(sau despre „efectul cobra” al principiului Publish or perish)
Trăim în plină epocă Publish or perish, în care cantitatea și scorul scientometric al publicațiilor cântăresc mai mult decât calitatea lor.
Dar cum am ajuns aici? Și de ce efectele sunt mai rele decât credem?
Să o luăm cu începutul. Formula Publish or perish apare în primii ani ai secolului XX și îi aparține geografului american William Morris Davis, care o folosește într-un sens cât se poate de benign. Ideea lui era că, dacă ai descoperit ceva notabil, atunci lucrul acela merită publicat. Cunoașterea trebuie pusă în circulație, altfel se pierde; însă ceea ce contează cu adevărat e ideea, nu exprimarea ei publică. Iar asta însemna că actul publicistic venea — nu doar cronologic, ci și axiologic — după actul propriu-zis intelectual. Era doar un mijloc prin care o idee devenea accesibilă celorlalți. 1
Nu va trece mult până când sensul principiului Publish or perish începe să se schimbe. Deja în 1928, sociologul Clarence Marsh Case folosea expresia într-o manieră critică. El observa că universitățile americane puneau tot mai mult accent pe numărul publicațiilor în deciziile de promovare, iar asta — atenție: vorbim de 1928, adică acum aproape 100 de ani — începea să aibă efecte negative asupra calității cercetării.
Efectele se ramifică odată cu instituționalizarea noii conotații cantitativiste a principiului Publish or perish sub James Bryant Conant, președintele Harvard între 1933 și 1953. În timpul mandatului său, publicarea constantă ajunge un veritabil criteriu de supraviețuire academică. Așa se face că, în 1937, doi profesori de economie, J. Raymond Walsh și Alan R. Sweezy, au fost îndepărtați de la catedră pe motiv că producția lor științifică era insuficientă. Merită notat că studenții universității le-au luat apărarea celor doi, spunând că aceștia nu au publicat fiindcă erau profesori dedicați și își consacraseră timpul mai ales predării.
Ușor, ușor, instituționalizarea lui Publish or perish se amplifică. În 1942, Logan Wilson descria în cartea sa, The Academic Man, presiunea deja sistemică, răspândită dincolo de zidurile Harvardului, o presiune pusă pe majoritatea universitarilor americani de a scrie și de a publica permanent pentru a rezista profesional. Apare astfel deja prezumția de vinovăție. Toți profesorii trebuie să demonstreze că nu sunt sinecuriști și să concureze între ei pentru titlul de brav stahanovist intelectual.
Apoi au venit instrumentele de măsurare. Mulți au auzit de Eugene Garfield, cel care a dezvoltat, în anii ’60, indexarea citărilor și factorul de impact (IF) al revistelor. Doar că, la vremea aia, IF era un instrument destinat bibliotecilor. Factorul de impact servea la compararea și selectarea revistelor pentru a ajuta bibliotecile să decidă ce reviste merită cumpărate. IF nu fusese creat ca să decidă cât valorează un cercetător. De altfel, Garfield însuși avea să avertizeze asupra folosirii lui pentru evaluarea persoanelor din mediul academic.
Doar că — la fel ca în cazul lui Alfred Nobel — nu toate invențiile rămân fidele menirii lor originare. Căci, în scurt timp, administratorii universităților și instituțiile care finanțau cercetarea au descoperit că scientometria oferea o metodă rapidă și ieftină de evaluare. În loc să citești lucrările unui cercetător și să cumpănești îndelungat asupra valorii sale, puteai să-i numeri articolele, citările și scorul revistelor în care publicase. Evaluarea devenea mai simplă și — chipurile — mai obiectivă.
Începând cu acest moment, apare „efectul cobra”, adică felul în care o soluție menită să rezolve o problemă mai degrabă o agravează. Pentru cine nu știe, „efectul cobra” vine dintr-o celebră anecdotă din vremea când India era colonie britanică, iar autoritățile — exasperate de numărul mare de șerpi de pe străzi și din gospodării — ar fi oferit bani pentru fiecare cobră ucisă, încercând astfel să reducă numărul șerpilor. Doar că locuitorii, pentru a-și maximiza profitul, au început să crească cobre pentru a încasa recompensele. Autoritățile s-au prins de acest tertip, așa că au abandonat programul. Ce au făcut indienii? Au abandonat și ei cobrele pe stradă, astfel încât situația a ajuns mai rea ca la început. Oricum, pentru a sintetiza, „efectul cobra” se referă la situațiile în care apare un stimulent pervers, ce ajunge să amplifice răul pe care trebuia să-l elimine. Cam asta s-a întâmplat și cu scientometria.
Intenția inițială era una nobilă, aceea de a elimina impostura și arbitrariul prin criterii măsurabile. Numai că, odată ce supraviețuirea profesională a început să depindă de indicatori, oamenii au învățat să producă mai degrabă indicatori decât cercetare autentică. Încerci să elimini impostura și sfârșești prin a crea noi forme de impostură, care, chiar și atunci când sunt perfect aliniate regulamentelor, ratează mizele adevărate ale cunoașterii, creând o cultură academică mai săracă, mai opacă la partea nevăzută a cercetării, la caracterul nesigur, lent și sinuos al căutării adevărului.
În primul rând, ceea ce rămâne invizibil pentru scientometrie este posibilitatea eșecului onest, care face parte din orice demers intelectual veritabil. Ceea ce tind să uite tot mai mulți universitari contemporani este că cercetarea presupune, uneori, să te duci după piste care promit mai mult decât oferă, să alergi după idei frumoase, dar infertile, după ipoteze care se pot dovedi înșelătoare, să urmezi drumuri care nu duc nicăieri sau să obții — ca în științele sociale și ale naturii — rezultate negative, adică ipoteze care nu se confirmă și care nu sunt deloc spectaculoase, deci nu sunt publicabile.
A doua victimă este răgazul intelectual, timpul în care dospește o idee. Unele idei au nevoie de ani pentru a crește așa cum trebuie. Uneori trebuie să citești mult fără să-ți vină nicio idee majoră, fără să produci nimic însemnat, nimic vizibil. Există și cazuri când ai putea să abandonezi după doi ani o idee sau o ipoteză care părea promițătoare. Cum poate scientometria să dea seama de astfel de mișcări necuantificabile ale minții? Scientometria nu vede decât factorul de impact, numărul citărilor, al proiectelor câștigate, indicele Hirsch, adică fix ceea ce poate fi imitat în formă, dar falsificat în substanță…
Un alt aspect ce rămâne invizibil pentru scientometrie este predarea. Un profesor poate petrece zeci și sute de ore pregătind cursuri, citind lucrările studenților și discutând cu ei. Din păcate, într-un concurs, toate astea cântăresc infinit mai puțin decât o mână de articole mediocre. Cazul, menționat mai sus, din 1937, de la Harvard, cu profesorii J. Raymond Walsh și Alan R. Sweezy, e, din acest punct de vedere, mai actual decât oricând.
Mergând mai departe, cultura academică actuală a schimbat însăși logica investigației intelectuale. În vechea ordine a cercetării, cercetătorul gândea ceva, descoperea un lucru și publica pentru ca ideea respectivă să ajungă și la alții. Azi, cercetătorul trebuie mai presus de orice să publice, iar publicarea, care era înainte consecința firească a unei cercetări reușite, a ajuns acum scopul primordial al cercetării. Universitarii nu mai publică fiindcă au ceva de spus, ci se grăbesc să spună ceva, orice, fiindcă trebuie să publice. Și trebuie să publici ca să nu pieri tu în cel mai derizoriu, mai dramatic — dar totodată lipsit de tragism — mod cu putință.
Nici inovarea nu iese nevătămată din actuala domnie scientometrică. Un demers intelectual cu adevărat ambițios presupune, cum ziceam, aventura și riscul de a eșua. Or, sistemul actual de finanțare, bazat pe primatul scientometriei, solicită rezultate previzibile, termene stricte, livrabile și o probabilitate rezonabilă de succes. Se vorbește enorm despre inovație, dar dacă ne uităm la situația finanțării, vedem că proiectele finanțate cu precădere nu sunt neapărat cele cu adevărat noi. Sunt finanțate proiectele care sunt — ce-i drept — suficient de noi încât pot fi promovate ca fiind inovatoare, dar totodată sunt și suficient de cuminți, încât să producă rezultate predictibile (deci fără nicio aventură intelectuală majoră) sau rezultate „conforme” (deci aliniate ideologiei dominante).
În felul ăsta, s-a trecut tot mai mult de la domnia cunoașterii la domnia scientometriei și a pieței. Nu e suficient să ai idei și să le pui în circulație. Cercetătorul contemporan trebuie să știe unde să publice, să se orienteze după factorul de impact al revistei și după timpul de așteptare a unui răspuns editorial, să știe ce teme atrag finanțări, cum să-și crească vizibilitatea și cum să-și construiască profilul bibliometric. În felul acesta, marketingul academic a ajuns mai important decât pasiunea pentru idei, devenind, practic, o condiție sine qua non a condiției academice.
Vedem efectele acestei intrări a cercetării în logica pieței când ne uităm la felul cum arată și funcționează infrastructura de circulație și vizibilitate a cercetării. Marile baze de date — noii arbitri ai excelenței științifice — sunt în esență companii private. Și fiindcă scopul unei companii e să facă profit, cercetătorul nu este plătit pentru articol, reviewerul nu este plătit pentru evaluare, iar singurii actori care monetizează sistematic cunoașterea sunt acești intermediari editoriali privați.
Costurile publicării și accesului la cunoaștere sunt de cele mai multe ori disproporționate, chiar absurde. Așa se face că, pentru ca un articol să fie accesibil publicului larg în regim open access, trebuie să se plătească taxe de ordinul miilor de dolari, uneori până la 4000. În absența acestei plăți, același articol rămâne blocat în spatele unui paywall, iar accesul individual poate costa zeci de dolari per text, aproximativ prețul unei cărți tipărite, dar fără ca autorul să primească vreun cent din vânzarea articolului.
Aceasta este realitatea chiar și în cazul revistelor serioase. Dar efectele perverse ale pieței nu se opresc aici. Fiindcă, atunci când cercetarea intră în logica pieței, apare o piață și pentru impostori. Așa s-a născut fenomenul publicațiilor „prădătoare” (predatory), acolo unde se publică maculatură academică, mimându-se evaluarea științifică, dar unicul criteriu al acceptării fiind de fapt plata taxei de publicare (Article Processing Charge). Rezultatul este un veritabil rai al imposturii, în care nu există decât o aparență a cercetării, în timp ce substanța ei dispare complet. Iată cum, atunci când viața academică e dominată de principiul „publicare sau pieire”, cea care riscă să piară e mai degrabă cunoașterea adevărată decât impostura.
Long story short, am înlocuit tot mai mult însemnătatea cercetării cu semnalizarea ei: factorul de impact al revistei, numărul citărilor, numărul de finanțări atrase, indicele Hirsch, toate astea devenind azi însemnele oficiale ale excelenței academice.
Dacă aș fi răutăcios, aș zice că sistemul actual de cercetare nu mai produce azi cercetare, ci — la fel cum scrie pe unele produse alimentare — „poate conține urme de” cercetare. Prezintă simptome. Iar problema majoră e că, atunci când, în mod sistematic, recompensezi semnele, simptomele, atunci obții din ce în ce mai puțini gânditori și din ce în ce mai mulți funcționari foarte pricepuți să producă semne și simptome. Într-un asemenea sistem, impostura nu mai e o abatere de la normă, ci una dintre variațiile perfect regulamentare ale normei. Impostura ca versiune acceptabilă a performanței… Un astfel de sistem care vrea să măsoare cât mai precis tot ceea ce poate fi măsurat riscă, în cele din urmă, să rateze chiar miza pentru care măsurătorile au fost inventate.
- Pentru reconstituirea istorică urmez V. Moskovkin, Origin and evolution of the „publish or perish” phenomenon, LSE Impact Blog, 2024. ↩︎
