(sau despre „efectul cobra” al principiului Publish or perish)
Trăim în plină epocă Publish or perish, în care cantitatea și scorul scientometric al publicațiilor cântăresc mai mult decât calitatea lor.
Dar cum am ajuns aici? Și de ce efectele sunt mai rele decât credem?
Să o luăm cu începutul. Formula Publish or perish apare în primii ani ai secolului XX și îi aparține geografului american William Morris Davis, care o folosește într-un sens cât se poate de benign. Ideea lui era că, dacă ai descoperit ceva notabil, atunci lucrul acela merită publicat. Cunoașterea trebuie pusă în circulație, altfel se pierde; însă ceea ce contează cu adevărat e ideea, nu exprimarea ei publică. Iar asta însemna că actul publicistic venea — nu doar cronologic, ci și axiologic — după actul propriu-zis intelectual. Era doar un mijloc prin care o idee devenea accesibilă celorlalți. 1
Nu va trece mult până când sensul principiului Publish or perish începe să se schimbe. Deja în 1928, sociologul Clarence Marsh Case folosea expresia într-o manieră critică. El observa că universitățile americane puneau tot mai mult accent pe numărul publicațiilor în deciziile de promovare, iar asta — atenție: vorbim de 1928, adică acum aproape 100 de ani — începea să aibă efecte negative asupra calității cercetării.
Efectele se ramifică odată cu instituționalizarea noii conotații cantitativiste a principiului Publish or perish sub James Bryant Conant, președintele Harvard între 1933 și 1953. În timpul mandatului său, publicarea constantă ajunge un veritabil criteriu de supraviețuire academică. Așa se face că, în 1937, doi profesori de economie, J. Raymond Walsh și Alan R. Sweezy, au fost îndepărtați de la catedră pe motiv că producția lor științifică era insuficientă. Merită notat că studenții universității le-au luat apărarea celor doi, spunând că aceștia nu au publicat fiindcă erau profesori dedicați și își consacraseră timpul mai ales predării.
Ușor, ușor, instituționalizarea lui Publish or perish se amplifică. În 1942, Logan Wilson descria în cartea sa, The Academic Man, presiunea deja sistemică, răspândită dincolo de zidurile Harvardului, o presiune pusă pe majoritatea universitarilor americani de a scrie și de a publica permanent pentru a rezista profesional. Apare astfel deja prezumția de vinovăție. Toți profesorii trebuie să demonstreze că nu sunt sinecuriști și să concureze între ei pentru titlul de brav stahanovist intelectual.
Apoi au venit instrumentele de măsurare. Mulți au auzit de Eugene Garfield, cel care a dezvoltat, în anii ’60, indexarea citărilor și factorul de impact (IF) al revistelor. Doar că, la vremea aia, IF era un instrument destinat bibliotecilor. Factorul de impact servea la compararea și selectarea revistelor pentru a ajuta bibliotecile să decidă ce reviste merită cumpărate. IF nu fusese creat ca să decidă cât valorează un cercetător. De altfel, Garfield însuși avea să avertizeze asupra folosirii lui pentru evaluarea persoanelor din mediul academic.
Doar că — la fel ca în cazul lui Alfred Nobel — nu toate invențiile rămân fidele menirii lor originare. Căci, în scurt timp, administratorii universităților și instituțiile care finanțau cercetarea au descoperit că scientometria oferea o metodă rapidă și ieftină de evaluare. În loc să citești lucrările unui cercetător și să cumpănești îndelungat asupra valorii sale, puteai să-i numeri articolele, citările și scorul revistelor în care publicase. Evaluarea devenea mai simplă și — chipurile — mai obiectivă.
Începând cu acest moment, apare „efectul cobra”, adică felul în care o soluție menită să rezolve o problemă mai degrabă o agravează. Pentru cine nu știe, „efectul cobra” vine dintr-o celebră anecdotă din vremea când India era colonie britanică, iar autoritățile — exasperate de numărul mare de șerpi de pe străzi și din gospodării — ar fi oferit bani pentru fiecare cobră ucisă, încercând astfel să reducă numărul șerpilor. Doar că locuitorii, pentru a-și maximiza profitul, au început să crească cobre pentru a încasa recompensele. Autoritățile s-au prins de acest tertip, așa că au abandonat programul. Ce au făcut indienii? Au abandonat și ei cobrele pe stradă, astfel încât situația a ajuns mai rea ca la început. Oricum, pentru a sintetiza, „efectul cobra” se referă la situațiile în care apare un stimulent pervers, ce ajunge să amplifice răul pe care trebuia să-l elimine. Cam asta s-a întâmplat și cu scientometria.
Intenția inițială era una nobilă, aceea de a elimina impostura și arbitrariul prin criterii măsurabile. Numai că, odată ce supraviețuirea profesională a început să depindă de indicatori, oamenii au învățat să producă mai degrabă indicatori decât cercetare autentică. Încerci să elimini impostura și sfârșești prin a crea noi forme de impostură, care, chiar și atunci când sunt perfect aliniate regulamentelor, ratează mizele adevărate ale cunoașterii, creând o cultură academică mai săracă, mai opacă la partea nevăzută a cercetării, la caracterul nesigur, lent și sinuos al căutării adevărului.
În primul rând, ceea ce rămâne invizibil pentru scientometrie este posibilitatea eșecului onest, care face parte din orice demers intelectual veritabil. Ceea ce tind să uite tot mai mulți universitari contemporani este că cercetarea presupune, uneori, să te duci după piste care promit mai mult decât oferă, să alergi după idei frumoase, dar infertile, după ipoteze care se pot dovedi înșelătoare, să urmezi drumuri care nu duc nicăieri sau să obții — ca în științele sociale și ale naturii — rezultate negative, adică ipoteze care nu se confirmă și care nu sunt deloc spectaculoase, deci nu sunt publicabile.
A doua victimă este răgazul intelectual, timpul în care dospește o idee. Unele idei au nevoie de ani pentru a crește așa cum trebuie. Uneori trebuie să citești mult fără să-ți vină nicio idee majoră, fără să produci nimic însemnat, nimic vizibil. Există și cazuri când ai putea să abandonezi după doi ani o idee sau o ipoteză care părea promițătoare. Cum poate scientometria să dea seama de astfel de mișcări necuantificabile ale minții? Scientometria nu vede decât factorul de impact, numărul citărilor, al proiectelor câștigate, indicele Hirsch, adică fix ceea ce poate fi imitat în formă, dar falsificat în substanță…
Un alt aspect ce rămâne invizibil pentru scientometrie este predarea. Un profesor poate petrece zeci și sute de ore pregătind cursuri, citind lucrările studenților și discutând cu ei. Din păcate, într-un concurs, toate astea cântăresc infinit mai puțin decât o mână de articole mediocre. Cazul, menționat mai sus, din 1937, de la Harvard, cu profesorii J. Raymond Walsh și Alan R. Sweezy, e, din acest punct de vedere, mai actual decât oricând.
Mergând mai departe, cultura academică actuală a schimbat însăși logica investigației intelectuale. În vechea ordine a cercetării, cercetătorul gândea ceva, descoperea un lucru și publica pentru ca ideea respectivă să ajungă și la alții. Azi, cercetătorul trebuie mai presus de orice să publice, iar publicarea, care era înainte consecința firească a unei cercetări reușite, a ajuns acum scopul primordial al cercetării. Universitarii nu mai publică fiindcă au ceva de spus, ci se grăbesc să spună ceva, orice, fiindcă trebuie să publice. Și trebuie să publici ca să nu pieri tu în cel mai derizoriu, mai dramatic — dar totodată lipsit de tragism — mod cu putință.
Nici inovarea nu iese nevătămată din actuala domnie scientometrică. Un demers intelectual cu adevărat ambițios presupune, cum ziceam, aventura și riscul de a eșua. Or, sistemul actual de finanțare, bazat pe primatul scientometriei, solicită rezultate previzibile, termene stricte, livrabile și o probabilitate rezonabilă de succes. Se vorbește enorm despre inovație, dar dacă ne uităm la situația finanțării, vedem că proiectele finanțate cu precădere nu sunt neapărat cele cu adevărat noi. Sunt finanțate proiectele care sunt — ce-i drept — suficient de noi încât pot fi promovate ca fiind inovatoare, dar totodată sunt și suficient de cuminți, încât să producă rezultate predictibile (deci fără nicio aventură intelectuală majoră) sau rezultate „conforme” (deci aliniate ideologiei dominante).
În felul ăsta, s-a trecut tot mai mult de la domnia cunoașterii la domnia scientometriei și a pieței. Nu e suficient să ai idei și să le pui în circulație. Cercetătorul contemporan trebuie să știe unde să publice, să se orienteze după factorul de impact al revistei și după timpul de așteptare a unui răspuns editorial, să știe ce teme atrag finanțări, cum să-și crească vizibilitatea și cum să-și construiască profilul bibliometric. În felul acesta, marketingul academic a ajuns mai important decât pasiunea pentru idei, devenind, practic, o condiție sine qua non a condiției academice.
Vedem efectele acestei intrări a cercetării în logica pieței când ne uităm la felul cum arată și funcționează infrastructura de circulație și vizibilitate a cercetării. Marile baze de date — noii arbitri ai excelenței științifice — sunt în esență companii private. Și fiindcă scopul unei companii e să facă profit, cercetătorul nu este plătit pentru articol, reviewerul nu este plătit pentru evaluare, iar singurii actori care monetizează sistematic cunoașterea sunt acești intermediari editoriali privați.
Costurile publicării și accesului la cunoaștere sunt de cele mai multe ori disproporționate, chiar absurde. Așa se face că, pentru ca un articol să fie accesibil publicului larg în regim open access, trebuie să se plătească taxe de ordinul miilor de dolari, uneori până la 4000. În absența acestei plăți, același articol rămâne blocat în spatele unui paywall, iar accesul individual poate costa zeci de dolari per text, aproximativ prețul unei cărți tipărite, dar fără ca autorul să primească vreun cent din vânzarea articolului.
Aceasta este realitatea chiar și în cazul revistelor serioase. Dar efectele perverse ale pieței nu se opresc aici. Fiindcă, atunci când cercetarea intră în logica pieței, apare o piață și pentru impostori. Așa s-a născut fenomenul publicațiilor „prădătoare” (predatory), acolo unde se publică maculatură academică, mimându-se evaluarea științifică, dar unicul criteriu al acceptării fiind de fapt plata taxei de publicare (Article Processing Charge). Rezultatul este un veritabil rai al imposturii, în care nu există decât o aparență a cercetării, în timp ce substanța ei dispare complet. Iată cum, atunci când viața academică e dominată de principiul „publicare sau pieire”, cea care riscă să piară e mai degrabă cunoașterea adevărată decât impostura.
Long story short, am înlocuit tot mai mult însemnătatea cercetării cu semnalizarea ei: factorul de impact al revistei, numărul citărilor, numărul de finanțări atrase, indicele Hirsch, toate astea devenind azi însemnele oficiale ale excelenței academice.
Dacă aș fi răutăcios, aș zice că sistemul actual de cercetare nu mai produce azi cercetare, ci — la fel cum scrie pe unele produse alimentare — „poate conține urme de” cercetare. Prezintă simptome. Iar problema majoră e că, atunci când, în mod sistematic, recompensezi semnele, simptomele, atunci obții din ce în ce mai puțini gânditori și din ce în ce mai mulți funcționari foarte pricepuți să producă semne și simptome. Într-un asemenea sistem, impostura nu mai e o abatere de la normă, ci una dintre variațiile perfect regulamentare ale normei. Impostura ca versiune acceptabilă a performanței… Un astfel de sistem care vrea să măsoare cât mai precis tot ceea ce poate fi măsurat riscă, în cele din urmă, să rateze chiar miza pentru care măsurătorile au fost inventate.
- Pentru reconstituirea istorică urmez V. Moskovkin, Origin and evolution of the „publish or perish” phenomenon, LSE Impact Blog, 2024. ↩︎
In mod normal, trebuie recompensate doar temele noi de cercetare, care aduc solutii. Nu orice blabla, care plagiaza in draci.
Si artentie la edituri:
in comunism, s-a raspindit practica torpilarii unei lucratri, prin greseli introduse in textul final. Chiar daca autorul prezinta manuscrisul corect. Daca are greseli ab initiam, nu se corecteaza.
Editurile au corectori, care trebuie sa-si faca datoria.
Cind gasiti asa ceva, trebuie sa intelegeti ca autorul era la index sau ca nu a dat mita corectorului. Si sa evitati editura respectiva, acreditata sau nu.
Practica se pastreaza. Dar e extinsa: daca sunt lupte interne pentru posturi, concurentii se saboteaza sistematic.
Ma refer doar la edituri, nu aici, unde tastam noi… desi, mai stii ce programe sunt si pe unde sunt plasate?
in acest articol se trateaza in principal mediul academic, unde se-ncearca si poate chiar e necesara quantificarea performantelor. Nu de alta dar poate se mai reduce numarul uscaturilor. Cred ca fiecare a intilnit profesori univ., academicieni ajunsi pe diferite cai sa fie recunoscuti drept mari savanti ei fiind de fapt niste nulitati.
Sa nu uitam insa ca exista cercetare si privata, ma refer la concerne si instutute private. La acestea nevoia de a publica e f redusa, uneori chiar se evita popularizarea unor rezultate, sau se limiteaza doar la protejarea lor ca patente.
Cred ca se va continua acest drum, de fapt aceste drumuri paralele. Cred, de asemenea ca procentul de plagiatori va creste, acestia deja devin mai rafinati, nu mai fura texte, fura doar idei si le imbraca altfel.
Se spune ca-n cultura chinezeasca a fura solutii, idei e un fel de omagiu, recunoastere aduse celui care le-a produs.
Cred ca aveti dreptate …
Nu am privit niciodata lucrurile din punctul asta de vedere … 🤔
Institutele private au si interesul si fondurile ca cercetarea lor sa fie “pe bune” pentru a o putea pune apoi intr-un fel in practica …
Nu urmaresc citari si indecsi ca sa ajunga si nea Costel conferentiar …
OK, dar asta nu scuză situația jalnică a mediului academic românesc care nu poate împinge nicio Universitate românească în primele 1000(!) în clasamentele internaționale. Asta ca să nu mai amintesc de doctoratele plagiate…
Unul dintre cele mai spectaculoase cazuri de fraudă din România este cel al unei reviste: Banat’s Journal of Biotechnology, indexată în Wos – core pentru 2 ani. Cu un website botezat ironic-pornografic bjbabe.ro (domeniul a expirat între timp și revista s-a evaporat din virtual!) Revista avea un: International editorial board, un Local editorial board (?) și un Editorial advisory board (?). Pentru împușcat puncte în autoevaluare. Nucleul de specialiști în biotehnologie este format din angajați ai Universității de Științe Agronomice din Timișoara, dintre care practic niciunul nu avea ca specialitate biotehnologiile. Interesant este că această universitate nu-și asuma periodicul în rapoartele periodice de activitate. În mod șmecheresc, la rubrica Contact, aflăm niște date foarte precise: „Publisher: Timisoara”. La rubrica Home sunt menționate doar rezumatele din numărul curent, iar la rubrica Affiliations sunt menționate de fapt … bazele de date care indexează „revista”. Care are un Print ISSN (2068-4673), dar nu se găsește nici măcar în lista de periodice a bibliotecii din universitatea-mamă! Nici în cataloagul vreunei alte biblioteci. Domeniul a fost cumpărat de o persoană privată (pentru perioada cât a fost folosit pentru publicat știință), iar arhitecta acestui montaj incredibil se regăsește între cei mai citați cercetători din România. De formație este chimistă și de curiozitate are un H dublu față de cel al președintelui Academiei Române și de două ori mai multe citări decât acesta. E drept că are și lucrări retrase și semnalări de manipulation of peer review process pe PubPeer, dar asta n-o s-o împiedice să iasă la pensie în câțiva ani, cu o pensie la care cei care intră acum în sistemul de cercetare pot doar visa. Ca să fie tortul cu cireașă și doza de vomitiv dublă, ea se află între primii semnatari din România ai San Francisco Declaration on Research Assessment (DORA) care are ca scop „developing and promoting best practice in the assessment of researchers and scholarly research”.
Pentru iubitorii de umor academic-științific amar, recomand să loviți în WaybackMachine cu bjbabe.ro !!!
Pentru o imagine a orgiei de autoînjosire practicată de români și pătarea numelui România pentru mulți ani de-acum încolo în revistele MDPI, ar trebui să se intereseze corpul de control al ministrului educației și cercetării pentru că publicarea multor șarade și glume proaste a fost susținută cu sume mergând până la 4000 CHF din bani publici, în timp ce autorii sunt pedepsiți cu … promovări, salarii de merit și granturi!
In acest moment, springer nature publica in stil predatory, simuland respectarea unor bune practici de publicare, dar nefiind atent la: pseudoreplicari evidente, protocoale nedescrise (experimentele nu pot fi replicate din lipsa de detalii), accepta sa nu se publice raw data. Publica chiar si articole făcute de ai – pana le retrag ei, stiinta a fost otravita. Nici elsevier nu e departe.
Publicarea este un business insuficient normat si a ajuns sa înlocuiască stiinta.
„Pentru o imagine a orgiei de autoînjosire practicată de români și pătarea numelui România pentru mulți ani de-acum încolo în revistele MDPI, ar trebui să se intereseze corpul de control al ministrului educației și cercetării” Nu zau?
O simpla cautare pe AI ne arata ca peste 40 de laureati ai premilor Nobel au 115 articole in mdpi.
Mai jos o lista cu laureati ai premiatilor Nobel care au fost sau sunt in bordul de editori la reviste mdpi.
https://www.mdpi.com/about/nobelists
Printre ei ,regratatul prof Steven Weinberg,care a facut o descoperire uriasa in fizica.Uite ca si Weinberg „a patat”numele Americii!
Un sfat : lasati frustrarile deoparte,e vacanta,preturile pe litoralau scazut, apa e calda, poate ajuta cu ceva la curartarea de otravuri adunate in ani.
cam puține articole de la nobelizați…
nobelizații din board-uri sunt de decor, nu referențiază decât foarte puțin
(în revistele MDPI sunt și articole OK pentru că cei care le publică sunt responsabili și onești. Și răspund criticilor fără invitații de mers la drenat otrăvurile la mare. Dar asta ține de igiena dialogului. Restul, faptele și urmele lor sunt la vedere, pe WWW. Încă.).
Cred că exemplul cu laureații Nobel nu este, totuși, un argument suficient pentru a evalua problema pusă în discuție. Faptul că un cercetător excepțional a publicat, la un moment dat, un articol într-o revistă MDPI nu spune aproape nimic despre calitatea portofoliului MDPI în ansamblu. Un cercetător de nivel foarte înalt poate publica ocazional într-o gamă foarte largă de reviste, din motive perfect legitime: colaborări, tematica specifică a revistei, invitații la Special Issues etc.
Este ca și cum am spune: „Un laureat Nobel a mâncat la McDonald’s, deci McDonald’s este un restaurant de trei stele Michelin.” Problema reală este alta: ce se întâmplă atunci când MDPI nu reprezintă o componentă accidentală a portofoliului unui cercetător, ci constituie aproape întregul său portofoliu-zeci de articole, an după an, cu foarte puține publicații în afara acestei familii editoriale. Așadar, întrebarea relevantă nu este dacă există cercetători excepționali care au publicat în MDPI-evident că există – ci care este calitatea și structura portofoliului științific al celor care își construiesc aproape întreaga carieră pe astfel de publicații. De aceea, cred că discuția ar trebui purtată pe baza unor date și a unor portofolii complete, nu prin invocarea unor excepții prestigioase.
Cred ca nu ati inteles mai nimic din comunicarea pe care o comentati. Recititi, va rog. Nu critica publicatiile MDPI, ci frauda facuta local.
Ba am inteles…mesajul agresiv ala adresa celor care pateaza numele Romaniei, inspirat din operele lui Calin Georgescu, George Simion, Securitate, Zelea Condreanu. Si am mai inteles cum cineva de plictiseala , de canicula, joaca rolul unei muste cazute in lapte.
O vacanta nu v-ar strica.
Am lucrar si in cercetare si invatamantul superior. Cercetarea presupune sa citesti mereu noutatile, sa participi la conferinte, sa cunosti f.bine realitatile din tara si nevoile ei economice, sociale, de sanatate si mediu. De aici se pot scoate noi teme de cercetare adevarate, cu solutii viabile. Dar la noi cercetarea a devenit un fel de copy paste dupa teme straine adaptate cat de cat, la noi, dar care nu ofera solutii, decat pe hartie. Prin urmare, nu se pot realiza articole f. bune. Apoi la noi cercetarea este f. faramitata in sute de entitati cu rezultate discutabile. Universitatile si au creat centre de cercetare pt a castiga niste proiecte si a face niste bani in plus pt corpul didactic. In Ro toata cercetare nu are nici macar 0,5% din PIB si guvernul vrea sa atraga diaspora in proiectele din Ro. La banii de aici, putini vor veni sa lucreze. Romania a mentinut toata cercetarea la cota de avarie, pt a arata la UE ca mai are ceva cercetare. Multe licitatii din Ro au avut si evaluari discutabile ca onestitate. Tinerii absolventi din Ro nu vin catre cercetare, prost platiti. Exceptiile sunt f. rare de proiecte romanesti castigate prin licitatii europene si internationale.
Autorul articolului a observat foarte bine toate limitele și carențele sistemului scientometric. Subiectul nu este, din păcate, foarte relevant pentru situația de la noi. În mediul academic românesc accesul și promovarea în cercetare și învățământ superior se face oricum pe alte criterii, mult mai problematice decât scientometria. Mai mult, în anumite domenii, nu se ține cont deloc de impactul științific al unei persoane atunci când este „recrutată”. Atâta timp cât nu avem un sistem mai bun, calitatea editurilor și revistelor (poziția lor în ranking-uri internaționale), factorul de impact, indicele H al unui autor rămân totuși cele mai obiective criterii, cu toate imperfecțiunile lor. Sunt destui în mediul academic românesc care critică scientometria și acest sistem „publish or perish” doar pentru a-și ascunde incompetența și lenea.
Foarte bun articolul! 1. Din fericire avem arxiv și GitHub acum—pentru cei cărora nu (le mai) pasă de numerele publicațiilor. 2. Drucker a influențat toate domeniile: “what gets measured, gets managed “. Nu e o perspectivă greșită, dar e incomplets
Dr. Daniel Nica are in intregime dreptate si trebuie felicitat pentru o expunere lucida a unei realitati dezamagitoare.
Am de facut o singura constatare, si anume ca textul se aplica perfect situatiei din Romania (si multe alte tari), dar nu si din Statele Unite. Vorbesc prin prisma experientei de 46 de ani (1980-2026) la 4 universitati nord-americane.
Am facut parte din comitetul de promovare la profesor la doua dintre ele, in primul si al doilea deceniu al acestui secol. La amandoua, criteriul primordial era finantarea externa. Pe locul al doilea erau parerile expertilor in domeniul de cercetare al candidatului. Expertii consultati erau selectionati de noi si erau intrebati daca cunosc productia stiintifica a candidatului si ce valoare ii acorda. Numarul publicatiilor nu era luat in consideratie, iar indicele Hirsch nu era pomenit in cadrul deliberarilor. Mai conta „cetatenia academica”, inteleasa ca efortul candidatului de a dezvolta noi programe, gradul de apreciare al activitatii didactice, si implicarea in dezvoltarea membrilor tineri ai colectivului catedrei.
Pai ca sa propui noi programe cu credibilitatea ca le vei si implementa trebuie sa publici, asta inseamna sanse de Hirsch, nu era nevoie sa discutati explicit despre asta, era subintles. Expertii erau selectionati de dvs pe ce criterii? Pentru ca in Romania stiti bine, decenii la rand comisiile de selectie se pot alege pe baza de prietenii, exista chiar o morisca a comisiilor. Finantarea externa inseamna tot credibilitate stiintifica, adica publicatii.
Va inselati. Noi programs includ noi cursuri, sau administrareaa infiintarii unui nou centru de excelenta, sau o initiative de cooperare internationala. Numarul de articole/citari nu se coreleaza cu aceste contributii.
La fel si in evaluarea de acordare a granturilor. De exemplu,pentru prestigioasele RO1 de la NI H, singlurele publicatii luate in consideratiie Sunt cele 1-2 care contin datele preliminare ale propunerii..
Expertii solicitation de comitet erau alesi dupa o analiza atenta a domeniului de expertise al candidatului.
Încă și mai complicat. Valoarea unui articol științific e numărul de citări, rezultatul fiind ideile complet aiurisrice fara nici un experiment valorează mai mult decât măsurătorile unui proiect real. Asociații gen IEEE promovează aiuristica pentru anumiți profesori, majoritatea americani că sa crească valoarea universităților împotriva cercetării mai aplicate.
Foarte frumos text ,foarte exact si bine scris. Merita spusa povestea prof. Peter Higgs , cel care a descoperit bozonul si campul care ii poarta numele in 1964, si una din cele mai mari descoperi in fizica expermentala la CERN in sec.XXI ,si pentru care a luat premiul Nobel in fizica in 2013. Profesorul Higgs a scris putin are h index 7 , dar peste 10000 de citari.
In 1980 era sa fie dat afara de la universitate. De ce?
1. Lipsa de „productivitate”: Higgs nu mai publica aproape nimic și nu aducea granturi sau finanțări universității. Conducerea de atunci îl considera un balast și dorea să scape de el.
2.Conflictele politice și sociale: Higgs a intrat în conflict direct cu rectorul de atunci al universității, Michael Swann. Fizicianul a protestat public împotriva universității deoarece aceasta deținea acțiuni la companii din Africa de Sud, sprijinind indirect regimul rasist de apartheid.
Dar tot in 1980 Higgs a fost nominalizat la premiul Nobel, si faima sa l-a salvat, desi nu „producea”mare lucru. si a iesit la pensie in 1996.
Merita scris un articol si despre universitati care au devenit firme, o intreaga afacere din care se fac bani frumosi. Univ. Cambridge ,UK are in jurul ei peste 5000 de firme mici sau mari intr-un „ecosistem”. Ce ar zice Newton depre asta?
Asa ca daca se mai fac azi cercetari seriose, sunt niste urme , cum zice autorul. Totul este directionat pentru cariera proprie, bani,profit. Fabrici de doctorate, fabrici de citari, mii de articloe fara sa spuna nimic,aici am ajuns. Sigur,mai sunt oaze ale cunoasterii, ascunse insa de nebunia profitului imediat din cunoastere. Exemplu: AI, numai ca AI a implinit 70 de ani de cerecetari si esecuri mari ,pana sa se ajunga aic la profituri de zeci de miliarde de usd. ,Mai are cineva timp de asa ceva azi?Nu cred, cercertarea e conducsa de birocrati,manageri care numara si se uita la bani.Oamenii de stiinta conteaza din ce in ce mai putinsinumarul celor care sunt cu adevarat oameni de stiinta si nu colectori de articole,citari,premii si glorie efemera sunt din ce in ce mai putini-dinozaurii.
Foarte frumos ati spus !!! 🫡
Fabrici de doctorate, fabrici de citari …
Universitatile si revistele stiintifice au devenit “firme” …
Dumnezeule, cite filozofii (sic) gratuite pentru o tema asa dezbatuta de altii cu mult mai credibili si care chiar aduc added value on the topic (a se vedea multiplele materiale din Nature, etc.).
Stiti care este drama desprinsa din asemenea actiuni ? Sint in tara asta profesori, cercetatori, ingineri din stiinte exacte, care muncesc 3-5 luni pt un singur punct pe un grafic, care inglobeaza intr-un abstract de paper valoare adaugata cam cit in 3-4 carti de dezvoltare personala sau alte abureli umaniste, si care chiar n-au nevoie de lectii pretioase despre ce merge si ce nu in actul publicarii, ei stiu mult mai bine. Ma intreb cite articole are autorul, nu in Q1 sau Q2, ci in top 10-20 % din Q1 al domeniului sau ?
Asta e o tema recurenta in Romania, constat: cei care chiar stiu science, fac si publica science, iar apoi vin cirduri-cirduri de alte personaje care le dau lectii primilor despre cum sa-si faca treaba. Aveti exponenti si printre reftorasii autohtoni, fosti/actuali ministri..
As putea sa demontez word-by-word cele afirmate de autor, dar chiar nu am timp. Doar pt exemplificare insa:
a. ‘Azi, cercetătorul trebuie mai presus de orice să publice, iar publicarea, care era înainte consecința firească a unei cercetări reușite, a ajuns acum scopul primordial al cercetării. Universitarii nu mai publică fiindcă au ceva de spus, ci se grăbesc să spună ceva, orice, fiindcă trebuie să publice.’
Asa..si ?? Care-i baiul ? Asa au ajuns SUA si China ceea ce sint. Problema nu sta in cum se publica, ci in cine judeca calitatea publicarii. Nici un cuvint despre asta. Cine ati vrea a judece asta ? Reftorii ? Ministrii ? Solutii ? Hint: vedeti um si ce fac China si SUA in acest sens.
b. ‘Un alt aspect ce rămâne invizibil pentru scientometrie este predarea. Un profesor poate petrece zeci și sute de ore pregătind cursuri, citind lucrările studenților și discutând cu ei. Din păcate, într-un concurs, toate astea cântăresc infinit mai puțin decât o mână de articole mediocre. Cazul, menționat mai sus, din 1937, de la Harvard, cu profesorii J. Raymond Walsh și Alan R. Sweezy, e, din acest punct de vedere, mai actual decât oricând.’
Pe bune ? mergem cu argumente din per. interbelica ?
Acest ‘aspect’ este peren si universal; stiti ce workload au cei din SUA ? Nu va mai plingeti atit, cercetarea nu este pt. cine vrea, ci pt. cine merita si poate. Nu poti sa si predai bine, sa faci si research..te duci la umanioare, simplu. Sau la pus faianta..
c. ‘În felul ăsta, s-a trecut tot mai mult de la domnia cunoașterii la domnia scientometriei și a pieței. Nu e suficient să ai idei și să le pui în circulație. Cercetătorul contemporan trebuie să știe unde să publice, să se orienteze după factorul de impact al revistei și după timpul de așteptare a unui răspuns editorial, să știe ce teme atrag finanțări, cum să-și crească vizibilitatea și cum să-și construiască profilul bibliometric. În felul acesta, marketingul academic a ajuns mai important decât pasiunea pentru idei, devenind, practic, o condiție sine qua non a condiției academice.’
Asa..si ??? Si asta se cheama economie de piata si evolutie academica, nu mai sintem in perioada lui Plank. Nu conteaza asta insa, ci calitatea veritabila a celor care te judeca, vezi pct. a. Solutii ?
d. ‘În primul rând, ceea ce rămâne invizibil pentru scientometrie este posibilitatea eșecului onest, care face parte din orice demers intelectual veritabil. Ceea ce tind să uite tot mai mulți universitari contemporani este că cercetarea presupune, uneori, să te duci după piste care promit mai mult decât oferă, să alergi după idei frumoase, dar infertile, după ipoteze care se pot dovedi înșelătoare, să urmezi drumuri care nu duc nicăieri sau să obții — ca în științele sociale și ale naturii — rezultate negative, adică ipoteze care nu se confirmă și care nu sunt deloc spectaculoase, deci nu sunt publicabile.’
Nature a discutat asta pe f. larg in trecut, nothing new.
Problema este insa clara: esecul societatii este dat mai ales de succes, nu de esec in science. Si faptul ca tu faci esecul, deja iti ofera un avantaj strategic (deci it pays on itself), prin aceea ca iti indica calea cea buna, asupra careia aia asadar un avantaj de pornire. Deci care-i drama si de ce asa multe lacrimi pt. nimic ? Ati vrea sa fiea jurnale care sa publica esecuri ? Doar asa, probabil, am si si noi primii intr-un atare clasament.
Hai sa masuram succesul, nu esecul. Cititi ‘Inovatorii’ a lui W. Isaacson, si vedeti cit efort, cheltuiala, suferinta a fost in fata oricarui mic succes; dar noi din sucese traim, nu din esecuri. Alea sint pt. lautari, sa ne plinga de mila.
Bravo, sunt cu totul de acord in ceea ce priveste stiintele: Publish or perish, cum altfel sa comunici cu lumea care are aceleasi interese si preocupari. Inainte de aparitia marilor reviste, nu aveti idee cat comunicau marii oameni ai acestei lumi prin scrisori. Tocmai citesc acum despre marele Tycho Brahe, care a scris enorm despre masuratorile sale. Toate scrisorile științifice erau scrise în limba universală: latina. Aceasta permitea unui astronom danez să înțeleagă perfect un coleg italian sau german. Scrisorile erau trimise prin intermediul diplomaților, comercianților sau călătorilor de încredere. Tycho Brahe și-a publicat propria colecție de scrisori astronomice (Epistolae Astronomicae) pentru a le distribui publicului larg. La Greenwich, Newton era in conflict continuu cu primul astronom regal, marele John Flamsteed, care era prea meticulos si nu ii dadea masuratorile mai repede ca sa-si poata incheia lucrarile despre atractia gravitationala. In schimb, Newton a colaborat excelent cu al doilea astronom regal, Edmond Halley, primul om care a aplicat teoria gravitatiei asupra miscarii unei comete.
Asadar, in istoria stiintelor timp de secole nu s-a facut economie de articole, scrisori, discutii, controverse. Toate au dus la situatia de extraordinara dezvoltare de azi. Cum este destul de normal, se scrie mult, poate prea mult, dar ce conteaza, cine isi cunoaste domeniul stie ce sa citeasca, stie ce reviste sunt bune (=influente) si deci citite de colegii din toata lumea (indiferent de ce spun indicii scientometrici).. Prin urmare stie unde sa-si publice propriile lucrari. Si, credeti-ma, corespondenta privata cu diferiti colegi fie in contradictoriu fie pentru noi idei este (cel putin in cazul meu) la fel de importanta ca pe vremea lui Brahe.
Cum ar zice Solomon “Si dvs aveti dreptate !”
Foate bine ca “stiti foarte bine” unde sa va publicati lucrarile si ca aveti aia 3000-4000 euro sa platiti taxa de publicare (dar ne trebuie mai multe articole ca sa ajungem conferentiar … nu-i asa ?) daca e admis articolul si apoi revista va face bani pe munca si dorinta dvs de a promova ….
Si dupa ce Walter l-a certat pe autorul articolului ca vine cu exemple din perioada interbelica … nu ma asteptam la dvs sa veniti cu exemple din perioada medievala …
Nu cred ca ati inteles ce am vrut sa spun in comentariu:
1. nu ma refer la stiintele sociale
2. am vrut sa mai destind atmosfera polemica amintind putina istorie a stiintei ca sa intelegem cum am ajuns pana aici si care au fost metodele de diseminare in epoca de fondare a stiintelor asa numite exacte
3. nu comentez criteriile de promovare in universitatile romanesti. In orice caz partea didactica este foarte importanta, dar sa fie clar, nu toti profesorii au calitati de predare.
Si toti ar trebui sa aiba un domeniu de cercetare care sa le largeasca orizontul.
„Pentru a reuși să transmiți știință, trebuie să fii tu însuți creator de știință sau cel puțin să te străduiești să fii.” (Citat Profesor Costin D. Nenitescu, cel mai important chimist roman).
4. Eu sunt fiziciana si nu am publicat pana acum decat in reviste fara APC, dar care din pacate nu sunt open access. Majoritatea articolelor mele sunt publicate in revistele APS (American Physical Society) care au un format hibrid (cu sau fara APC). Exista insa platforma arXiv.org unde poti sa postezi articolele publicate sau trimise la publicare (eventual ca sa-ti asiguri prioritatea).
Daca imi permiteti, sinteti fizician. Stiintele nu au sex, gender, rasa, ideologie. Stiintele naturale. Pentru stiintele sociale nu ma risc.
Scuzati excursul. Continuati discursul.
Bravo! Foarte multa ignoranta aroganta pentru cine nu înțelege capitalismul cercetării, fiind probabil protejat al sistemului.
Niste universități sunt considerate superlative pentru ca intră într-o ierarhie făcută de ele pentru ele. Parte din acel succes ar fi numărul de sportivi semiprofesionisti înmatriculați.
Se publica doar rezultate extraordinare, imposibil de verificat pentru că metodologia nu e corect/suficient prezentată si asta e evident din textul lucrării, dar nimeni nu trimite lucrarea înapoi la autorii din „universitățile bune” din acest motiv „pueril”.
OK,o sa raspunda cineva care are zeci de articole in reviste Q1,carti publicate in limba engleza la mari edituri ,unele traduse si in limba chineza. Ceea ce baietii de pe aici, de pe Contributors, nici nu viseaza.
Autorul articolului are dreptate. Sunt fabrici intregi de citate, si lucrari, aflate oriunde pe glob inclusiv in Romania.
Cum va explicati ca sunt zeci de profesori care scriu 40-50 de lucrari ISI pe an? Fiind evaluator la ERC grants gasesc mereu oameni care au 4-5 articole ISI pe luna si in aceiasi luna 2-300 de citari. Asta e succesul? E prostitutie intelectuala, cei care au astfel de performante nici nu stiu ce scriu ! Le scriu numerosii doctoranzi si postdoci pe care ii are….Dar sunt apreciati de universitati ca produc , ca au granturi….sunt starurile de azi.
Ca sa n-o mai lungesc ,un savant la Peter Higgs, ca Albert Einstein nu ar mai putea azi sa existe,sau chiar daca exista ,sunt complet izolati si lucreaza la mari probleme, ca matematicienul britanic Andrew Wiles care a lucrat în secret timp de șapte ani si a demonstra Marea Teoremă a lui Fermat, o enigmă veche de 357 de ani. De ce a lucrat in secret?….lumea ar fi ras de el ca se tine de asfel de tampenii in loc sa produca 2 lucrari pe luna.
In principiu aveti dreptate !
Explicati asta si lui Walter … ca Wiles a muncit ca un prost atatia ani sa demonstreze Marea Teorema a lui Fermat, in loc sa publice 6 articole ISI lunar, el si cu prietenii lui …
In primul rand, sunt in continuare fascinat de ironiile si criticile usor agresive ale multor postaci care se ascund sub pseudonime …
La fel ca autorul articolului, sau precum dl. prof. Manu, si eu semnez cu propriul nume.
In fine … era doar o constatare !
Suntem curiosi cate articole in reviste ISI aveti dvs. pentru a va putea da preaplinul admiratiei noastre.
In rest, nu intelegeti sau va faceti ca nu intelegeti esenta articolului !
Si anume “efectul cobra” !
Scientometria, initial creata cu bune intentii, a ajuns sa creasca enorm cantitatea de impostura si sa o si rafineze.
Probabil ca lucrati in mediul academic si sunteti la curent ca cel mai adesea universitarii scriu articole pentru a indeplini criteriile de promovare sau pentru ca sunt “impulsionati” de Universitate care doreste o “productie la hectar” cat mai mare pentru o pozitie mai buna in clasamentul Shanghai …
Pentru lupta nebuna pentru “grant”-uri care inseamna bani si … unde se amesteca banii deja treaba se impute …
Sunteti probabil la curent cu “tehnicile” de a scrie un articol in care pun coautori inca 6 prieteni care scriu si ei cate un articol in care ma pun pe mine coautor si … scriind astfel “decat” un articol, la final vom avea cu totii 7 articole in CV …
Apoi ne citam unii pe altii si treaba merge unsa …
“Țarii cât mai mult carbune !” sau “Cincinalul in patru ani jumate !”
Nu conteaza ca nu ai idei, trebuie sa storci ceva, sa scrii si sa publici deci “publish” ca altfel “perish” …
Treaba asta imi aduce aminte de scriitorii care semneaza un contract cu o editura ca vor livra 3 carti in urmatorii 5 ani, ca si cum inspiratia sau calitatea scrierii ar putea fi programate in timp …
Pe de alta parte, autorul articolului subliniaza faptul ca activitatea pedagogica nu este deloc cuantificata sau apreciata !
Ei bine ! Am o noutate pentru dvs. !
Scopul principal al unei Universitati este sa predea studentilor ! Pam ! Pam !
Ca se face si niste cercetare, foarte bine …
Dar pentru asta exista Institute de cercetare, cercetatori stiintifici care … fac numai asta …
Treaba amestecata pute a rahat si tocmai la asta s-a ajuns azi !
Spuneti ca cine nu poate sa le faca pe toate sa se duca sa puna faianta !
Ei bine ! Tocmai am plecat la Bricostore sa imi cumpar o mistrie …
Probabil ca dvs. le faceti pe toate la superlativ si de aceea va asiguram de admiratia noastra netarmurita !
Cu mult respect !
Va salut !
https://scholar.google.com/citations?hl=en&user=X3-cDJcAAAAJ&view_op=list_works&sortby=pubdate
Articolul nu spune mai nimic nou, aceste teme au fost dezbatute si ras-dezbatute in mediile internationale.
Publish or perish. Sintagma e f.veche si e partial adevarata. Depinde de domeniu si de ce publica respectivul.
Daca are de exp 1 articol cosistent intr-un jurnal de top (Q1 cel putin) o data la 2-3 ani e ok. Daca a avut 1 articol intr-un jurnal de top si apoi 7-8-10 ani nu a mai publicat nimic, nu prea e ok. Inseamna in general ca s-a pensionat inainte de vreme si s-a dus la pescuit. Rare cazurile in care publica ceva de top o data la 5 ani. Asta se poate intampla doar intr-un domeniu f.dificil care necesita multa pregatire, contemplare a unor idei noi, verificari peste verificari, precum fizica, matematica, astronomie, etc.
Depinde si unde publici, fiindca jurnalele tip open access predatory sunt maculatura in proportie de 90%.
Ma intreb ce mare cercetare e insa in filozofie sau „stiintele comunicarii”… Cel putin al doilea domeniu mi se pare made-up, o gargara pompoasa gresit denumita „stiinta”. Nu e aproape nimic stiintific in domenii precum „stiintele comunicarii”, „stiinte politice”, pedagogie, marketing, etc. In aceste domenii poti publica linistit anual articole la kilogram.
La noi problema principala e ca cercetarea e f.putin sprijinita de stat, procentul din PIB pt cercetare e 0,18% mult sub media UE de 1-2%… desi grupuri bune de cercetare exista. Statul nostru are insa alte „prioritati”, nu stiinta si tehnologia, ci sa finanteze sinecuri, companii-gauri negre, biserica cu miile ei de popi inculti si retrograzi care mai mult umbla dupa bani, zecile de mii de lipitori de afise, amante si rubedenii ale politrucilor.
“Ma intreb ce mare cercetare e insa in filozofie sau „stiintele comunicarii”… Cel putin al doilea domeniu mi se pare made-up, o gargara pompoasa gresit denumita „stiinta”. Nu e aproape nimic stiintific in domenii precum „stiintele comunicarii”, „stiinte politice”, pedagogie, marketing”
Va contrazic ferm !
Stiintele comunicarii si marketingul ne influenteaza azi pe noi ce cafea sa cumparam sau pe care “Calin Georgescu” sa votam …
Asa ca … mai usor cu pianul pe scari …
@cristian popescu. Sper ca faceti o ironie la adresa „stiintelor comunicarii”, ca altfel cadeti in ridicol cu tot cu pianul..
Pt a influenta opinia cu privire la cafea si vot nu e nevoie de ditamai „stiintele”, ci doar de cateva povesti.
O stiinta presupune mult mai mult, un corp de date ferme, obiective, obtinute prin masuratori repetate, observatii si deductii logice. Vezi fizica, chimie, informatica, inginerie, biologie, etc. O stiinta poate face predictii pe baza comportamentelor trecute iar rezultatele ei sunt repetabile. Prea multe activitati azi au ajuns sa se numeasca abuziv „stiinte”.
Nu vreti sa denumim „stiinte” si filatelia, mersul la piata, pescuitul sportiv, sau bronzatul?!
O sa va raspund cu o parabola … 😊
Dansul la bara a fost recunoscut international ca sport, inclusiv in Romania, exista federatii si competitii si se fac eforturi serioase pentru a fi admis la Jocurile Olimpice !
Serios ! Nu e gluma !
Asadar, filatelistii s-ar putea supara pe dvs !
@cristianpopescu. Aici nu vorbim de sporturi, ci de stiinte. E o mare diferenta!
Nu orice activitate poate fi numita stiinta.
Bulversarea termenilor, folosirea lor habarnista si abuziva produc confuzie si necunoastere in societate. Doar maresc analfabetismul functional si ignoranta si asa foarte mari.
DORA Signers:
Florina-Maria Burus
Lucia Ratiu
Braicu Cornelia
Alina BUTU
Felix Farcas
Madalina Dumitru
Monica BUTNARIU
Ovidiu Alexandru Pop
Ioan I Ianos
Carmen Florinica RADULESCU
Ne spuneti si noua ce este cu acest tabel de nume, ca sa nu murim prosti! Arata a pomelnic.
Îcrucișați această mini-listă cu RetractionWatch Database și veți avea răspunsul!
Felicitări pentru articol. Aș mai adăuga totuși, la „arborele genealogic” cum îl numiți, al imposturii academice, o formă poate chiar mai îngrijorătoare: paper mills și, mai ales, authorship-for-sale. Fenomenul a devenit suficient de serios încât Nature i-a dedicat în ultimii ani mai multe investigații și analize.
Aici, logica lui publish or perish pare să ajungă la un fel de limită aproape absurdă. Dacă sistemul te recompensează pentru articole, citări și poziția în lista de autori, atunci e aproape inevitabil să apară și o piață care le produce sau le vinde. Nu mai e vorba doar de falsificarea conținutului sau de plagiat: îți poți cumpăra direct aparența unei activități științifice pe care, de fapt, n-ai făcut-o. Și asta mi se pare una dintre cele mai hidoase forme de impostură academică, tocmai pentru că e greu sau imposibil de dovedit punctual și pentru că subminează chiar baza sistemului de evaluare: nu mai falsifică doar cercetarea, ci și semnele după care încercăm să recunoaștem cercetarea reală.
În România, despre fenomenul ăsta se vorbește foarte puțin și, în practică, nici nu e sancționat serios, ceea ce îl face cu atât mai invizibil și mai periculos în ecosistemul academic și așa fragil.
Știința este făcută din teorii, iar ele apar rar, spre deosebire de corelații și meta-analize. De când cu instrumentele de calcul automat și AI, corelațiile sunt la putere. Pentru că aduc … multe publicații.
https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/2019/11/18/izvorul-imposturii/
Legea lui Goodhart:
,,Când o măsură devine un obiectiv, ea încetează să mai fie o măsură bună.”
În cazul scientometriei, avem de-a face cu Legea lui Goodhart manifestată ca un efect pervers: dorința legitimă de a măsura obiectiv meritul științific a rafinat și industrializat impostura.
Reducând la lumea mea mult mai mică, gradațiile de merit din învățământul preuniversitar românesc sunt exemplul de manual pentru Legea lui Goodhart la nivel local.
Intenția inițială a fost excelentă: recompensarea financiară (un spor de 25% la salariul de bază timp de 5 ani) pentru cadrele didactice cu performanțe deosebite, incluzând aici și articole, cercetări, activități aplicate la toate aceste rafinamente intelectuale. În practică, fișa de evaluare a transformat sistemul într-o cursă birocratică de adunat „puncte”.
Efectele perverse generate de acest sistem includ:
-Inflația de diplome și adeverințe: Profesori care participă la zeci de simpozioane formale, webinarii inutile sau cursuri de suprafață doar pentru hârțogăraia care aduce puncte.
-Redactarea de auxiliare de dragul punctajului: Editarea de culegeri și ghiduri metodice de o calitate îndoielnică, publicate adesea la edituri de casă sau pe bani proprii, exclusiv pentru a bifa rubrica din fișă.
-Proiecte formale: Derularea de parteneriate și activități extrașcolare fictive sau făcute pe repede-înainte, unde prioritatea este poza și procesul-verbal, nu polemicile (ca în orice comunicare eficientă, aducătoare de progres real)!
-Descurajarea performanței reale la clasă: Predarea de calitate, răbdarea cu elevii și pregătirea temeinică a lecțiilor nu pot fi cuantificate ușor în dosar, așa că valorează mai puțin decât un morman de hârtii aprobate.
Sistemul a ajuns să premieze capacitatea de a construi un dosar stufos, favorizând birocrația, clientelismul- în detrimentul pedagogiei autentice-, centrifugând în timp și ultimele urme de bine!
Potrivit legislației din învățământ, numărul maxim de gradații de merit care pot fi în plată la un moment dat în cadrul unui județ sau al unei universități este calculat aplicând 16% la totalul posturilor aprobate (calculate separat pe categorii: didactic de predare, auxiliar și de conducere).
Iar acest plafon rigid de 16% adaugă un nou strat din Legea lui Goodhart:
• Efectul de prag artificial: Nu contează câți profesori excepționali există într-un județ sau într-o școală într-un ciclu de 5 ani. Dacă în primii 16% intră oameni care au învățat doar „mecanica dosarului”, un profesor fără simpozioane bifate, rămâne pe dinafară.( La polul opus, cei ,,naivi” nu au învățat, ci s-au aventurat într-un concurs cu modul real de a demonstra că au făcut altceva nu au nicio șansă; riscă chiar să fie etichetați cu punctaje mai mici decât cei care au ,,citit” sistemul pragmatic).
• Competiția pervertită: Competiția nu se dă pe baza performanței pedagogice reale, atestată ( modalitatea, varietatea atestării stârnind alte posibile discuții de interes major), ci pe capacitatea de a atinge punctajul minim stabilit la nivel de inspectorat pentru a te califica în acei 16%.
• Monopolul conducerii: Procentul fiind strâns, o bună parte din aceste gradații ajunge în mod tradițional la cadrele de conducere (directori, inspectori), scăzând și mai mult șansele profesorilor pasionați de ceea ce fac!
Este definiția perfectă a unui indicator cantitativ (16% din posturi, 25% marire salarială) care a viciat complet obiectivul calitativ (recompensarea excelenței).
Într-un sistem viciat de Legea lui Goodhart, onestitatea devine un dezavantaj competitiv, iar naivitatea profesională este direct penalizată.
Mecanismul prin care cei care lucrează real ajung să fie etichetați cu punctaje mici funcționează prin trei distorsiuni majore:
• Incompatibilitatea limbajului: Profesorul „naiv” completează dosarul scriind despre ce a făcut concret la clasă, cu rezultatele reale ale elevilor. Însă grila de evaluare nu are rubrice pentru „răbdare”, „inspirație” sau „consultații remediale neplătite”. Evaluatorii caută coduri de înregistrare, ștampile și adeverințe pe care un director putea să le valideze sau nu, căci ministerul i-a oferit acest ,,pix aurit”; și fără responsabilitate la pachet: fără ca directorul să răspundă în niciun fel la alegeri preferențiale/ subiective! Neavând „muniția birocratică” potrivită, dosarul este depunctat tehnic!
• Costul de oportunitate: Timpul și energia sunt resurse finite. Orele pe care un profesor dedicat le petrece pregătind o lecție excelentă, corectând lucrări în detaliu sau comunicând cu beneficiarii sunt exact orele pe care pragmaticul le investește în redactarea de articole de umplutură, participarea la simpozioane online și obținerea de hârtii.
• Iluzia matematică a incompetentei: Un punctaj mic obținut la analizarea dosarului creează o rezoluție oficială falsă: „Dacă are 30 de puncte, iar celălalt are 90, înseamnă că nu își face treaba”. Astfel, sistemul nu doar că îi reintroduce pe cei valoroși la coada clasamentului, dar le atașează și o etichetă instituțională de inferioritate.
Tragedia acestui paradox este că poate împinge pe cei buni spre două căi la fel de distructive: fie se resemnează și își pierd motivația, fie decid să „învețe jocul” și devin, la rândul lor, parte din mecanismul pe care îl detestau.
Pentru că am trăit un asemenea moment dihotomizant măcar ca opțiuni, pot spune că am cugetat mai mult pe subiect!
E o lovitură directă în demnitatea profesională! Încerc paradigma gândirii că un astfel de punctaj nu reflectă valoarea muncii, ci doar incapacitatea mea de a juca un joc birocratic cinic.
Curajul nu dispare, ci doar își schimbă direcția, chiar dacă inițial ți se pare că nu poți duce asta!
Soluții teoretice văzute în contextul dat:
• Separarea valorii de metrica sistemului. Un număr pe o foaie de evaluare măsoară doar cantitatea de hârtii strânse, când nimeni nu se uită profund la calitatea lor; nicidecum la impactul real pe care îl ai asupra calității muncii tale (care poate fi minimizată tocmai în acest context)!
• Refuzul de a fi definit de etichetă: Cel mai mare risc a fost să interiorizez acea evaluare și să cred că atât valorez. Așadar, am încercat să văd punctajul mic într-un sistem viciat ca pe încă o dovadă de acceptare a riscului lucrului în integritate, nu de lipsă de competență.
Practic, am dezvoltat un mai mare un curaj lucid, care înțelege diferența dintre a fi un profesor adevărat (discuție firească, cerută, necesară: ,,ce înseamnă asta?”) și a fi un bun birocrat! Care mai sare între întrebări și răspunsuri pe teme precum ,,câte?/ când? dintre aceste elemente pot fi coroborate?”!
(Sincer, mă străduiesc să rămân ancorată în impactul real de la clasă, dar această experiență m-a făcut să mă gândesc și la schimbari de abordare pe care nu le-am făcut anterior, pe care le mai pot / nu le mai pot face! Între timp am făcut un AIT pe fondul acestui stres – cel de a citi jocul între ,,cum citești și scrii cine ești versus cum vei fi citit / citat „! Dar asta se poate scrie doar intr-o paranteză, în zilele noastre- în ,,viața noastră profesională”!).