O analiză la rece asupra Reactoarelor Nuclear Modular de Mici Dimensiuni. Sunt bune pentru România?

În ultima vreme, prin presă sau pe la diferite conferințe high-level, am văzut multe discuții si comentarii, majoritatea amatoristice, despre proiectul SMR NuScale. Cetățeanul obișnuit nu cred că mai înțelege nimic din toată această dezbatere dezordonată.

O să încerc să răspund la întrebarea privind oportunitatea adoptării SMR (Small Modular Reactor) în România, cu argumente științifice, tehnice şi economice, încercând să fiu cât mai obiectiv.

Analiza la rece a proiectului. Să punem cifrele seci pe masă

Ce știm până acum:

– au fost cheltuite cca 240 millioane de euro (din 2024 incoace), deci proiectul de investiţii e inceput!

– investiția totală este de peste 6,5 miliarde euro, de realizat până in 2031. ( O observație personală: nu am văzut până acum o investiție într-o centrală nucleară care să se fi făcut exact la timp, cu bugetul prevăzut inițial și la performanța proiectată. Plus ca suntem în România.)

– situația economico-financiară a României este aceea pe care o știm cu toții, deci, am considerat WACC (Weighted Average Cost of Capital)de numai 8%! Fac abstracție și de inflație – să notăm doar că Ernst & Young, în studiul de fezabilitate al reabilitării U-1 a calculat  WACC la 9,2%, iar inflația e trecută acolo cu două cifre.

– să presupunem ca cei 462 MW vor funcționa la maxim de putere timp de 8000 h/an, producând maximum de energie (să uităm deocamdată de „fanteziile” cu servicii de sistem, flexibilitate, cogenerare, producții localizate pentru consumatori industriali etc.), deci, vor produce 3.696,000 MWh/an

– pe baza cifrelor de mai sus, rezultă anuitatea (plata anuala necesară pentru investitori, bănci, alte surse de finanţare etc.) pentru 30 de ani este de cca 902,6 milioane euro/an. Această cifră raportată la producția anuală de cca 3,7 mill. MWh/an, ne va arata cifra de 244 euro/MWh cost fix – adică doar amortizarea CAPEX – Capital Expenditures.

– peste aceste costuri fixe, se adaugă  OPEX (Operating Expenditures) + Combustibil + Extindere durata de viata/Dezafectare etc  de cca 32 euro/MWh .

– în final, ajungem la un cost total de producție de minim 276 euro/MWh, cu condiția sa nu depășim termenul de punere în funcțiune, să nu depășim costurile de investiție și să realizăm performanța proiectată. Oricine cu cunoștințe medii poate verifica datele de mai sus.

In mod evident, problema riscurilor tehnico-economice este o problemă uriașă pentru că vorbim de o tehnologie nouă, netestata și neverificată comercial, fapt care se va reflecta inerent în costuri adiţionale.

Preţul energiei electrice la consumator, bazat pe costul de producție calculat mai sus – 276 euro/MW – va sări mult, mult peste 320 euro/MWh cât este acum în Romania prețul la consumator, oricum cel mai mare din Europa. Dar nu aceasta este cel mai tare argument. Pentru inginerii nuclearişti români, NU aceasta este problema cea mai grava, ci este ceva ce va fi cu mult mai distrugător pentru viitorul energetic romanesc !

Sa vedem mai în detaliu despre ce e vorba:

De ce oare discutăm acum despre SMR?

Să enumerăm câteva dintre punctele critice:

Înainte de a decide orice altceva (inclusiv SMR). Ar trebui să stabilim că:

• Prioritatea #1 este reabilitarea și extinderea duratei de viață U-1 şi U-2, unități clasice din generația II-a (nu mai intrăm in explicații tehnologice acum ce /cum sunt acestea)

• Fezabilitatea extinderii capacităților nucleare cu U-3 si U-4 dar la generația a III-a sau a III+ , cu durata de viaţă de 60 de ani prin proiect ! Vorbim totuși despre ce vom lăsa copiilor și nepoților noștri.

• Evident, acestea de mai sus, necesită o planificare strategică energetică (care nu există în România astăzi!), un mare efort financiar şi engineering substanțial Toate acestea n-ar trebui sa consume resurse financiare, umane şi de timp, pentru o altă opțiune nucleară.

Să vedem acum, în context, cine este şi ce este de fapt acest SMR-NuScale ?

Să enumerăm câteva caracteristici:

• Este un reactor (tehnologie), in general din generația a III-a, eventual la a III+, dar, care ridică niște mari semne de întrebare inginerilor și experților nuclearişti români independenți. Trebuie luată în considerare situația particulară a României și mai ales a viitorului ei nuclear. Și sunt mari semne de întrebare privind deciziile dubioase, după părerea mea, luate în privința SMR-urilor de către SNN şi Ministerul Energiei (exact în această ordine).

• Este o tehnologie cunoscută demult, (nu şi in România!) care astăzi ar avea un singur avantaj semnificativ: miniaturizarea.

• Aspectul critic fundamental numărul unu: ne creează dependență totală de combustibilul nuclear (Uraniu îmbogățit 5-20%) achiziționat din SUA. Dependența de un furnizor extern, fie el si SUA, este un aspect critic de securitate internă în orice comunitate energetică și în orice vreme. Independența energetică, acesta este scopul energiei nucleare peste tot în lume, altfel, de ce am mai construi-o ?

• Aspectul critic numărul 2 la fel de fundamental ca primul: SMR – NuScale, chiar complet dezvoltat și funcțional, ne duce într-o fundătură tehnologică: blocarea in generația-III-a!.Ce înseamnă asta?
  • SMR produce un volum la fel de mare de deșeuri înalt radioactive, dacă nu mai mare, raportat la MWh produs comparativ cu reactoarele mari !Nu ne oferă sustenabilitate pe termen lung (zeci, sute de ani !) prin reciclarea combustibilului nuclear.SMR doar consumă combustibilul nuclear importat. Și atât. ne oprim acolo, la acest stadiu, end of story.
  • Nu avem vreun beneficiu de IP (Intelectual Property) sau comercial.

Sa discutam despre poziția României astăzi

România astăzi are opoziție unică in UE:este singurul stat membru care deține şi operează tehnologia PHWR (CANDU). De ce este aceasta extrem de important ?

1. ne permite utilizarea resurselor proprii. Asta și datorită, și mulțumită viziunii corecte a experților atomiști români care în anii 60-70 au evaluat şi recomandat Guvernului României de la acea vreme filiera uraniu natural – apa grea), adică tehnologia PHWR (CANDU). Iar acest lucru s-a întâmplat în ciuda presiunilor politice din partea URSS, care propunea tehnologia lor PWR (tehnologie similară cu SMR-ul de azi!)

2. Filiera uraniu natural – apa grea sunt resurse de bază de care România dispune!Inclusiv, Thoriu.

3. Reactoarele PHWR(CANDU), dintre toate tehnologiile, produc cantitatea cea mai mare de Plutoniu care poate fi extras din combustibilul uraniu natural. Plutoniul poate fi refolosit într-un nou ciclu de ardere (fisiune), deci, autogenerăm combustibil nuclear! (Poate va apărea şi un SMR-PHWR, de ce nu!?)

4. Plutoniul rezultat din ciclul precedent de funcționare a reactoarelor PHWR poate fi utilizat in Reactoarele FBR (Fast Breed Reactors) generația a IV -a, exact ceea ce cercetătorii români lucrează acum împreuna cu institute din Belgia şi Italia, în cadrul unui program euroATOM numit ALFRED, pentru configurarea strategică a unui reactor generația a IV -a.

5. Pe lingă Plutoniu, reactoarele FBR-Gen-IV pot utiliza Thoriu-232 (resursa care este disponibilă în România!) pentru producția de Uraniu 233, combustibil nuclear de înaltă calitate, net superior fata de U-235 care se regăsește in formă naturală in România.

De ce este acest proces descris mai sus este un argument puternic împotriva SMR-PWR (NuScale)?

 Dacă România își concentrează resursele pe tehnologia SMR-PWR (NuScale), opțiunea de mai sus, de la punctul 5, adică Thoriu-232 / U-233 devine în viitor imposibilă la noi în țară! Reactoarele PWR (SMR) clasice nu au excesul de neutroni necesar și nici flexibilitatea geometrică pentru a găzdui o cantitate de Thoriu-232 în vederea transmutării la U-233. Adoptând PWR, România cumpără o tehnologie care doar consumă Uraniu-235 îmbogățit în uzine străine și produce deșeuri.

În schimb, utilizarea Plutoniului extras din combustibilul uzat de la Cernavodă este drumul natural și corect către reactorul rapid tip ALFRED (FBR)-Gen-IV care oferă exact fluxul masiv de neutroni rapizi necesar pentru a bombarda Thoriul-232 conform procesului de mai sus. Rezultatul este că vom produce intern Uraniu-233 — un combustibil net superior, care ne permite independența energetică totală.

Aceasta este logica științifică de nuclear engineering: resursele financiare ar trebui să finanțeze viitorul tehnologic suveran al unei țări, nu niște zbenguieli politice efemere și visătoare despre importul unei tehnologii scumpe, cu un drum închis și care va deveni coșmarul generațiilor viitoare. Nu asta înseamnă politică mare, așa cum cred unii că fac.

 Un alt argument beton împotriva SMR-NuScale Power: România nu are nici un beneficiu dinaceastă asociere!

Toate acordurile publice — MOU 2019, Teaming Agreement 2021, MOU 2022, contractele FEED 1 și FEED 2 — sunt exclusiv acorduri de licențiere a tehnologiei și de engineering, nu de co-proprietate sau co-comercializare. Documentele post-FID menționează explicit că faza pre-EPC va include printre obiective extinderea acordului de licență tehnologică cu NuScale — deci România plătește o licență, dar nu deține nimic din tehnologie.

USTDA – U.S. Trade and Development Agency – a finanțat asistența tehnică inițială care a dus la selectarea NuScale ca furnizor, a finanțat apoi studiul de fezabilitate și prima fază FEED — România a fost  cofinanțator, dar în poziție de client, nu de partener tehnologic.

Ce lipsește cu desăvârșire din orice document public

Nu există nicio mențiune — în niciun comunicat, contract sau declarație oficială — despre:

• transfer de IP (Proprietate Intelectuală) sau know-how tehnic către România
• drepturi de co-comercializare a tehnologiei VOYGR în Europa sau în alte piețe
• participare la royalties dacă NuScale vinde tehnologia altor țări folosind certificarea obținută parțial prin experiența din România
• drepturi de fabricație locală a modulelor NPM

Paradoxul certificării — acesta este argumentul cel mai puternic

Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare din România a aprobat deja Documentul Bază de Licențiere pentru NuScale VOYGR-6 .Aceasta este o certificare europeană de referință, prima de acest fel, obținută cu resurse și timp românești. Această certificare are valoare comercială enormă pentru NuScale în procesul de vânzare a tehnologiei în alte țări europene.

România a contribuit la ea, dar nu are niciun drept asupra valorii create. România rămâne doar un client permanent fără autonomie tehnologică. (citește aici)

Sunt sigur că  partenerul strategic va respecta o argumentație științifică de renunțare din partea României la o pagubă SMR, iar asta va demonstra seriozitate şi expertiză din partea noastră. O argumentație solidă și o expertiză serioasă vor avea mai multă greutate decât niște compromisuri comerciale cu presupunerea iluzorie a vreunui câștig politic.

O situație anormală este dată si de faptul că U-3 si U-4 sunt finanțate de bănci americane (US EXIMBANK) , cu engineering american (FLUOR) ca să construiască o centrala nucleara canadiană PHWR (CANDU !?), in care americanii subcontractează apoi firme canadiene, rezultând costuri escaladate (Caru înaintea boilor!)

Totul este ciudat și unic in lume, pentru că SUA, probabil, asigură finanțarea (o parte din ea), cu condiţia ca România să cumpere niște SMR-uri care nu ne trebuie  – adică „losses all the way down and everywhere”.

PARADOXUL CENTRAL

Canada are tehnologia. Canada a construit U1 și U2. Canada are firmele cu expertiză. Nu există niciun motiv tehnic pentru prezența americană în acest proiect — decât unul geopolitic și/sau comercial. Faptul că România a acceptat această structură ridică întrebări serioase despre calitatea negocierii din partea SNN și a Ministerului Energiei (exact in această ordine !)

Ce ne arată istoricul recent şi documentele:

• Pe 19 septembrie 2023, Canada a anunțat o finanțare de 3 miliarde de dolari canadieni pentru Nuclearelectrica, pentru construcția unităților 3 și 4 la Cernavodă.

Deci Canada nu numai că a vrut sa se implice direct, dar a și semnat angajamentul.

• Structura de finanțare finală pentru U3-4 este: US ExImBank — 3,4 miliarde USD, Canada — 1,4 miliarde USD, Italia — 2,2 miliarde euro. Trei actori, nu unul singur (vezi-Romania Nuclear Energy a European Catalyst for Small Modular Reactors)

Anomalia reală e subtil ascunsă

• Contractul EPCM pentru U3-4 a fost semnat cu consorțiul FCSA format din Fluor, AtkinsRéalis, Ansaldo Nucleare și Sargent & Lundy, în prezența Secretarului american al Energiei Jennifer Granholm și a oficialilor canadieni și italieni.(vezi Romania signs Cernavoda expansion contract – Nuclear Engineering International)

• Deci AtkinsRéalis (canadienii cu expertiză reală CANDU) sunt în consorțiu, dar Fluor este contractantul principal — același Fluor care conduce și proiectul SMR NuScale de la Doicești, unde NuScale este subcontractor al său. (NB: mai târziu au ieșit din acționariat.-Semn rău!) Vezi aici: https://balkangreenenergynews.com/nuclearelectrica-to-sign-deal-on-new-cernavoda-reactors-start-preliminary-works/

Legatura Fluor-NuScale Power confirmată documentar

În 2021, Agenția americană USTDA a finanțat asistența tehnică care a dus la selecția NuScale ca furnizor de tehnologie SMR pentru România. USTDA a finanțat ulterior studiul de fezabilitate și prima fază FEED ( citește aici)

Fluor este acționar majoritar în NuScale, iar RoPower a angajat NuScale — deținut majoritar de Fluor — să elaboreze studiul de fezabilitate pentru SMR.

Aceasta este conexiunea structurală rezultată: Fluor câștigă pe ambele proiecte simultan — este contractor principal la U-3-4 și acționar/contractor la NuScale/Doicești. Canada cofinanțează — dar cu o pondere mai mică decât SUA, și fără să obțină poziția de contractor principal, care a mers la Fluor prin mecanismul ExImBank.

Anomalia reală nu e absența Canadei, ci arhitectura contractuală:

AtkinsRéalis are expertiza, dar Fluor are contractul-cadru și controlul. Și același Fluor controlează NuScale. România plătește intermediarul care deține și tehnologia alternativă pe care vrea să o vândă tot României. Este un conflict de interese structural – nu chiar ca o conspirație, dar efectul practic este același.

Singura poziţie pe care România ar trebui s-o ia este identică cu aceea a lui Nancy Reagan referitor la droguri: Just say NO ! Aș garanta ca vom fi mai respectați, chiar dacă ipotetic am pierde 240 mill. euro. Vom fi mai câștigați evitând pierderea a 7 miliarde euro SI distrugerea viitorului energetic nuclear, cum am arătat mai sus.

Deci, strategia ar fi să exploatăm ce există in prezent, in mod corect, natural și obiectiv, in special prin prezența Coreei de Sud (cu expertiză reală recunoscuta in domeniul PHWR spre deosebire de Fluor care nu are vreo capacitate sau expertiză in acest domeniu) iar SUA rămâne prezentă prin finanțarea EXIMBANK, satisfăcând interesul geopolitic american, dacă acesta există în mod real:

Fundamental, logica este decuplarea SMR de restul Programului Nuclear prioritar  (reabilitarea U-1-2 si construcția U-3-4, cu viitorul și viziunea naturală FBR-Gen-IV), iar SMR va trăi sau va muri pe propriile picioare.

Deci, exista o „fereastră strategică” in care se mai pot îndrepta lucrurile pentru România, ca mai jos:

Ce e crucial din punct de vedere juridic ?

US ExImBank finanțează U-3-4 cu 3 miliarde USD, iar SMR Doicești este un proiect separat al RoPower Nuclear, cu o finanțare ExImBank distinctă de 98 milioane USD pentru servicii pre-proiect. Juridic, cele două sunt independente — oprirea SMR nu pune în pericol finanțarea U-3-4. (citește aici)

ARrgumentul în ceea ce privește relația cu SUA:

Acesta este subtil dar puternic: SUA rămâne finanțator major la U3-4 prin ExImBank — interesul geopolitic american în România este satisfăcut. SMR-ul poate fi oprit pe argumente tehnico-economice legitime și verificabile — costuri de 7 miliarde dolari pentru 462 MW este un cost pe kW instalat aberant, precedentul Idaho anulat există, și România poate invoca riscul tehnic și financiar ca argument suveran.

Nicio administrație americană serioasă nu poate contrazice public argumente de prudență financiară.

Concluzia practică

Ar trebui negociat, înainte de semnarea oricărui contract EPC, cel puțin drepturile de participare la comercializarea tehnologiei în Europa, cotă din royalties pentru certificarea CNCAN utilizată de NuScale în alte piețe, și minim obligația de fabricație locală a componentelor non-nucleare. Fără acestea, România finanțează primul reactor de referință comercial al NuScale în Europa — un activ valoros pentru acționarii NuScale, nu pentru cetățenii români.

De ce nu s-au analizat cele de mai sus in logica prezentată? De ce am ajuns in situatia actuală ?

Probabil ca n-a avut cine să o facă sau, chiar dacă cineva a fost explicat poate, consecințele înspăimântător de dramatice pe termen lung  pentru România, nu au fost înțelese inițial (nu mă feresc de astfel de formulări în acest caz!).

Sau vreun partid oarecare s-o fi gândit că poate deveni el mare și poate și-a instructat miniștrii săi ce să facă pentru interesele lor politice limitate (sau poate pentru interesele personale ale unora).

In orice caz, situația din prezent, este rezultatul degradării unui sistem care, la vremea lui cumva a finalizat două unități nucleare, a creat o infrastructură industrială, institute de cercetare, engineering etc.

Ce este interesant astăzi in România este faptul că nu se înțelege că a avea două unități nucleare, nu însemnă că avem un Program Nuclear (de exemplu, un cetățean nu poate ști/afla care este Programul Nuclear al României, nu există o Carte Albă de exemplu). Sau, a rămas în vigoare vechiul Program Nuclear al României, în prezent încă secretizat, din câte se spune? Putem introduce noi, România, filiere noi (gen PWR) in locul PHWR?

Nu se ştie de asemenea, dacă închiderea ciclului nuclear mai reprezintă o prioritate, sau nu.

In situația actuală, in care instituții/institute responsabile specific cu energia nucleară și mai ales populate cu experți, nu prea mai există, am ajuns ca o simpla centrală nucleară, care in sistem, nu este altceva decât o simplă centrală producătoare de electricitate (adică SNN Nuclearelectrica SA) să se erijeze in „strategul” României care hotărăște ce trebuie făcut. Ba chiar găsim prin media justificări puerile precum: Consiliul de Administrație sau AGA au hotărât, deși știm bine cu toții că statul este acționarul majoritar la SNN și cam  știm și cum e cu guvernanța corporativă in România și criticile Comisiei EU.  Și mai știm, ce fel de manageri si reprezentanți prin CA avem. Închei cu un citat al unui profesionist in ale energiei nucleare in România cu ocazia unui workshop la Ottawa pe teme PHWR:

”…as a general conclusion we can stress that it is obvious that without a political support, no national nuclear program is possible, but, too much political involvement in technical and economic aspects is not beneficial at all…” (Budan, 1998).

Energia nucleară in România s-a degradat în timpul ultimilor 20-25 de ani până la nivelul unui instrument jalnic de politică externă rudimentară, în mâna unor politicieni ignoranți care nu înțeleg rolul unei diplomații energetice autentice in domeniul puternic al energiei în general şi al cele nucleare în special și consecințele grave ale unor decizii luate în necunoștință de cauză  pentru țară și pentru propriii cetățeni.