Pentru mulți studenți români, migrația academică în Olanda reprezintă o căutare a predictibilității și a recunoașterii valorii individuale. Nu este vorba despre un lux, o alegere „cool” sau despre o lipsă de patriotism. Acest articol explorează tranziția de la un sistem educațional bazat pe adaptarea forțată a individului, la unul construit pentru a-l sprijini. Vorbesc totodată despre provocările integrării și despre dorința de a aduce rigoarea europeană în România. Acest articol nu e despre cât de bine e în afară. E despre ce ar putea fi și acasă. Despre cum ar arăta un sistem care să nu te facă să pleci ca să devii cine poți fi.
Un bilet doar dus
Vin dintr-un oraș mic din România, unde opțiunile păreau mereu trasate de alții. Traseul clasic era clar: iei bacul, intri la o facultate de stat din țară și după aceea speri să te descurci. Ideea de a părăsi țara nu a apărut peste noapte, la finalul liceului, nu a fost o revelație bruscă a adolescenței, ci o realitate cu care am crescut. Am auzit-o de mică pe mama spunându-mi, cu acea resemnare amară a generației sale: „Să nu stai în țara asta, nu se alege nimic de ea”. A fost un gând sădit devreme, o reacție la un sistem care își dezamăgise prea des cetățenii.
Drumul fusese, de altfel, urmat de familia mea. Sora mea mai mare a plecat la 18 ani la universitate, în Anglia. Îmi amintesc și acum fascinația cu care o ascultam vorbind despre sistemul de acolo, despre o mentalitate deschisă și despre oportunități pe care acasă nici nu îndrăzneam să ni le imaginăm. Mai târziu, fratele meu i-a urmat exemplul, plecând și el în Anglia pentru masterat. Privindu-i cum își construiesc drumul, am știut dintotdeauna, cu o certitudine aproape tăcută, că va veni și rândul meu. Plecarea nu mai era doar o opțiune sau o întâmplare; devenise o traiectorie firească.
Așa că, în ultima săptămână din august 2023, stăteam în ploaie într-un oraș care nu era al meu, înconjurată de oameni străini. Aveam la mine un bagaj de 23 de kilograme și un bilet de avion doar dus spre Amsterdam. Deși totul era nou, am avut un sentiment ciudat: că sunt exact unde trebuie. Decizia de a pleca nu a venit dintr-o teamă, ci dintr-o certitudine acumulată în anii de liceu: acasă nu mai puteam crește.
Între „noroc” și structură: De ce plecăm?
Aproximativ 30.000–40.000 de studenți români învață în prezent în străinătate, cam cât întregul corp studențesc al Universității din București. În timp ce peste 500.000 de studenți reiau cursurile în țară în fiecare octombrie, exodul celor care caută altceva rămâne o realitate constantă. Dar trebuie spus, pentru cei mai mulți dintre noi, plecarea – pentru mine alegerea a fost Olanda – nu este un lux sau ceva „cool”, ci o nevoie de claritate și stabilitate.
Există un discurs public în România care tinde să ne culpabilizeze, mulți spun că plecăm ca „nu suntem patrioți”, sau există acest discurs în România care ne culpabilizeaza: „Vă școliți pe banii statului (sau ai părinților) și plecați să ridicați alte țări”. Este o perspectivă incompletă și adevărul e mai simplu: plecăm pentru că vrem să ne ridicăm pe noi înșine, iar uneori, ca să faci asta, ai nevoie de un loc care chiar îți dă șansa. Este vorba despre nevoia noastră de claritate, de stabilitate, de un sistem în care să ai încredere și care să nu te facă să te întrebi, la fiecare pas, dacă munca ta chiar contează. Aici, curiozitatea nu e văzută ca o slăbiciune, ci ca un avantaj. Nu e un sistem perfect. Aici am simțit însă pentru prima dată că pot mai mult. Că limitele mele nu sunt deja stabilite. Că pot să cresc fără să mă lovesc constant de „nu se poate”.
În România, sentimentul dominant era că trebuie să te adaptezi mereu la un sistem imprevizibil, cu legi care se schimbă peste noapte și criterii de evaluare nesigure, unde succesul părea să depindă mult prea des de „noroc” – norocul de a avea profesorul potrivit, norocul de a pica pe un subiect bun, norocul de a nu fi prins într-o schimbare de programă.
„La universitate, nu sunt doar un nume pe o listă. Sunt ascultată. Întrebările mele contează.”
În contrast, modelul academic olandez este proiectat să te susțină. Aici curiozitatea nu este privită cu suspiciune, ci e încurajată. Pentru prima dată, am simțit că pot să cresc fără să mă lovesc constant de placa românească a lui „nu se poate”. La universitate, nu sunt doar un simplu nume sau un număr matricol pe o listă interminabilă. Sunt ascultată, iar întrebările mele contează. Iar transparența sistemului transformă însuși procesul de învățare: nu mai înveți pentru examen, ci înveți pentru ceea ce urmează după examen. Pentru că ai în fața ta un drum structurat și previzibil.
Îmi amintesc clar de unul dintre primele seminare. Discutam un studiu de caz complex despre politicile de extindere ale Uniunii, iar eu aveam o nelămurire legată de modul în care acele teorii se aplicau efectiv în țările din estul Europei. În sistemul de acasă, să oprești profesorul din predare pentru o întrebare era adesea văzut ca o întrerupere nedorită sau o dovadă că nu ai citit suficient. Am ridicat mâna ezitant, cu inima bătând cu putere, pregătită să primesc un răspuns expeditiv care să mă trimită înapoi la a căuta singura. În schimb, profesorul s-a oprit, m-a privit în ochi și m-a ascultat până la capăt. Nu a luat o atitudine superioară, ci a spus: „Este un unghi foarte bun, recunosc că nu am privit problema din această perspectivă. Tu cum crezi că ar trebui abordată situația din contextul vostru local?” A transformat ezitarea mea în subiectul de dezbatere al întregii grupe pentru următoarele douăzeci de minute. Atunci am simțit greutatea reală a acelei normalități: la universitate, nu sunt doar un nume pe o listă. Sunt ascultată. Întrebările mele contează.
Anatomia dorului și barierele integrării
Totuși, adaptarea nu este un proces liniar sau ușor. Vine cu zile în care ploaia pare nesfârșită și în care diferențele culturale devin epuizante. Olandezii sunt recunoscuți pentru stilul lor direct, fără menajamente, o trăsătură care, pentru un est european, poate fi adesea percepută ca răceală. În paralel, limba maternă devine treptat o voce interioară tăcută, lăsând loc unei sonorități străine (engleza și olandeză) care nu îți oferă imediat acea plasă de siguranță a lui „acasă”.
Dorul rămâne o experiență greu de verbalizat, un amestec de chemare a rădăcinilor și o nostalgie profundă după țară și cei dragi. Însă dorul nu este o stradă cu sens unic. El lovește la fel de puternic și în cei rămași acasă – familie, prieteni. Pentru mine, acest gol pe care îl lași în sufletul celorlalți este un sentiment vechi și dureros de familiar. Când aveam doar 5 ani, sora mea a plecat la facultate în Anglia. Am trăit atunci dorul din perspectiva copilului care a rămas acasă, privind spre un loc gol la masă. Acum, trăiam aceeași poveste, dar de cealaltă parte a graniței, purtând greutatea propriei plecări și știind cu exactitate ce simt cei pe care i-am lăsat acasă.
Au existat momente grele, în care gândul întoarcerii părea singura soluție. Dar, în mijlocul acestor furtuni interioare, comunitatea internațională din universitate a devenit noua mea ancoră. Sistemul ajută, însă oamenii sunt cei care salvează. Am întâlnit persoane din toate colțurile lumii, oameni care, ca și mine, au plecat departe de casă cu aceleași întrebări și aceleași nesiguranțe. Cu ei am înțeles că, chiar dacă nu sunt „de aici”, nu sunt singură. Diferențele dintre noi nu ne-au îndepărtat, ci ne-au apropiat. Întâlnind studenți din orice colț al lumii, Singapore, Danemarca sau Indonezia, de peste tot am înțeles că nesiguranțele noastre sunt universale. Diversitatea de perspective m-a forțat să îmi recalibrez viziunea asupra lumii și să găsesc curajul de a deveni o versiune mai bună a mea.
Spectator vs. Actor: Imaginea României și viitorul
Pe lângă provocările personale ale integrării, am resimțit și o realitate amară legată de țara din care vin: imaginea României în ochii străinilor. Îmi aduc aminte perfect un moment în care această realitate m-a lovit din plin. Ajunsesem la o conferință de networking și aveam ocazia să discut despre educația internațională cu profesioniști din industrie, oameni cu mult mai multă experiență și mai înaintați în vârstă. La un moment dat, discuția a ajuns la oportunitățile educaționale pentru statele mai puțin dezvoltate. Fără nicio ezitare, cu o naturalețe care m-a lăsat fără cuvinte, unul dintre ei a oferit un exemplu: „precum România, țările din lumea a treia”.
Este dureros și frustrant să te lovești frontal de asemenea prejudecăți adânc înrădăcinate. Prea mulți ne percep prin prisma stereotipurilor, asociindu-ne exclusiv cu corupția sau subdezvoltarea. Deși ne apărăm mereu originile cu mândrie și demnitate, percepția internațională rămâne, pentru generația noastră, o rană deschisă.
Poate de aceea, specializarea mea, Studii europene, nu este o coincidență. Învățând despre sisteme și politici care funcționează, am încetat să mai fiu un simplu spectator la evenimentele prezentului.
„Sentimentul de ‘nu se poate’ a fost înlocuit de o convingere profundă: aceea că experiența acumulată aici îmi va permite să contribui concret la schimbare.”
Această aspirație nu este una abstractă, ci este strâns legată de rădăcinile mele, alimentând dorința de a aduce acea rigoare și stabilitate europeană înapoi în acel „acasă” din care am plecat. Simt că, într-o zi, aș putea contribui și eu la această schimbare.
Concluzie: Ce ar putea fi și acasă
Acest text nu este un manifest despre superioritatea lui „dincolo”. Este o reflecție despre ce ar putea fi și acasă. Este despre dorința de a aduce rigoarea și stabilitatea europeană în spațiul de care rămânem legați prin rădăcini. Până atunci, Haga rămâne locul unde am descoperit că limitele nu sunt pre-stabilite și că apartenența se construiește prin creștere.
Pentru cei care ne judecă decizia drept o lipsă de patriotism: nu plecăm pentru că am renunțat la România, ci pentru că refuzăm să renunțăm la potențialul nostru. Aceasta nu este o evadare, ci o căutare a instrumentelor necesare pentru a repara ceea ce nu funcționează. Plecăm pentru a învăța cum să construim un sistem care să nu îi mai oblige pe tinerii de mâine să părăsească țara pentru a reuși.
