Moartea lui Dolly Parton, pe 25 august, a produs unul dintre acele momente tot mai rare în viața americană: pentru scurt timp, americanii au părut să uite cât de mult se contrazic unii cu alții.
Dragostea față de ea a trecut peste granițele politice, regionale, sociale și dintre generații. Oamenii și-au amintit cântecele, coafurile și ținutele extravagante, umorul, munții din Tennessee, sărăcia din copilărie, femeia de afaceri remarcabil de abilă din spatele imaginii atent cultivate și milioanele de cărți ajunse în mâinile copiilor prin Imagination Library, programul ei de lectură. Omagiile au depășit cu mult granițele Americii. Empire State Building a fost iluminat în roz, iar la Palatul Buckingham garda regală a cântat „9 to 5”.
Privind această reacție, m-am trezit gândindu-mă la România.
Cine ocupase acolo un loc comparabil? Nu în plan muzical, pentru că muzica tradițională românească și muzica country americană sunt tradiții foarte diferite, și cu siguranță nu în plan biografic, ci prin acea însușire mai greu de prins în cuvinte: puterea de a-i face pe oameni cu idei foarte diferite despre țara lor să simtă totuși că ceva le aparține tuturor.
Răspunsul a venit surprinzător de repede.
Maria Tănase
La prima vedere, alăturarea pare improbabilă.
Maria Tănase s-a născut la București în 1913, când România era încă regat. A trăit sub guvernări autoritare, prin război și prin instaurarea comunismului și a murit de cancer în 1963, înainte de a împlini cincizeci de ani. Dolly Parton s-a născut în 1946 într-o cabană cu o singură cameră din munții din estul statului Tennessee, unul dintre cei doisprezece copii ai unei familii sărace, și a trăit până la optzeci de ani, destul cât să devină nu doar o cântăreață, ci o instituție americană.
Țările, împrejurările și viețile lor cu greu ar fi putut fi mai diferite.
Și totuși, ascultați-le.
Dincolo de deosebirile de limbă, ritm și stil, sunt două femei care fac ceva remarcabil de asemănător. Fiecare a luat o muzică înrădăcinată în oamenii obișnuiți — în sate și în munți, în poveștile de familie, în iubire, trădare, sărăcie, dor, umor, credință și moarte — și a dus-o într-o lume mai largă fără să-și lase originile în urmă.
Niciuna n-a trebuit să devină mai puțin românească sau mai puțin apalașă pentru a deveni universală.
Maria Tănase n-a inventat muzica populară românească, așa cum nici Dolly Parton n-a inventat muzica country americană. Meritul lor a fost mai subtil. Au ascultat tradiții care existau deja și le-au făcut, inconfundabil, ale lor.
Tănase a cules cântece din toată România — Muntenia, Oltenia, Moldova și Transilvania —, printre care doine, balade și cântece de dragoste. Dar nu s-a limitat niciodată să reproducă folclorul. Frazarea ei, instinctul dramatic și forța emoțională extraordinară au transformat materialul moștenit în artă personală. Unele dintre interpretările ei s-au legat atât de strâns de numele ei încât astăzi e greu să le mai desparți de cântecele înseși.
Iar în 1939 a dus această voce românească peste Atlantic, la Expoziția Universală de la New York.
Episodul se potrivește deosebit de bine comparației noastre. Maria Tănase a ajuns în America nu ascunzându-și originea, ci arătând-o. Acompaniată de orchestra lui Grigoraș Dinicu, a prezentat muzica românească unui public internațional și s-a întâlnit cu personalități ale culturii române precum George Enescu și Constantin Brâncuși.
Și, cum se cuvine pentru o femeie care a făcut din folclor artă, Maria Tănase a devenit ea însăși subiect de folclor.
În România a circulat o poveste despre întâlnirea ei cu președintele Franklin D. Roosevelt. Potrivit uneia dintre variante, ea ar fi improvizat, cu poznă, versurile: „Ține, Leano, curu’ zvelt / Ține, Leano, cu Roosevelt!” — un joc de cuvinte care nu prea are nevoie de traducere pentru cititorul român. De-a lungul anilor, povestea a căpătat și alt final: americanii ar fi înțeles primul vers drept o insultă la adresa lui Roosevelt, iar spectacolele Mariei din America ar fi fost întrerupte.
E o poveste minunată.
Și e, aproape sigur, doar atât — o poveste.
Cronologia nu oferă nicio dovadă convingătoare că vizita ei de succes în America ar fi fost întreruptă pentru că l-ar fi ofensat pe Roosevelt. Alte amintiri descriu improvizația cu Roosevelt drept un succes, iar ulterior s-au făcut planuri ca ea să revină în America în 1940. Chiar și afirmația repetată din când în când, potrivit căreia ar fi cântat versurile improvizate în campania de realegere a lui Roosevelt din 1939, se lovește de o problemă istorică încăpățânată: în 1939 nu au avut loc alegeri prezidențiale americane.
Dar poate că legenda ne spune ceva mai interesant decât ne-ar fi spus adevărul literal.
Maria Tănase devenise o parte atât de deplină a culturii populare românești încât românii au început să născocească povești despre ea, cam în același fel în care ea adunase și transformase poveștile și cântecele României.
Cântăreața folclorului devenise ea însăși subiect de folclor
Drumul lui Dolly Parton a pornit dintr-o altă presupusă periferie: Appalachia.
Munții ei din Tennessee i-au dat limbajul, poveștile și vocabularul emoțional care au însoțit-o toată cariera. A putut deveni celebră în lumea întreagă, a putut juca în filme, construi afaceri și strânge o avere uriașă, dar fata de la munte n-a dispărut niciodată în spatele vedetei.
Aceasta e o asemănare importantă.
Niciuna dintre ele nu și-a lăsat originile în urmă devenind cosmopolită.
Fiecare a devenit cosmopolită ducându-și originile cu ea.
Mai era o asemănare. Amândouă ar fi putut deveni cu ușurință piese de muzeu — reprezentante ale unei culturi tradiționale pitorești, prezentate spre amuzamentul sau admirația unui public mai sofisticat.
Niciuna n-a permis asta.
Tănase era prea personală, prea teatrală, prea senzuală, prea orășeancă și poate pur și simplu prea mult Maria Tănase pentru așa ceva. De altfel, în 1940 autoritățile române i-au distrus înregistrările, acuzând-o că ar corupe folclorul românesc autentic; printre împrejurările acelei măsuri a fost invocat și cercul ei de prieteni intelectuali evrei.
Dolly s-a confruntat cu constrângeri foarte diferite, într-o societate foarte diferită. America nu avea o dictatură care să-i spună cum trebuie să sune muzica apalașă autentică. Avea altceva: o industrie comercială a divertismentului, uriașă și perfect capabilă să transforme o fată săracă de la munte, cu o voce frumoasă, într-un stereotip vandabil.
În schimb, Dolly Parton a devenit compozitoare, actriță, producătoare, antreprenoare și filantroapă. În spatele perucilor, al strasurilor și al glumelor autoironice se afla o femeie care înțelegea afacerile remarcabil de bine. Și-a păstrat controlul asupra muzicii și a construit un imperiu comercial în jurul unei personalități publice care era, inconfundabil, propria ei creație.
Cu alte cuvinte, nici Maria, nici Dolly n-au lăsat pe altcineva să definească în locul lor ce înseamnă autenticitatea.
Poate că asta explică, în parte, de ce oamenii au avut încredere în ele.
Iar încrederea ne duce la ceva mult mai mare decât muzica.
România și Statele Unite știu câte ceva despre dezbinare.
Istoriile lor sunt radical diferite și ar fi o prostie să punem un semn de egalitate. Dar ambele națiuni au trecut prin perioade în care dezacordul politic a încetat să fie un dezacord obișnuit și a devenit ceva mult mai profund.
România a trecut prin violența politică din perioada interbelică, prin dictatura regală, fascism, dezmembrarea teritorială, război, dominația sovietică și peste patru decenii de comunism. După 1989 a urmat o altă transformare uriașă — anevoioasa reconstrucție a instituțiilor democratice și a economiei de piață, însoțită de dispute despre trecut care nu s-au stins nici pe departe.
Maria Tănase a trăit o bună parte din cea mai zbuciumată perioadă a acestei povești.
Guvernele s-au schimbat. Ideologiile s-au schimbat. Granițele s-au schimbat. Chiar și definițiile oficiale a ceea ce însemna cultură românească autentică s-au schimbat.
Maria Tănase a rămas Maria Tănase.
Dezbinările Americii au urmat un alt drum istoric. Cea mai mare dintre ele a devenit un adevărat Război Civil. Generațiile următoare s-au înfruntat cu înverșunare în privința industrializării, imigrației, inegalității economice, Marii Crize, segregării, drepturilor civile, Vietnamului și răsturnărilor sociale din anii ’60 și de după.
Iar astăzi, atât România, cât și Statele Unite trec din nou prin perioade de polarizare politică intensă.
Poate că ne exagerăm dezbinările de acum. Oamenii care își trăiesc propriul moment de obicei o fac. Comparată cu războiul civil din America sau cu dictatura și închisoarea politică din România, o dezbatere televizată furioasă sau un schimb de replici veninos pe rețelele sociale nu înseamnă nicidecum o catastrofă națională.
Și totuși, se întâmplă ceva tulburător atunci când apartenența politică devine mai mult decât o opinie despre cum ar trebui guvernată țara.
Devine o judecată despre omul din tabăra cealaltă.
Concetățenii devin triburi adverse.
Și aici revin în poveste Maria și Dolly.
Încercați s-o atribuiți pe Maria Tănase unei anumite facțiuni politice românești.
Devine imediat absurd.
Ea le aparține românilor ai căror bunici o ascultau și tinerilor români care i-au descoperit înregistrările generații mai târziu. Le aparține celor nostalgici după vechiul București și celor fascinați de tradițiile satului, românilor de acasă și românilor risipiți prin toată lumea.
Nimeni nu trebuie să întrebe cu cine a votat Maria Tănase înainte s-o asculte cântând.
Dolly a reușit ceva la fel de remarcabil într-o Americă în care aproape orice pare să primească, până la urmă, o etichetă politică.
Muzica country s-a născut dintr-o lume culturală asociată astăzi adesea cu anumite regiuni și anumite electorate. Și totuși, Dolly a scăpat de aceste granițe. Americani care n-ar fi căzut de acord politic aproape asupra niciunui lucru puteau cădea de acord asupra lui Dolly.
Nu pentru că n-ar fi avut nimic de spus.
Dimpotrivă.
Cântecele ei vorbeau despre sărăcie, femei care muncesc, familie, abandon, ambiție, demnitate și casă. Iar când bogăția și faima i-au dat în cele din urmă mijloacele de a face ceva dincolo de a cânta despre aceste lucruri, a făcut-o.
Imagination Library a pornit în 1995 în comitatul ei natal din Tennessee și a crescut până a devenit un program internațional care le oferă cărți copiilor.
E ceva minunat de revelator în această realizare.
O fată crescută în sărăcie în munții din Tennessee n-a răspuns succesului uitându-i pe copiii săraci din locuri ca acela din care venea.
Le-a trimis cărți.
Politicienii cheltuiesc sume enorme încercând să obțină ceva ce Maria Tănase și Dolly Parton aveau fără consultanți politici: autenticitatea.
Ea nu poate fi fabricată ușor.
Poate pentru că niciuna dintre ele nu reprezenta un concept abstract numit „poporul”. Veneau din popor.
Tănase putea cânta tristețea fără s-o transforme în ideologie. Dolly putea cânta sărăcia fără s-o facă nici pitorească, nici rușinoasă.
Și amândouă au înțeles, poate instinctiv, ceva ce politica ne face adesea să uităm:
Ființele umane sunt mai complicate decât categoriile politice
Un român poate fi conservator într-o privință, liberal în alta, nostalgic într-a treia și cât se poate de modern într-a patra.
La fel și un american.
Un om nu e o platformă de partid.
Cultura ne amintește asta.
Sunt momente în care națiunile au nevoie de politică. Există decizii care trebuie luate, alegeri care trebuie disputate și principii care n-ar trebui sacrificate doar de dragul evitării dezacordului.
Unitatea națională nu cere unanimitate.
Și nici n-ar trebui.
Dar sub disputele politice trebuie să rămână ceva mai fundamental: recunoașterea faptului că omul care votează altfel, se roagă altfel, vorbește altfel sau înțelege istoria altfel face totuși parte din aceeași poveste națională.
Uneori ne-o amintesc constituțiile.
Uneori monumentele.
Uneori istoria.
Iar uneori un cântec o face mai bine.
Maria Tănase le putea cânta românilor despărțiți de clasă socială, de educație și, în cele din urmă, de experiența politică, pentru că ajungea dincolo de aceste dezbinări, la ceva mai vechi. Iubirea, gelozia, singurătatea, sărbătoarea și moartea existau înainte de comunism și anticomunism, înainte de partidele politice de azi și cu siguranță înainte ca cineva să inventeze talk-show-ul politic televizat.
Dolly Parton a ajuns la un strat american la fel de adânc.
Munții ei erau precis localizați geografic, dar mama care îi coase copilului o haină din petice pentru că familia avea puțini bani era de înțeles mult dincolo de Tennessee. La fel femeia care își cere demnitatea. La fel omul care pleacă de acasă și își amintește apoi de ea.
Localul a devenit universal tocmai pentru că a rămas local.
Poate de aceea funcționează această comparație improbabilă.
Maria Tănase și Dolly Parton erau despărțite de un ocean, de o generație, de o limbă și de două istorii politice radical diferite.
Una venea din București și a cântat o Românie ale cărei rădăcini muzicale coborau adânc în sate. Cealaltă venea din munții din Tennessee și a adus Appalachia în mainstreamul american.
Una a trăit doar cincizeci de ani. Celeilalte i-au fost date opt decenii, în care să transforme succesul muzical în afaceri, filantropie și instituții care vor continua fără ea.
Și, când fiecare dintre ele s-a stins, s-a întâmplat ceva remarcabil.
Dezbinările au rămas.
Nimeni nu și-a schimbat partidul pentru că Maria Tănase a cântat o doină. Nimeni nu și-a abandonat o convingere politică pentru că Dolly Parton a cântat un cântec country. Arta nu desființează dezacordul și nici n-ar trebui să ne așteptăm să o facă.
Dar, pentru o clipă, ceva a devenit mai important decât dezacordul.
Oamenii s-au recunoscut, într-o măsură, în aceste femei.
Asta ne aduce înapoi la 25 august 2026.
După moartea lui Dolly Parton, americanii cărora li se amintise ani la rând tot ce îi desparte s-au trezit amintindu-și ceva ce au în comun. Muzica ei a cunoscut un val de ascultări în toată lumea. Omagii au venit de la artiști, oameni politici și ascultători obișnuiți, din diverse țări și generații.
Românii trăiseră ceva asemănător cu șaizeci și trei de ani mai devreme. Când Maria Tănase a murit, în iunie 1963, mulțimi uriașe au venit să-și ia rămas-bun. Oricare ar fi fost regimul politic care conducea atunci România, femeia pe care o plângeau aparținea unui lucru mai adânc decât regimul.
Țările vor continua să se certe.
Și e bine că o fac.
Democrațiile fără dezacord nu sunt democrații.
Românii nu vor fi de acord între ei în privința României. Americanii nu vor fi de acord între ei în privința Americii. Uneori, dezacordurile vor deveni atât de amare încât concetățenii se vor întreba dacă mai locuiesc în aceeași țară.
Și atunci se întâmplă ceva neașteptat.
O voce cunoscută se aude la radio. Cineva începe să cânte. Oameni care n-ar vota niciodată același candidat știu aceleași versuri.
Timp de trei minute, nimeni n-a renunțat la vreun principiu politic, nimeni nu și-a schimbat partidul și nimeni n-a rezolvat vreo problemă națională.
Și-au amintit pur și simplu ceva mai elementar.
Își aparțin unii altora.
Națiunile sunt ținute laolaltă de constituții, legi și instituții. Dar sunt ținute laolaltă și de amintiri, povești, umor, mâncare, locuri — și cântece.
Politica ne spune ce ne desparte.
Din când în când, o Maria Tănase sau o Dolly Parton ne amintește de tot ceea ce politica nu poate dezbina.
