vineri, septembrie 25, 2020

OBLIOgrafia mimetismului autosuficient

Preambul


Ironia oricărei calamități cu efecte arhetipale este tocmai mesajul intrinsec al ei.
Pandemia actuală scoate la suprafață – de fapt – neajunsurile și vulnerabilitățile
sistemului statal indiferent de orînduire, sau orice formă de organizare. Statul e în
dizolvare, făcînd loc pentru ceva nou și necunoscut… Pe de o parte societatea
românească vede și experimentează eșecul atît în propria ogradă – unde după
experiența celor 30 de ani de deconstrucție planificată socială și statală nu ar mai
trebui să o mire acest fapt, iar pe de altă parte stă complet surprinsă și
deznădăjduită în fața colapsului idealurilor militante, care pînă acum i-au servit la
satisfacerea iluzorică a nevoilor sale de a-și legitima smerit și duios speranțele și
ambițiile, dar fără suportul vreunei dimensiuni istorice, demne de ‘bălăceala’ unei
populații admise în ‘piscina’ celor care – printre multe altele – cunosc prea bine
calea multimilenară spre desăvîrșirea demnității colective.
Prin urmare societatea din țara mea de baștină stă perplexă în fața prăbușirii
civilizației vestice și cu ‘adevărat democratice’, pe care – de vreo 200 sute și ceva
de ani, are talentul ieftin și ticăloșit prin excelență, de a o mima, o crede și o adula
necondiționat, pînă la negarea isterică a propriilor valori și moșteniri.
E un specatcol odios de jenant și ridicol, orchestrat și efectuat de entitatea
globalisto-financiară supra-statală, care doar își urmărește planul multisecular bine
determinat, folosindu-se în special de populațiile care de-a lungul istoriei au
demonstrat lipsa capacității de coagulare culturală și de stabilire/cultivare a
surselor de demnitate, atît de necesare în drumul anevoios în devenirea oricărei
națiuni.
Țesutul social autohton pe care se așterne pandemia asta bizară este putred și
rupt la îmbinări, iar pericolul dezintegrării este acum mai real ca niciodată. În acest
context se accentuează radical diferența între clase sociale, nivele de educație și
categorii de vîrstă, iar recent – oarecum reîncălzită după conveniențele
conjuncturale – intră din nou în joc specularea diferenței dintre minorități și
majoritari, iar ca aproape întotdeauna, conform scenariilor din sertare, va triumfa
‘dictatura majorității’. Sună cunoscut? Așa ceva se poate întîmpla numai într-o țară
impotentă, care există doar pe hîrtie și pe niște învechite hărți convenționale… în
realitate însă este vazalizată de mult și se bucură doar de bunăvoința codificată a
stăpînului globalnic. România demult nu mai este republică suverană.



Despre noi, ei și voi


Urmăresc atent, empatic și oarecum alarmat eforturile firești ale comunității mele
profesionale în legătură cu dorința justă de a-și căpăta statutul profesional cuvenit,
iar prin asta sperînd la o protecție socială garantată de Constituție pentru fiecare
cetățean… măcar de bun simț să fie… Dar în afară de susținerea mea morală,
deocamdată nu am acces la uneltele necesare pentru a ajuta efectiv și cu rost.
Da, într-adevăr, în situația actuală unii colegi chiar alunecă încet la limita
existențială… este regretabil și cît se poate de real. Probabil vor fi cîteva gesturi
sociale ‘aruncate’ din partea statului – și asta doar de dragul opiniei publice, dar
acceptarea necondiționată și aprecierea corectă a profesiei mele însă nu o prevăd
în următorii ani. Cum pot spera la așa ceva în țara, unde cei care dețin
scenotehnica cîștigă mai mult ca cei ce crează conținutul, fără de care toată
scenotehnica ar sta mut într-un depozit marginal? Cum mă pot gîndi la așa ceva în
țara, unde cei cu scenotehnica alcătuiesc lista artiștilor pentru majoritatea
evenimentelor finanțate din bani publici, fără să aibă cea mai minimă pregătire
specifică curatorială, competență și autoritate în acest sens?


Societatea românească pur și simplu nu are capacitatea de a gestiona această
problemă – există prea multe cauze și motive istorice, culturale și de civilizație în
susținerea acestui enunț. Pentru a modifica acest fapt este nevoie de o schimbare
fundamentală în discursul social și în mentalitatea generală, dar în primul rînd
trebuie să se maturizeze comunitatea mea profesională – prin educație și prin
învingerea complexelor de diferite tipuri. Este esențial să-și pună întrebările corecte
despre importanța, sau despre rolul și funcția meseriei noastre în societate.
Chiar avem vreun rost?


Da… în secolele XIX și XX am avut rost cu vîrf și îndesat, pentru că omenirea avea
nevoie de un vehicol de iluzii, de propuneri estetice, de o portavoce generațională
și de un consultant de modă… dar direcția în care se ‘dezvoltă’ societatea ne arată
un dezinteres din ce în ce mai mare pentru conținutul pe care putem noi oferi…
Ușor-ușor profesia noastră se va dilua în accesibilitatea tehnologică și în fudulia
bunăstării facile înghețată în nostalgiile improbabile ale rockerilor de week-end
ascunși sub tatuajele lor de masculi veroși… Pentru că suntem relativ puțini,
pentru că nu mai reprezentăm un interes politico-financiar, pur și simplu nu
generăm venituri importante economiei, ca avocații, notarii, sau fetele de la chat-ul
erotic.

Gîndiți-vă puțin la parcursul istoric al meseriei noastre. Principiul modelului de
funcționare a activității concertistice nu prea s-a schimbat în ultimii 200 de ani,
cînd Franz Liszt – rockstar-ul vremii, a instituit biletul de intrare și avea deja un
impresar. Ofertă și cerere… s-au creat primele elemente de marketing cultural.
Diversele perioade istorice și orînduiri sociale poate au modificat pe ici-colo
desfășurarea de facto a acțiunii, dar în principiu nu s-a schimbat nimic. Există
furnizori de talent care își oferă talentul cumpărătorilor de talent, care la rîndul lor
funcționează ca intermediari prin care ajunge talentul la consumatorul de talent…
adică Măria Sa, Publicul…


Ar fi util – oarecum pentru împăcarea sufletească cu asumare, să țineți cont de
faptul că muzicianul – the talent, este întotdeauna ultima verighă din lanțul trofic al
showbusiness-ului. Dacă comunitatea mea profesională reușește să perceapă
corect aceste lucruri, atunci va înțelege, se va împăca cu sine și se va bucura de
convențiile, regulile și prerogativele ce guvernează o asmenea activitate.
Pe lîngă acestea stimabilii colegi trebuie să înțeleagă diferența dintre forma de
exprimare artistică și prestări de servicii muzicale. Nu sunt artiști toți care cîntă.
Trebuie să-și cunoască, să accepte și să își conștientizeze locul în marele flux de
ofertă sonoră, prea mult democratizată și diluată în ultimii ani. Trebuie să-și
dezvolte un cod etic și un limbaj estetic general, formată doar prin educație cu o
curiculă cvazi unitară, care va genera la rîndul ei demnitatea profesională, respectul
și percepția socială corectă.


Asemenea, este imperativ să-și cunoască istoria meseriei noastre atît profesională,
cît și administrativă, pentru că lucrurile nu stăteau chiar așa de rău întotdeauna.
Imensa ignoranță în care se scaldă marea majoritate a comunității mele
profesionale va deschide căi facile și confortabile imposturii și oportunismului
electoral…


O breaslă (guild, în engleză) niciodată nu se poate forma din nevoi sociale, sau
disperare existențială… niciodată… Acel ceva ce se formează pe criterii


existențiale și sociale are calități sindicale și se numește masă de manevră, este
prin definiție eterogenă și va funcționa negreșit

conform spiritului legii GreshamCopernicus – potrivit căreia răul întotdeauna va împinge binele spre periferie, pînă îl va înlocui în totalitate. Iar asta se întîmplă chiar sub privirile noastre.


Oameni sunt și ei…


În privința formării unei organizații de reprezentare a muzicienilor liber-profesioniști
au fost mai multe încercări în ultimii 30 de ani. La cîteva dintre ele am luat parte în
mod foarte activ. M-am gîndit mult asupra eșecului acestor încercări și ca urmare
mi-am format o părere și am tras concluziile de rigoare.


Marea majoritate a celor care au participat la acele ședințe de inițiativă nu erau
muzicieni de vocație – unii făceau facultăți de cu totul altă factură sau aveau alte
motivații să se apuce de cîntat, iar alții veneau din zona de prestări servicii
muzicale de diferite nivele. Mulți dintre ei erau entuziaștii rătăciți prin labirintul
naivității constipate ale amatorului – bucurîndu-se de anumite conjuncturi
vremelnice din trecutul apropiat cu gustul amărui cenaclistoutecist – care nu au
avut capacitatea unui discurs pragmatic, ci mai degrabă și-au consumat momentul
istoric dizolvîndu-se emoțional în iluzia statutului de artist/vedetă/rocker proaspăt
picat peste umerii lor acoperiți cu gecile de piele țintuite și purtate cu mare mîndrie
de macho liber și dur, afișîndu-se făloși prin bufetul Caselor de Cultură Studențești
sau ale Sindicatelor din țară… Iar mulți dintre ei încîntă și în zilele noastre publicul
nevinovat, cu aceiași atitudine de hobby-ist, dar cu pretenția de formator de
opinie. Cu permisiunea ta, dragă cititorule, nu am să dau nume, tocmai ca să nu-ți
compromit eventuala plăcere catarctică pe care o poți experimenta ascultîndu-i în
concerte.
La începutul anilor ’90 era momentul cel mai prielnic pentru a pune bazele unei
structuri de reprezentare, dar tocmai lipsa pragmatismului existențial a fost – și
încă este – motivul principal al eșecului creării unei bresle funcționale…
Exploatatorii telentului – adică impresari, case de producție, trusturi media, agenții
de publicitate, etc. – fiind orientați spre buisness și spre interesele lor, și-au făcut
imediat – cum era posibil – asociații, uniuni, organisme de reprezentare și de foruri
profesionale prin care pot face lobby pentru a crea un climat social/economic/
fiscal potrivit nevoilor lor.
Noile generații de muzicieni ar avea șansa de a-și alcătui setul de principii care să
stea la bazele unei astfel de intreprinderi… dar mă tem cu nu mai au nici un interes
de a-și crea o formă de protecție compromisă, învechită și inutilă în noile condiții
social/istorice.
Cunosc mult prea bine dinamica, mecanismele și mentalitatea din lumea
muzicienilor neinstituționalizați. Am petrecut 35 de ani din cariera mea în lumea
aceasta.

Am observat tendințe ideologice, am identificat tipologii de comportament și
limbaje uzuale de comunicare, suspiciune, m-am lovit de indolență și de micime,
am văzut măreție și dimensiune internațională, am fost umilit, am fost adulat, am
fost expus ticăloșiei, am fost protejat de corectitudine, am cunoscut colegi extrem
de cultivați, dar am întîlnit și oameni proști ca talpa, am avut colegi din familii bune,
cu o educație impecabilă, dar m-am lovit și de mitocănia unora care provin din
medii familiare expuse promiscuității… și înșiruirea poate continua…
Cu toate că îmi place acest tip de existență – mi-am ales-o în mod conștient încă
de la vîrsta de 13-14 ani – trebuie să recunosc dezavantajele ei și trebuie să admit
nivelul mare de vulnerabilitate și expunere, care poate să pară injust și incorect în
anumite situații.


Observațiile și experiențele mele mi-au demonstrat că în această comunitate
profesională neinstituționalizabilă (cu excepțiile de rigoare) domnește o
mentalitate provinicală, care este modelată de atitudinea toxică de
‘descurcăreț’ potrivit celor care provin din zona prestărilor de servicii muzicale
prin diferitele conjuncturi de evenimente/alimentație publică și este guvernată
de o formă ‘infantilo-mioritică’ a sindromului Hubris. Iar acest tip de atitudine și
dorința copilărească de ‘show off’ cu orice preț subminează demnitatea vocației
noastre… mă rog, a celor care își conștientizează vocația în această activitate.

Suntem enorm de puțini…

Decăderea

Semnele decăderii demnității umane în general și a meseriei noastre în particular
au început să se arate imediat după schimbarea de regim, care a conicis din
punctul de vedere ale epocilor culturale cu trecerea din epoca modernă în cea
postmodernă, care prezenta parametri și repere de narativă în antiteză cu cea
precedentă… aspect esențial pentru a înțelege corect parcursul istoric, politic,
cultural și economic al societății. Pe vremea aceea încă se mai ținea cont ici-colo
de instituția atestatului de liber profesionist – care în efervescența descoperirii
libertăților nemijlocite a intrat în negura uitării, în condițiile în care această instituție
de calificare și garantare a unei calități profesionale nu a fost abrogată, sau retrasă
din uz. Pur și simplu cei ce au preluat gestionarea spectacolelor, ale evenimentelor
și ale concertelor la începutul anilor ’90 nu au mai ținut cont de această instituție
funcțională.

Am obținut atestatul de liber profesionist în 1985, de atunci sunt propriul meu
stăpân și artist independent. Colegii din generația mea cunosc bine condițiile și
posibilitățile existenței de muzician liber profesionist din acele vremuri. Trecînd
peste binele și relele sistemului de tristă amintire, aveam totuși un statut definit și
juridic corect și nici de bani nu ne-am plîns… trebuie să recunoaștem.
Atestatul nu este o rămășiță comunistă – așa cum cred unii ignoranți. Într-adevăr,
atestatul a fost introdus în practica profesională în 1955, dintr-un raționament
pragmatic și de taxare a unor venituri, dar vă rog rețineți, că nu a fost interzisă
practicarea profesiei noastre liber aleasă, ci a fost doar reglementată din punct de
vedere fiscal și juridic, cum se întîmplă în orice ‘țară, ca afară’…


Încă se mai aud ici-colo ‘vocalizele’ unora prin care – demonstrînd o naivitate
înduioșătoare – se sugerează comparații cu existența muzicienilor din alte țări…
Chiar vreți un sistem corect și transaprent ca afară, care se bazează pe
competență, talent, calitate și conținut atractiv? Atunci trebuie să militați pentru un
mod de validare a profesiei alese… trebuie să existe un sistem de principii care
guvernează activitatea de liber profesionist. Lîngă astea este necesară o fiscalizare
corectă, nediscriminativă, este nevoie de instaurarea statutului social al artistului și
de modificări în Codul Muncii. Iar peste toate astea un discurs amabil și prietenos
din partea societății nu strică niciodată… nu-i așa? Sper că mi se îngăduie un
dram de sarcasm acid, așa printre rînduri – să afirm: dacă ar fi un astfel de sistem
acum în România, atunci foarte mulți dintre cei mai vocali și ‘neînțeleși’ dintre
‘colegi’ probabil nu ar avea nici o șansă să urce pe scenele visate.
Dar din păcate nu doar lipsa sistemului a dus la decăderea rușinoasă a profesiei
noastre.
Mai țineți minte Marlboro Music Tour? Această intreprindere atipică și unică pe
plan mondial, cu girul și sprijinul anumitor instituții ale Statului, este începutul
coruperii și controlării industriei muzicale din România, prin impunerea unui model
toxic și contraproductiv de spectacol gratuit în interesul unui grup restrîns de
persoane în plină ascensiune corporatistă și nu numai, care prin această acțiune
au netezit calea exploatării potențialului financiar și politic al industriei
spectacolului abia apărută. În ’94 s-au organizat primele alegeri libere… În acele
vremuri tulburi de la mijlocul anilor ’90, în acel vid legislativ și structural s-au format
mecanismele care au deturnat – la urma urmei – șansa comunității noastre
profesionale de a-și dezvolta destinul. În afară de un mic grup de colegi privilegiați
și cu protecția moștenită, noi ceilalți am fost lăsați de izbeliște și marginalizați.

În umbra acestui eveniment major au apărut fel de fel de mici industrii de deservirea fenomenului, care la rîndul lor au lucrat – și o fac în continuare – pentru interesele
exploatatorilor. Am putea bănui, că măcar presa este de partea noastră… din
păcate nu este așa, iar de multe ori nici ei nu-și dau seama de asta. Reporterii de
divertisment (care cu mare fast se autointitulează jurnaliști muzicali) în afară de
faptul că anunță, sau relatează despre evenimente/concerte, nu au capacitatea –
datorită lipsei de pregătire specifică în domeniu – de a cultiva și proteja demnitatea
celor care creează conținutul despre care ei relatează și prin comunicări
tabloidizate duc în derizoriu profesia noastră. Astfel interesul publicului de a
susține fenomenul artistic se diminuează vizibil, iar noi nu suntem priviți ca
parteneri serioși de discuții la masa jucătorilor din showbusiness.
Suntem victimele unui atentat de terorism cultural, iar starea noastră continuă să
se deterioreze de atunci. Probabil se dorește dispariția noastră pe cale naturală.
Astfel Statul scapă de responsabilitățile legate de menținerea segmentului nostru
profesional. În contextul nou socio-istoric pur și simplu nu mai este nevoie de noi,
pentru că nu mai reprezentăm interes economic, politic sau social. Suntem prea
puțini… nici măcar la vot nu mai reprezentăm vreo forță demnă de luat în seamă.
Soluția? Hm…


Sistemul dezvoltat pe mecansimele existente este atît de bine pus la punct, că
apariția vreunei forme organizate de reprezentare a noastră va avea toate șansele
să fie incadrată, sau înghițită de orice structură sindicalistă deja funcțională și
controlată tocmai de cei ce nu ne mai vor prin preajmă. Iar prin asta unii inițiatori
ale acestor intenții firești și întemeiate își vor găsi liniștea într-un birou comod, cu
un salariu bunicel, circulînd prin diferitele canale media ne vor explica și ne vor
lăuda eforturile și grija autorităților în privința segmentului de cultură independentă
și creativă. Pentru cei ce nu au șansa, sau nu vor să fie acoperiți și spirjiniți politic,
sau sindical nu prea rămîn multe opțiuni. Cei care au încă vîrsta potrivită se pot
înscrie la o facultate de profil și să obțină diploma necesară pentru a se putea
angaja într-o instituție culturală – unde măcar își vor găsi oarecum siguranța
existențială. Cei care nu au această posibilitate va trebui să se descurce pe cont
propriu… știu… este trist, dar mai bine să fim lucizi și pragmatici decît să rămînem
blocați în indolența naivă a vulnerabilității existențiale presărată cu bășcăliile
mimetismului autosuficient… uneori ne-o facem cu mîînile noastre. Treziți-vă !

Gînduri bune cu respect și empatie… aveți grijă de voi !

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Comunități nu mai există: dacă există un număr de indivizi care au ceva în comun, ei nu constituie neapărat o comunitate. Nici măcar atunci când sunt adunați într-o organizație, de foarte multe ori.
    Articolul nu este despre atiștii liber-profesioniști (care-ar trebui s-o ducă excelent sub o guvernare liberală, nu?), ci despre libertatea individuală, bunul cel mai de preț al oamenilor educați cât de cât. Despre „decăderea umană”, nici nu ne putem pronunța deocamdată: abia a început!!! În 2025 vom / veți reciti acest articol și vom concluziona că era (a fost) bine.

  2. Doua sunt ideile din text retinute de mine (evident, nu am nici cea mai mica tangenta cu meseria citata de textier si de modalitatea ei de exprimare in forma materiala numita -LIBER PROFESIONIST- in directia artistica arata de textier . Insertia cuvintelor autorului ,ce cumva decreteaza : România demult nu mai este republică suverană , ba chiar merge mai departe si decide : Prin urmare societatea din țara mea de baștină stă perplexă în fața prăbușirii civilizației vestice si Probabil se dorește dispariția noastră pe cale naturală. Cind astfel de axiome stau la baza unei gindiri ,fie ea si de natura artistica si nu putem realiza momentul istoric in care ne gasim , ca parte a nevoii de unire in acest proiect European ,fara de care suveranitatea chiar nu mai reprezenta nimic – eram singuri in bataia vintului – atunci ,nici modelul de functionare sociala ,in forma politica acceptata de noi toti numita capitalism (la noi olecuta salbatic ), al unui cetatean ce si-a ales singur acest parcurs artistic (nimeni nu l-a fortatat sa faca asta )nu poate fi decit o lupta continua pentru supravituire . Desigur nejunsurile prezentate in text pot fi adevarate (habar nu am ), dar asta este societatea , daca nu putem sa facem fata ne mutam intelegerea si ne orientam spre alte modalitati de existenta . Priviti ,doar ce face pandemia in lume . Pina mai ieri marile firme de productie auto si cele avionice , erau visul oricarui muritor , salarii mari , oferte de tot felul , concedii extrem de lungi ca perioada de timp si cite si mai cite . Viata este neiertatoare si degeaba ne vaicarim , nimeni nu ne asculta sau ne baga in seama . Statul nu poate face totul pentru noi ,doar noi suntem cei in masura sa ne decidem soarta .Aceste vremuri vin ca un tavalug din urma .Greul de abia acum incepe

  3. vi i imaginati pe beethoven sau bach cintindu si simfoniile si sonatele la urechile multimii, dornici sa le gidile simtul estetic !? dar pe lautarii ce si rup acordeoanele pentru banii ce li se lipesc pe frunte !? nu intimplator Dumnezeu a orinduit culorile, mirosurile, spatiile si oamenii / orataniile ce le populeaza.

  4. Pentru inceput, „La Multi Ani!” de ziua ta.

    Problemele muzicienilor care apartin „segmentului de cultura independenta si creativa” pot sa fie intelese daca analizam mai atent afirmatia ta: „muzicianul – the talent, este intotdeauna ultima verigha din lantul trofic al showbusiness-ului”. Trebuie sa ne punem intrebarea: cum de a devenit posibil acest lucru? Raspunsul il gasim la fel, analizam mai profund o alta afitmatie din acest articol: „nu sunt artisti toti care cinta” – la fel cum nu sunt artisti nici toti cei care creaza (compun) muzica.

    Cum de este posibil ca niste falsi artisti sa substitue adevaratii artisti in preferintele majoritatii publicului?! Evident, principalii vinovati nu sunt reprezentantii industriei muzicale (chiar daca acestia au partea lor majora de vina), principalii responsabili pentru acest fenomen sunt chiar consumatorii de „arta”. Acestia au relativizat notiunea de VALOARE INTRINSECA a muzicii cu afirmatii dogmatice de tipul: „gusturile nu se discuta”, pentru a isi camufla lipsa crasa de cultura muzicala. Relativizarea notiunii de valoare a ajuns sa fie perceputa ca fiind de fapt o manifestare benefica a diversitatii de exprimare artistica, impusa de diversitatea „gusturilor” „consumatorilor de arta”. Totusi, un „gust alterat” (o „patologie” estetica) va favoriza inevitabil un „consum” de „arta alterata”.

    O paranteza: nu trebuie sa confundam FENOMENUL ARTISTIC numit „muzica” cu PRODUCTIILE SONORE care sunt promovate cu alte scopuri, care nu au nimic (sau foarte putin) in comun cu arta. Nu voi intra in amanunte, voi spune doar ca „muzica” poate sa fie un instrument puternic de manipulare a comportamentelor sociale ale unor categorii de cetateni cu un nivel cultural redus.

    Vorbesti despre „atestatul de liber profesionist” ca fiind o „institutie de calificare si garantare a unei calitati profesionale”. Esti naiv daca crezi ca intr-o societate de consum calitatea muzicii de masa depinde de atestari formale ale artistilor. Intr-o astfel de societate, doar asigurarea unui nivel ridicat de cultura al maselor – printr-o politica educationala de calitate, coerenta si sustinuta (rupand cercul vicios al inculturii transmise „din tata in fiu”) – poate sa duca la promovarea adevaratilor artisti de catre „industria showbusiness-ului”. Intr-un astfel de scenariu, reprezentantii acestei industri ar ajunge sa inteleaga pe proprie piele (a se citi „buzunar”) sensul proverbului: „nu poti sa vinzi castraveti gradinarului” – nu vor mai putea „sa vanda cioara vopsita” pretinzand ca este papagal unor iubitori de arta avizati (riscand sa dea faliment). Astfel, acestia vor trebui sa renunte la „strategia de business” in care singura lor preocupare este profitul obtinut cu orice fel de compromisuri, unele profund nocive pentru societate.

  5. Un articol f bun, un special prima parte, cea care descrie cei 200 ani de copy and paste a instituțiilor politice din alte state. Romania nu este singura țară din Europa care nu a generat o sinteză proprie a structurilor sale politice, în fapt sunt doar vreo 5 țări care au făcut asta: UK, Francia, Alemania, Sviteria și, paradoxal, Rusia (tarismul). De la Cuza încoace nou am plagiat modelele franceze și nemțești, ca mai apoi sa incorporat de voie sau nevoie pe cel neo-tarist. După 1990 am făcut un nou copy and paste si incorporat un amestec de sistem nord-american cu unul latino-american.
    Toate experimentele de copy and paste au fost eșecuri, atât cel de dinainte de 1938, de 1990, sau cel de dupa 1990. Cand Japonia a acceptat modelul politic american l-a adaptat la cultură locală. La fel si Alemania post 1948, cand a pus în practică un minim pact social.

  6. Bulversant articol! După primele rânduri am avut senzația unui deja-vu, a unei eterne și incurabile suspiciuni, prin care inexorabila disoluție a statului nu poate fi decât rezultatul unei multiseculare oculte mondiale, un cefalopod încă mai nedefinit decât antica hidră și mai nemilos decât realitatea însăși.
    A trebuit să reiau azi lectura pentru a înțelege că preambulul nu era decât un leit-motiv pentru ceea ce avea să urmeze. Nu era nicidecum ceea ce bănuiam, adică tematica dragă a celor ce se închipuie libertarieni, încălecați pe Rosinante mioape și făcând muncă patriotică in folosul comunității când sapă la temelia postmodernismului și a multinaționalismului, mizând necontenit pe cartea transcedentalului și a dereglementării obligatorii. De obicei cele doua opțiuni vin la pachet, statul minimalist parând posibil doar in varianta sa autarhică, riguros definita de fruntariile conventionalismului cartografic și ale tradiționalismului Carpato-danubiano-pontic. Ori, parafrazând o idee a autorului, nu tot ceea ce are granițe este stat.
    Ei bine, nu! Textul m-a surprins prin aceea că arată cât de mult contează ceea ce, in multe situații, se prezumă a conta foarte puțin. Sau chiar, prin instituirea lor reglementativă, își relevă inefabil indispensabilitatea și rațiunea. Nu putem reduce totul la dimensiunea existențială a fiecărui element ce compune întregul, dar nici nu o putem ignora ca irelevantă decât prin paradigma unei societăți care ar trebui să existe doar pentru sine, iar nu mai ales pentru membrii ei. Mai este necesară atunci acea suveranitate? Sorry, dar tocmai că nu întrevăd ca necesitate factuala statul național (și totodata minimalist), decât ca simbol istoric și liant motivațional in lipsa altui obiectiv. La ce bun? Când angoasele existențiale individuale sunt cele care primează, nici oculta mondială și nici corupția locală nu au soluții. Nu atestatul obținut intr-o vreme in care mandatarii erau acceptați cu jumătate de gura este determinant ci, așa cum a spus chiar Marx, cel care deține mijloacele de producție și cel care poate influența relațiile respective. Asta e Constanța lumii noastre și nu doar de azi, de ieri. Medicii trebuie sa trateze lucrativ, pentru bunăstarea proprietarului de stetoscop, iar strungarii sunt datori celui care le da voie să îi folosească strungul. Scribul antic era doar sclav, menestrelul și nebunul medieval erau doar simboluri pentru excentricitatea seniorială, iar cărturarul modern este supus și el rigorilor pieței libere, in care un bestseller nu e asociat neapărat cu calitatea.
    Sau exista totuși calitate in versurile următoare?

    Imagine there’s no countries
    It isn’t hard to do
    Nothing to kill and to die for
    And no religions, too.

    (John Lennon)

    • Am intentionat si eu sa comentez.. mie mi s-a parut mai simplu… e vorba aia „asa-i viata de artist, noaptea vesel, ziua trist”. Pe undeva il inteleg, e un pasionat meserias al unui gen de muzica fantastic, dar mai putin apreciat in Ro, blues! Daca producea manele vedea viata cu totul altfel.
      Corona i-a pus pe multi artisti pe butuci, nu se stie in ce masura ii poate ajuta statul. Si pe aici e cam la fel, cei cu contracte fixe se descurca binisor, liber profesionistii insa sunt disperati, multi pe cale de disparitie.

      Poate iti amintesti de campania din Ge de acum citiva ani in care muzica clasica se pusese la index. Mario Barth, un comedian de succes, mie personal nu-mi place, chiar a mers la opera si a vazut o majoritate de batrini, ceea ce l-a dus la concluzia ca muzica clasica nu ar trebui subventionata de stat.

      Asemenea campanii apar periodic, mai ales in perioade de criza. Muzica e pt putini o necesitate, dar pt f multi un lux.

  7. Dincolo de stilul cîrliontat al scriiturii bluesmanului, ii inteleg motivele de tristete. Da, astea-s timpuri grele pentru muzicienii obisnuiti sa traiasca de la un concert la altul (am toata admiratia pentru o asemenea viata – pentru care trebuie sa ai si stomacul si nervii puternici). Pe de alta parte, sînt optimist. Cred ca dupa perioada asta dezolanta, oamenii vor pricepe ca nu e acelasi lucru sa asculti sunetele de plastic iesite dintr-un aparat electrocasnic sau muzica unui om viu. (Sabu must tour or forever rest)

  8. Dear AG,

    I´m not a musician but I love music deeply. I used to hoard LPs and CDs and I still listen to all kinds of music except for pop but for me music is best live. If I tell you that my favourite concerts were with Little Feat and Santana you´ll guess what kind of music I like:)
    I´ve known plenty of musicians and I´ve always admired their bravery in choosing freedom and the elusive fame over security. The fate of a musician is, most of the time at least, ungrateful and the times of the ´60s and ´70s when the tops were full of great rock/blues/soul music will never come back again. Were people more musically educated then? Was the music better? Were promoters smarter? Maybe yes on the first two counts, less so on the last one. What I know is that good musicians with the right (read serious about work) attitude will always rise, albeit not so much as the present top stars. Warren Haynes will always play full venues while not reaching Kanye West´s whopping §150 million per year.

    What can you do? One idea is to convince the promoters to film the concerts and sell tickets for online viewing. If they´re not shamelessly greedy (they normally are!) they could make a good buck from this if the music is good. But for the moment you´d have to convince the politicians that once they curtailed your right to perform under normal circumstances it´s their responsibility for compensating you.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

AG Weinberger
AG Weinberger
Muzician, promotor al blues-ului american în România, chitarist, cântăreț, producător și realizator de emisiuni radio. În 1986 și-a început cariera de solist blues, înființând împreună cu Harry Tavitian (pian), Corneliu Stroe (baterie) și Cătălin Rotaru (chitară bas) prima formație de blues din România – Transylvanian Blues Community. După 1990, a fost invitat în turnee în Germania, Elveția, Israel, Turcia, Ungaria (unde în 1992 a cântat în deschiderea concertului susținut de chitaristul Al Di Meola). În 1991, și-a înființat propria formație de blues - Weinberger Blues Machine. A lansat primul său album de blues din România - Good Morning, Mr. Blues (1996), urmat în 1997 de Standard Weinberger. Albumul din 1997 a obținut premiul Cel mai bun disc de jazz al anului 1997. Tot în 1997, Weinberger a cântat în Piața Universității cu ocazia vizitei președintelui S.U.A., Bill Clinton. Ca urmare, a primit un mesaj de mulțumire semnat personal de președintele american. A fost singurul artist nonamerican invitat să participle la celebrul Festival Bluestock din Memphis, S.U.A. In 2011 i-a fost conferit titlul 'Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler. Discografie: Good Morning, Mr. Blues (1996) Standard Weinberger (1997) Transylvania Avenue (1999) Nashville Calling (2006) Guitar Man - Vol. 1 (2008) Guitar Man - Vol. 2 (2008)

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

CV de parlamentar. De la greață la oroare

Mi-am luat inima în dinți și am citit pe pagina de Facebook a lui Valeriu Nicolae toate postările despre CV-urile parlamentarilor români....

România înapoiată: reflecții la început de toamnă electorală

Locuiesc într-un sat situat la mai puțin de 10 km de Sibiu, practic într-o fundătură mărginită de dealuri...

Marele Laser și frauda științifică

Dacă noi vom tăcea, vor striga pietrele. Luca (19, 38-40) *1. Preambul

Vreți mai multe judecătoare? Așteptați revoluția

Respectarea egalității între sexe este un subiect de actualitate politică. În mediul politic, de pildă, această egalitate...

Opțiunile geopolitice ale Europei în relația cu America și China

In caricatura care însoțește un articol apărut în Wall Street Journal, sub semnătura lui Andrew Michta, decanul College of International and Security...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.