul ediției din acel an a Festivalului Național de Teatru. Ca și la excelentul, subtilul Macbeth, unul dintre momentele de maxim impact artistic al ediției din primăvara anului următor al Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova. La un moment dat, Luk Perceval s-a hotărât să transfere pe o scenă de teatru ciclul Les Rougon- Macquart și să concentreze bogata lui materie epică într-o serie de trei spectacole purtând titlul Iubire. Trilogia familiei mele. Realizate la Thalia Theater din Germania. Serie a cărei primă parte a putut fi urmărită în ultima seară a celei de-a XXIII a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
Zece ani mai târziu, tot la Sibiu și tot la Festival, a fost adus spectacolul intitulat Sex, bani și foame, inspirat din același ciclu romanesc ale cărui teme principale sunt enunțate încă din titlu. Personajele din spectacolul montat pe scena Teatrului Național din Cracovia sunt măcinate de o sexualitate devastatoare, teme predilecte în Thérèse Raquin și în Nana (din acest al doilea roman fiind transferate multe pagini printr-un subtil joc passé-présent, prin recursul consecvent la virtuțile povestirii și prin jocul preluare/dedublare, de dorința de lux și înavuțire (La Paradisul femeilor, un fel de elogiu-exaltare al capitalismului în floare, cu tot ce înseamnă el, de la extindere la sacrificarea ființei umane) și de lipsuri și nedreptăți sociale extreme și insuportabile, acestea din urmă fiind tema binecunoscutului Germinal. În partea finală a spectacolului sunt citite cu un patetism deliberat scrisorile regăsite ale lui Etienne Lantier. Scrisori care relatează premisele și apoi greva încheiată în sânge de la o mină de cărbuni. De unde și metafora locomotivei. A locomotivei istoriei, firește.
Cuvintele din titlul spectacolului sunt încapsulate, integrate, vizualizate, sculptate în decor. Personajele nu au întotdeauna obligatoriu carnație de tip clasic, realist, trec pe neașteptate de la condiția de protagonist la aceea de narator. De voce care rezumă ori care comentează. Așa cum se întâmplă chiar în mai sus menționata scenă. Când Lantier însuși își comentează propriile scrisori apelând, cum spuneam, la metafora locomotivei,
Dorința împlinită a lui Luk Perceval (iar la această împlinire contribuie scenografia creată tot de Annette Kurz, artista cu care regizorul a colaborat și la spectacolul din Germania, costumele imaginate de Annelise Vanlaere, remarcabilele lumini datorate lui Mark van Denessee, și acesta implicat în versiunea văzută de mine acum 10 ani, și o excelentă trupă de actori) este aceea de a ne împărtăși cum nu se poate mai dinamic, mai dramatic și mai sintetic Golgota unei familii. Intrând pentru aceasta, fără nici un fel de precauții și menajamente, în intimitatea „motoarelor” unor ființe umane, în „dezordinea” unor existențe pentru care ereditatea funcționează asemenea unei mașini infernale. Pe scenă găsindu-se căruciorul de invalid cu valoare simbolică.
Istoria familiei Rougon-Macquart, istorie ce ne este înfățișată pe fundalul Franței din vremea celui De-al Doilea Imperiu (Balzac își plasa Comedia umană în vremea Primului Imperiu), începe cu mătușa Dide. Deopotrivă fantomatică șiomniprezentă, deși doar sugerată în spectacol, grație mai sus-amintitului scaun gol plimbat din când în când pe scenă. Atunci când trebuie să ni se reamintească două cuvinte-cheie pentru întregul ciclu- boală și moarte. Scaun la care, pe bună dreptate, celelalte personaje, prezente aievea pe scenă, lasă impresia a privi mereu cu teamă.
Fantoma mătușii marchează și răscolește drastic, definitiv și tragic deopotrivă, ființa, mintea și îndeosebi fiziologia tuturor celorlaltor personaje, Drept care ea devinde una emblematică pentru statutul de fantome vii al tuturor celorlaltor personaje. Recrutate în această primă parte a Trilogiei din romane diferite, precum Germinal, L’Assommoir, Nana, La Bête humaine. Și mai apoi grupate într-o succesiune riguros controlată de tablouri, cu doi, cel mult trei eroi aflați în stare de confruntare. Așa cum sunt Gervaise și Coupeau, Gervaise și Etienne Lantier, Gervaise, Coupeau și Etienne Lantier, Martine și doctorul Pascal, Pascal și năvalnica Nana, etc. Rezultatul final un caustic, un mușcător compendiu scenic, când realist, când naturalist de-a dreptul, plasat sub însemnele maladivului, cețosului, împuținării. Dar și sub cele ale sfârșitului continuu ce se consumă chiar sub ochii noștri. Un sfârșit parcă simfonic, făcut să pară astfel în primul rând de câțiva actori excepționali. Așa cum sunt Anna Dymna, Roman Gancarczyk, Magda Grąziowska, Ewa Kaim, Aleksandra Nowosadko, Małgorzata Zawadzka, Krzysztof Zawadzkia care joacă toți mai multe roluri, uneori cu asumate derogări de vârstă, transportându-ne în lumea disputelor familiale, în cea a violenței și a alcoolismului, a teatrului, a cabaretului ori a prostituției, a unui mare magazin ori în cea a revoltelor sociale. Melodii franțuzești celebre, de la Viens, viens ! la Les feuilles mortes și Formidable, acesta din urmă excepțional cântat de corul revoltaților însoțesc desfășurarea faptelor, completează felul în care relativ frecvent sunt acestea comentate prin cuvinte.
The Helena Modrzejewska National Stary Theatre in Krakow
SEX, BANI & FOAME
Scenariu de Luk Perceval după Émile Zola
Regia: Luk Perceval
Coregrafia: Ted Stoffer
Scenografia: Annette Kurz
Costume: Annelise Vanlaere
Lumini: Mark Van Denesse
Muzică și interpretare live: Justyna Skoczek
Traducerea: Sława Lisiecka
Asistent regie, dramaturgie, traducere: Maja Wisła-Szopińska
Asistent scenografie: Renée Feveere
Asistent costume, lumini și scenografie: Julia Ulman
Asistent regie (AST National Academy of Theatre Arts): Magdalena Litwa
Regizor tehnic: Katarzyna Gaweł
Cu: Anna Dymna, Roman Gancarczyk, Magda Grąziowska, Ewa Kaim, Aleksandra Nowosadko, Małgorzata Zawadzka, Krzysztof Zawadzki
