Citind și încercând să aștern acum pe ecranul calculatorului o seamă de impresii despre cartea Muzici în tonuri naționaliste datorată prestigiosului muzicolog Valentina Sandu-Dediu, carte apărută în anul 2026 la editura bucureșteană Humanitas, intru, cum s-ar zice, pe teren minat. Ascult zilnic muzică de toate genurile. Frecventez cu regularitate concertele săptămânale ale Filarmonicii. Am făcut-o și înainte decembrie 1989, așa că știu din experiență proprie cum erau obligatoriu structurate acestea, cum erau supuse unui drastic control ideologic, cum era inadmisibil ca ele să nu conțină o piesă românească. Cum programele erau adaptate sărbătorilor (pe an ce trece tot mai multe) și isteriilor naționaliste pe care le ordonau tot mai des și mai aiurea cerberii ideologici la ordinul așa-numitei conduceri superioare de partid. Respectiva obligație, devenită parte din Festivalul Național Cântarea României, sub egida căruia se petrecea de la un moment dat încolo totul (respectiva egidă era, trebuie să recunoaștem asta, uneori speculată și în vederea înșelării vigilenței celor pe care regretatul Vlad Georgescu i-a numit atât de inspirat culturnici) stimula într-un anume fel, nu întotdeauna și benefic din punct de vedere valoric, creația muzicală autohtonă. Unele dintre lucrări fiind executate, cum spuneau artiștii interpreți cu amară ironie, în primă și ultimă audiție. Toate acestea erau la ordinea zilei la toate instituțiile de spectacol din țară. Dar revenind. Nu înseamnă însă că aș fi ceea ce se cheamă un meloman înrăit, nu am nici pe departe ceea ce ar presupune o pregătire muzicologică solidă. Însă fiind, zic eu, bine familiarizat cu sinusoida teatrală a ultimelor patru decenii, chiar și cu aceea a filmului, știind cum naționalul, la început negat și socotit păcat de moarte, a fost din a doua jumătate a anilor ‘60 manipulat în mai toate artele și cum a eșuat în naționalism folosit pentru celebrarea cultului personalității Conducătorului și cum s-a încercat îndepărtarea de această plagă după Revoluția din 1989, am dorit să aflu cum au stat lucurile în muzică. Am recurs, așadar, la cercetarea Valentinei Sandu-Dediu. Admit că nu am avut parte de o lectură chiar foarte ușoară. Și aceasta nu din vina autoarei, ci din cauza propriilor mele limite. Cred însă că repetatele și neașteptatele hai să le spunem arpegii pe axa timpului complică oarecum lectura, chiar și în cazul în care ea este operată de un profesionist al muzicii.
Valentina Sandu-Dediu cercetează trecerea de la național la naționalism, influența nocivă și contrângerile impuse de totalitarisme și ideologiile aferente, fie ele de dreapta sau de stânga, diferențele și asemănările dintre ele, explorând mai bine de două secole de muzică. În opinia avizată a cercetătoarei, despre influența deliberată a naționalului în muzică se poate vorbi încă de la momentul Revoluției Franceze. Respectiva influență era firesc să se amplifice în secolul al XIX lea, odată cu lupta în vederea formării și întăririi națiunilor, cu eforturile multor țări pentru emanciparea națională. Ceea ce s-a petrecut în țări precum Franța, Germania sau Italia, iar cu accente și în modalități speciale în Rusia, spațiu istoric, politic și cultural care mereu a oscilat între europenism și o categorică exaltarea a specificităților proprii ( a se vedea în acest sens excepționala cercetare Dansul Natașei a lui Orlando Figes) este analizat cu lux de amănunte, pe baza consultării unei bibliografii impresionante, de semnatara cărții. Care se mișcă cu admirabilă, nedezmințită eleganță intelectuală nu doar în spațiul amplu al muzicii, ci și în literatură, teatru și cinematografie. Iată, de la bun început atrage atenția faptul că fiecare dintre cele nouă capitole ale volumului, plus introducerea (Acordaje fine între muzică și naționalism) motouri împrumutate de la mari scriitori ai lumii. Mario Vargas Llosa, Julian Barnes, Emil Cioran, Ioana Pîrvulescu ș.a.
Așadar, ce se întâmplă când naționalul se alterează și cedează locul naționalismului? Când valoarea este supusă ideologiilor? Cât de toxic, de pernicios este acest complex de fapte? Care este relația dintre apăsarea pedalei naționaliste și regimurile totalitare? Cum instrumentalizează ele nu doar istoria, ci și artele? Cum s-a petrecut respectiva instrumentalizare în Germania lui Hitler și cum în Uniunea Sovietică? Aceea din vremea lui Stalin și aceea de după 1953, respectiv 1956. De ce au preferat exilul unii dintre marii compozitori ai lumii? Cât a mai conservat creația lor din străinătate spiritul național? E vorba despre teme urmărite cu exemple ce țin de lumea germană și, îndeosebi, de cea sovietică. Ce se întâmplă cu cercetarea muzicologică? Cum devine ea vehicol pentru trasarea de linii directoare ale creației și reprezentării și pentru indicații prețioase? Ne întâlnim în carte cu noian de referiri la mari compozitori (de la Beethoven, Verdi, Wagner, la Prokofiev, Stravinski, Sostakovici, Bartók, Bruckner, Vincent d’Indy, Debussy, Sibelius sau mai rar cântatul la noi Alban Berg), autoarea explorează și desprinde esențialul din diferite spații și epoci. Surprinzător să afli cum au fost corectate textele compozițiilor lui Händel spre a-l face acceptabil pentru regimul nazist. Care nu și-a dorit și nici nu a vorbit vreodată despre o muzică nazistă, ci despre una apăsat germană. În schimb, s-a vorbit mult peste marginile iertate despre spiritul comunist în muzică.
Valentina Sandu-Dediu operează aceste analize cu intenția declarată de a ajunge în cele din urmă la cercetarea raporturilor dintre național și naționalism, dintre național și universal în muzica românească.De a studia relația dintre stagnare și căutarea modernității. Nu este uitat Ciprian Porumbescu, ni se vorbește despre mitul creat în jurul personalității acestuia, este demontată legenda potrivit căreia românul ar fi fost, fie și numai pentru scurt timp, elevul lui Bruckner. Porumbescu a fost autorul primei operete românești (Crai Nou), ocazie pentru Valentina Sandu-Dediu să analizeze ce s-a întâmplat după, cum a evoluat genul prin creația unor compozitori ca Nicolae Kirkulescu sau Filaret Barbu și Gherase Dendrino. Modelul sacrosanct al creației în domeniu de după 1944 fiind Vânt de libertate de Dunaevski. Căci și în muzică și muzicologie o bună bucată de vreme lumina a venit de la Răsărit.
Cum vedem, autoarea se apropie încet-încet, nu însă și prudent de lumea estică, face afirmații curajoase, corectează o seamă întreagă de observații inexacte, puternic impregnate de spiritul unor vremuri revolute spre a ajunge, într-un final, la România. România anului zero (1945) și după aceea. Se ajunge la perioada post-comunistă. Se cercetează politicile de personal artistic, cine au fost directorii și dirijorii Filarmonicii, se evocă modurile în care s-au produs epurările, se discută felul în care a evoluat structura repertoriilor. Ni se reamintește numele satrapului Matei Socor, cel care a avut la un moment dat neobrăzarea de a se considera rivalul lui Enescu, sunt prezentate reorientările interesate și uneori chiar și interesante ale unor compozitori. Cel mai adesea cerute, determinate, impuse de spiritul vremii, de realismul socialist devenit, la un moment dat, regulă de creație absolută. Găsim micro- analize, informații utile despre creația lui Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Ion și Gheorghe Dumitrescu, Dumitru Capoianu etc, lămuriri despre felul în care s-a exercitat influența lui Enescu ca și studii în lege despre muzica creată de Pascal Bentoiu (cu un bine plasat accent asupra operei Hamlet), Myriam Marbe sau Dan Constantinescu. Nu este omisă muzica de film îndeosebi cea creată de Theodor Grigoriu. Se operează delimitări între epoca stalinismului și a realismului socialist, aceea a destalinizării și a amăgitoarei liberalizări începută în epoca dejismului târziu și mutațiile iarăși negative intervenite după devastatoarele Teze din iulie –noiembrie 1971. Nu este uitată contemporaneitatea imediată. Valentina Sandu-Dediu se ocupă și de dinamica cercetării muzicologice și de contaminarea ei de naționalism, examinează repertoriile, concertele dirijate de Mircea Basarab, Mircea Cristescu și Mihai Brediceanu (nu, respectivii nu sunt numiti BBC-ul nostru și nici nu au parte de critici mușcătoare de tipul celor cu care i-a gratulat Sergiu Celibidache), programele de sală îndeosebi cele ale Filarmonicii Enescu (nu înțeleg, totuși, de ce nu se face vorbire despre Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii sau despre Orchestra Simfonică a Cinematografiei,aceasta din urmă desființată în 1968), articolele din revista Muzica. Se vorbește și despre activitatea și rolul Uniunii Compozitorilor. Al cărui președinte Ion Dumitrescu, nemembru de partid, a fost înlocuit la un moment dat în funcție cu tot felul de culturnici. Unii dintre ei cum nu se poate mai agresivi și mai devotați condiției de funcționar de partid,
Pentru mine, cartea Valentinei Sandu-Dediu, lectura ei care a semănat de foarte multe ori cu o operație de inițiere ca și cu un fel de cursă cu obstacole din motivele amintite la început, este una importantă. Bref, trebuie să spun că a meritat să citesc Muzici în tonuri naționaliste. Până la urmă, asta contează.
Valentina Sandu-Dediu –MUZICI ÎN TONURI NAȚIONALISTE; Editura Humanitas, București, 2026
