Eu nu sunt politician. Textul meu nu are nimic politic în el. Asta, desigur, dacă acceptăm că un economist poate critica argumentat politicile iresponsabile promovate de guverne succesive ale României. Pentru că asta s-a întâmplat: după aderarea la Uniunea Europeană, politicienii noștri au găsit cu cale să satisfacă în tot mai mare măsură creșterea consumului intern prin îndatorarea țării. Lucrurile au luat-o relativ încet la vale. În anul 2006 toată datoria publică a României era de numai 12,4% din PIB. 10 ani mai târziu, în 2016, ea ajunsese la 37,7% din PIB, pentru ca în acest an să depășească 60% din PIB.
Primul pas semnificativ a fost aplicarea unei așa-zis teorii economice numite wage-led growth, prin care guvernul României a găsit cu cale că majorarea dincolo de orice rațiune a salariilor din sectorul public, iar apoi și a altor cheltuieli, ar conduce la o creștere economică sănătoasă, pe seama creșterii impozitelor și taxelor. Deși este adevărat că peste 40% din totalul salariilor se întoarce sub forma impozitelor și taxelor la buget, râmâne o „bagatelă” de aproape 60% din această sumă care trebuie acoperită… din pix. Din creşterea datoriei publice.
Și poate lucrurile nu ar fi atât de dramatice într-o economie închisă, care nu are legături cu restul lumii. Doar că noi suntem într-o economie parte a Uniunii Europene. Slavă Domnului, această apartenență ne-a ajutat să ardem etapele și să creștem incomparabil mai rapid decât am fi făcut-o într-o economie izolată. Doar că această stare de lucruri nu ne permite să luăm toate fantasmagoriile politice drept posibilități reale. Ceea ce s-a întâmplat la noi era, de altfel, foarte ușor de prezis: creșterea irațională a cheltuielilor publice nu a atras în primul rând creșterea producției naționale (s-a produs și ea, într-o anumită măsură), ci a importurilor, pentru a satisface o cerere de consum care explodase. Ca urmare, creșterea deficitului public a stimulat într-o proporție covârșitoare creșterea economică în țările din care România importă. Ce poate fi mai absurd și mai contraproductiv?
Am trecut prin pandemia de Covid-19, iar apoi prin criza energetică, indusă intenționat de Rusia, ca parte a războiului ei hibrid împotriva lumii libere. În tot acest timp, România s-a afundat tot mai mult în datorii, depășind toate pragurile de atenție prevăzute, de altfel, foarte clar în legea responsabilității fiscale: 40 – 45 – 50 – 55 iar în prezent 60%. Fiecare dintre acestea ar fi trebuit să atragă o moderare în cheltuirea banului public. De fapt, anul 2024 a fost cel al maximei iresponsabilități în batjocorirea banului public. Obiectivele politice în anul alegerilor au făcut praf orice urmă de rațiune, deficitul României ajungând la un înspăimântător 9,3% din PIB. Adică, mai mult decât în plină pandemie, mult mai mult decât Ucraina aflată în război! Sau, altfel spus: la fiecare 3 lei venituri, statul român a cheltuit 4 lei!! Oare ce or fi avut în plan cei care au decis această grozăvie? Urmarea nu s-a simţit imediat, dar acum ea se vede din plin: în prezent plătim peste 1 miliard de euro în contul dobânzilor în fiecare săptămână. Fără măsuri susținute și de durată pentru a reduce această povară, riscurile pe care le vom avea sunt extraordinar de severe.
Aici simt nevoia să fac două digresiuni. Prima este legată de o opinie larg răspândită, mai ales la publicul nespecialist. Cum, după ce că suferim atât de mult în ultimul an, datoria noastră continuă să crească? Păi, sigur, ceea ce am realizat pe seama strângerii curelei în ultimele 12 luni este doar o mică parte din ceea ce s-a risipit, cu atâta inconștiență. La sfârșitul acestui an, dacă totul merge bine, vom fi redus deficitul cu 3 puncte procentuale din PIB faţă de 2024. Mai avem încă pe atât înainte de a ajunge la un nivel în care, posibil, creșterea nominală a datoriei publice să fie mai mică decât creșterea PIB. Până atunci însă sunt multe eforturi de făcut, iar populismele de două parale nu fac decât să ne apropie de experiența pe care a avut-o Grecia, datorită iresponsabilității fiscale a guvernelor acestei țări. Pentru cei care nu știu, datele statistice arată o realitate cruntă: în anul 2024, veniturile reale în Grecia erau mai mici decât fuseseră în anul 2004! Două decenii irosite. Acesta este prețul plătit de o țară întreagă pentru lipsa de rațiune a politicienilor ei. Vrem cumva să repetăm experiența acestei țări? Sloganele populiste sunt cântece de sirenă care ne îndreaptă fix acolo.
A doua digresiune privește așa-zisele soluții la criză care nu antrenează impozite mai mari ci, dimpotrivă, se bazează pe rezultate mirobolante care s-ar obține prin reducerea impozitelor. Autorii unor asemenea idei trăiesc probabil pe altă planetă. Ei se fac că nu înțeleg că o eventuală opțiune pentru însănătoșirea mai rapidă a economiei cu impozite mai mici este condiționată de doi factori esențiali: primul este să existe un mecanism economic bine pus la punct, bazat pe o funcționare ireproșabilă a piețelor, care să permită creșterea investițiilor imediat ce autoritățile decid reducerea impozitelor. Este economia românească în această situație? Sau batem câmpii cu aberații la fel de absurde ca wage-led growth?
Al doilea factor care condiționează succesul este ca piața financiară să aibă încredere în politicile tale. Or, o țară care a avut un deficit de 7% în 2023, a promis că îl reduce cu două puncte procentuale în 2024 și, de fapt, l-a crescut fix cu cât a declarat că îl reduce nu poate sub nicio formă fi credibilă pentru finanțatori. Să nu uităm că, în momentul de față, România plătește cele mai mari rate ale dobânzilor din întreaga Uniune Europeană, mai mult decât dublul ratelor plătite de vecinii noștri de la sud de Dunăre. De aceea, reducerea impozitelor pentru relansarea economiei este mai mult decât o fantasmagorie: este calea spre dezastru în cel mai scurt timp.
Așa stând lucrurile, România nu are alternativă la a continua o politică de reducere a deficitului public, care nu poate fi realizată altfel decât prin moderarea consumului intern. Aceasta se poate realiza însă pe două căi: una este cea începută, cu un an în urmă, de guvernul Bolojan. Adică, o reducere treptată a deficitului public, fără bruscarea excesivă a economiei. Soluția adoptată, criticată adeseori, a fost aceea a majorării impozitelor înainte de reducerea cheltuielilor publice. Este dincolo de orice îndoială că ar fi fost preferabilă întâi reducerea cheltuielilor publice, aşa rezultatele ar fi fost, probabil, mult mai puțin supărătoare la nivel individual.
Doar că este sănătos să facem diferența între ceea ce este dezirabil și ceea ce este fezabil. Majorând întâi impozitele, guvernul a obținut mai multe efecte. Primul și cel mai important este că a calmat imediat piețele internaționale. În vara anului 2025 eram extrem de aproape de trecerea țării în grupa “nerecomandabilă investițiilor”, pentru că situația fiscală era în degringoladă totală. Al doilea efect a fost creșterea imediată a veniturilor publice pe seama TVA și a accizelor la combustibil. Această creștere a avut drept urmare o reducere relativă a necesarului de finanțare a deficitului public, care s-a regăsit în scăderea ratelor dobânzilor față de prima jumătate a anului 2025. Al treilea efect a fost acela al reducerii consumului intern, care a atenuat într-o anumită măsură deficitul extern, ajuns și el la cote insuportabile. Dacă anul 2024 s-a încheiat cu un deficit al exporturilor de bunuri şi servicii de 21,2 miliarde de euro, în 2025 am coborât la 20,2 miliarde de euro. Nu este foarte mult, dar este un progres, care a venit după doar câteva luni de TVA mărit.
Fie-mi îngăduită aici încă o digresiune: am auzit, nu doar în zona politică, ci și printre economiști, opinia potrivit căreia în locul creșterii TVA ar fi fost preferabilă impozitarea progresivă a veniturilor. Există unele merite în această abordare. Într-adevăr, creșterea TVA este mai degrabă un impozit regresiv, care-i afectează cu precădere pe cetățenii cu venituri mai mici; impozitarea progresivă așează o parte mai mare a poverii către cei care au venituri mai mari, ceea ce reprezintă într-adevăr o formă de echitate socială. Doar că de la dorințe pioase la realitate calea este destul de lungă. Trecerea de la cota unică la impozitare progresivă este un proces complicat din punct de vedere tehnic, iar costurile asociate pot să fie foarte mari. Oricum, intervalul de timp de la adoptarea deciziei politice până la aplicarea ei ar fi, în cel mai bun caz, 6-12 luni, iar asta fără a ține seama de faptul că doar veniturile din muncă ar putea fi taxate progresiv, cu o pregătire logistică atât de scurtă. Pentru că, dacă am pune problema globalizării prealabile a veniturilor și taxării progresive a acestora – acesta este de fapt sensul impozitării progresive – ar trebui să ne uităm şi la tehnologia de secol 19 folosită în continuare de fiscul românesc, la faptul că globalizarea veniturilor ar presupune o bagatelă de 10-15 milioane de “dosare cu șină”, cu personalul aferent administrării acestora. Deci, nici vorbă de impozit progresiv pe venituri; veniturile din capital, din dobânzi, din chirii, ca şi cele din mai multe locuri de muncă, ar scăpa prin ochiurile plasei; singurii care ar plăti sunt cei care au venituri mari de la un singur loc de muncă. Nu prea mi-e clar unde este echitatea în cazul acesta. Despre faptul că suntem o ţară care ar trebui să stimuleze munca, pentru a reduce decalajul faţă de ţările dezvoltate, ce să mai vorbim? Are vreo rațiune așa ceva? Poate cineva în mod serios să susțină că aceasta ar fi fost o alternativă în iulie 2025? Ba chiar că ar fi putut substitui creşterea veniturilor statului pe seama TVA şi a accizelor la carburant?
Reducerea deficitului în continuare, până la 3% din PIB în următorii ani, va fi un demers extrem de complicat politic, social și economic, pentru că sunt cheltuieli care vor creşte, inevitabil: cheltuielile militare, precum şi cele cu dobânzile. Abordarea rațională ar fi aceea a continuării căii parcurse de guvernul de coaliție, ale cărui rezultate au fost, după părerea mea, mai bune decât cele așteptate. Este drept, am auzit enorm de mult zgomot politic pe seama reducerii PIB din ultimele luni. Când pornești însă de la un deficit de 9,3% din PIB și când plătești în fiecare săptămână 1 miliard de euro în contul dobânzilor la datoria publică nu există alternativă la strângerea curelei.
Aș vrea să reamintesc că în Grecia partidul Syriza a câștigat alegerile cu promisiunea fantasmagorică de a alege altă cale pentru a scoate țara la lumină, ba chiar a organizat un referendum în acest sens, iar majoritatea grecilor au fost, desigur, de acord cu o cale mai puțin dureroasă. Nenorocirea a fost însă că, după 6 luni irosite, programul de restructurare adoptat de Grecia, la presiunea finanțatorilor externi, a fost cu mult mai dur decât cel refuzat înainte de referendum.
Înțeleg că și la noi sunt unii care au soluții de tip hocus-pocus. Nu ar rămâne decât ca aceste forțe iresponsabile să decidă calea de urmat – și vom vedea cum arată prăbușirea economiei şi a nivelului de trai pe care le-au cunoscut grecii. Lipsa de înțelegere a realităților economice nu dă nimănui dreptul să arunce țara în haos.
