Olimpiada Noastră

În sfârșit, Bucureștiul, Craiova, de ce nu Bârladul de măreață perspectivă sau fabuloasa Miercurea Ciuc, musai va trebui să fie careva sediul uneia din următoarele, cât mai grabnic posibile, Olimpiade. Olimpiade Internaționale de pe întregul (absolut și fără excepții) mapamond. De fapt nu contează care oraș ex-comună, care târg fost cătun, care reședință județeană cu-ambiț de municipiu și fumuri de metropolă, doar precis să fie! (Cu toate că m-aș grăbi să-mi împărtășesc dezirul ca a noastră olimpiadă să nu fie stabilită taman pe nuștiuce sate împrăștiate prin munții Tării Moților și-a Mocanilor, ci măcar aproape de Via Transilvanica, să ne putem deplasa și strânge mai mulți fie și perpedes apostolorum. Și totodată să fie una de vară, iarna fiind cam greuță pentru reuma, guta, guturaiul și gripa unei majorități consistente de concetățeni în etate, chiar și moa, încă verde crud, resimțindu-mă mai timid și gingaș în anotimpul de ger ca de fier.)

Așadar vă rog frumos: am mai venit eu cu tot felul de propuneri, inițiative și proiecte (despre care v-ați prefăcutără că nici nu le observaseți, mai degrabă lăsându-le-n bunăseama altor șmecheri, care mai devreme ori mai tardiv tot le vor re-nvia și pune pe tapet, ca și cum nu le-ar mai fi citit/văzut/auzit niciodată pe-alt-unde, ca și cum le-or fi scornit ei cu propriul lor căpuț doldora de funcții, prezidii, epoleți sau prestigii). Acuma însă, mai ales că e cât se poate de socio-firesc și logic-istoric să crăpăm de invidie pentru faptul că franțujii (fire-ar ei să fie) au pentru-a 6a oară parte de onoarea găzduirii Olimpiadei, acuma tre negreșit să revin, zicând și iar zicând următoarele. Fraților, preaiubiți frați și surori, mătușele și verișani, cuscri și șogori, pruncuți și seniori, concetățeni cu drept de vot (ba și azilanți ori expați sezonieri încă fără anumite drepturi și datorii): puneți vă rog frumos osul voinții și-osânza iosagului la treabă: trageți și voi de-o Olimpiadă la noi!

Nu se poate, nu se poate – e Proiect Integral de Țară Integră! – să lăsăm să treacă, iaca, decenii peste decenii și înc-un secol peste-alt secol, și tot să nu ne-aleagă/tragă/dreagă nimeni drept țară olimpică, drept stat mare și tare și vrednic să găzduiască măcar una bucată Olimpiadă per veac viitor!

Deci. Întrucât europarlamentari avem (aș spune căcălău , dar mă abțin și nu spun, doar scriu și iaca că și ștersei deja, deoarece bineștiu că încă mai deținem purcoi de hipersensibilități nevricoase cu privire la vocabularul adevărat și curent al limbii colocviate sincer și naturel)… Politicieni, politicianiști, politruci… iarăși avem (cu carul, cu tirul, cu vagoanele, cu cargobotul)! Diplomați: a-ntâia (și-a 2a-3a-15a)! Spioni și contraspioni: habar n-avem s-avem, dar totuși să sperăm că, slavă Domnului, vom mai fi având și d-ăștia (adică nește interlopi internaționali, bine-nsărcinați și protejați de Stat). Nici salahorii, căpșunarii, badantele lăsate de capul lor, medicii neșpăgari și hărnicuțele lor asistente, vânzătorii și antreprenorii cu acte, șuții electronici și fraudatorii de carduri bancare, educatorii și preoții sprijiniți de Interne, bașca taximetriștii, aitiștii, artiștii stradali, telalii ziși comisvoiajori ai milioanelor de români răsfirați pretutindeni prin lume, și-aceștia/acestea ar fi bine și frumos să se unească-n cuget sportiv și-n simțiri competitiv-competiționale, împărțind fluturași/flaiere și pălăvrăgind în toată stânga/dreapta cum că România poate, ar putea și are toată capacitatea fizică și psihică de-a putea ca-n viitorul cât mai iute anvizajabil cu putință să organizeze, să bulbuce ochii, să lase lumea paf și uau, ba chiar (vorba-ceea) să rupă gura acestei lumi, cu o majestuoasă OLIMPIADĂ Internațională. (Preferabil de Vară.)

Precis, fără-ndoială, cu siguranța zilei de ieri și-a încă posibilei nopți de diseară, un asemenea ideal a vizitat/frecventat, de nu chiar a bântuit/osândit, mințile și inimile a milioane și milioane de sportivi, nesportivi și antisportivi din Țara noastră băștinașă + diaspora. Nu cred că va fi existat vreun fan al vreunei echipe, întreceri/derby sau campion, ba chiar să fi existat vreodată un singur disprețuitor de sport (de iubitorii sporturilor nici nu mai vorbim), care să nu fi zis, să nu fi visat, să nu fi spus și altora cu gura amplu deschisă, sonor dinspre piano și moderato până-n forte și fortissimo tunător, oricum perfect audibil, ceva gen: Da de ce domle n-am putea avea și noi o olimpiadă-Olimpiadă-n România? Da până când n-o s-avem și noi o Olimpiadă-n țărișoara noastră de care ni-i atâta dor mai ales in absentia? Da când o să candidăm și noi în rând cu toate celelalte orașe-Stat, să se tragă la sorți ori să se decidă, selectându-se zâmbitor, și mămuca noastră de țară, odată-n viață până nu crăpăm toți, drept capitală mondială a Olimpiadelor din 4-n 4 (din 5, în caz de necaz ori derută) ani?…

Despre acest „când” (de-a dreptul metafizic și transcendent)… să-i lăsăm pe așazișii clervoaianți, mistagogi, decidenți (știuți/neștiuți, numiți sau obscuri, treaba lor, să fie ei sănătoși, cu toată familia/soție/copilași) ca să tăinuiască, să ticluiască, să se sfătuie, să stabilească. Noi să ne vedem de ce ni-i cu putință și la-ndemână, și-anume de hărnicia și truda de jos și foarte jos, chiar dacă nici cu ideile mari și țuguiate nu stăm foarte prost. Sens din urmă în care, ca totdeauna și tot când călare când pe jos, iată-mă-s că mai contribui și subsemnatul cu una cu 2ă. Și-anume nicidecum la capitolul „când” (am zis: nu ne privește căci ne depășește), ci mai degrabă la cel numit „cum”. La concret/concretus/concretum:

Olimpiada din România (veritabilă olimpiadă de România), prima și cea mai cea, musai trebui-va să nu semene cu toate celelalte care fură deja. Mai ales că lumea și-a cam luat nasul la purtare, i s-a urcat sus la cap, exagerând și răsexagerând galopant la capitolul fast, costuri, edificii gandilocvente, pompă, mizanscene. Nu ne trebe nouă piramidă din cristal incasabil și oțel inox, mai naltă și mai lată decât cea a faraonului Keops! Și nici măcar mai zăludă și zveltă ca cea de lângă soțiile lui Mikerinos. (Că fix ast-ar mai urma, după ce francii și-au tras acuma-n comuna lor din Paris ditamai pălățoiul de sticlă ca de oranjerie de dinozauri în preerii sau ca o seră de mamuți în 7 puste, piramiduța de peste casa de tichete și belete din subsolul Luvrului nemaiajungându-le nici măcar copilașilor de grădiniță, așa de-nfumurate și fițoase devenind popoarele la ora luxului actual.) Nu ne trebe nouă 10 stadioane mai grandomane ca alea din Japonia și China ultimelor serii, numai ca să-ncape populația a cinșpe state gen Monte-Carlo/Monaco, Malta, Andorra, Luxembourg/Lichtenschtein + o Slovenie-2ă-3 și câteva Emirate comasate-n lăuntru. Deși câteva-n care să-nghesui multietniile Africii ecuatorial-tropicale-n păr, obligându-le la ferplei, sportivitate, unitate neurovegetativă, conformitate adrenalinică și strigăte unanime, i-ar lecui pe toți de frecușuri și lupte intestine aducând a rebeliune și puci, genocid și proastă vecinătate. Dar să nu ne-ntindem cu demiobrăznicie chiar până-ntr-acolo. Noi să facem chestii nici prea/prea nici foarte/foarte, simpluțe gen aurea mediocritas, adică dinspre modeste către temperat și pe deasupra cât mai delicate, intime. Ca tradiționalele noastre bijuterii de bisericuțe de ev mediu foarte întârziat, naiv pictate și conservator repictate. Să facem arene gen ocol de târlă; terenuri cât de oină primară sau gimnazială; piste vitezomane pe deja existentele ulițe transalpin-carpatine. Alergări de-ncălzire și antrenament printre turme de oi pascale păscând posac/transmigrant, peste cărărui offrod prin păduri/văi/dealuri natur. Iară pentru înot și sărituri să ne folosim de ghiolurile curente, bălțile sezoniere și râurile recurente, cele cât se poate de edenice și adamice, natural-naturiste. Că de săritura în adâncime (pentru care avem suficiente heleșteie sau așazise lacuri cu baraje de cumulare) încă nu s-a vorbit, și rău s-a făcut. Deoarece măsurarea distanței în adâncime, la care corpul omenesc se cufundă liber și neconstrâns când pică de sus și de foarte sus, constituie o probă pentru a cărei omologare olimpică ar merita chiar noi să propunem, să insistăm, să facem demersuri, să tragem sfori. Să dăm și mită de n-avem încotro sau dacă merge uns, numai să se știe că noi înșine am luptat strașnic și-am militat militărește pentru admis, impus, legiuit, premiat.

Și-apoi ne-ar merge numele nu doar fiindcă, iată, după mult peste 2ă mii de ani discutabil de buni, l-am răzbuna pe însuși fratele grecotei Arhimedes, care geab-a descoperit el hăthăt demult că prăvălirea în ape și tăuri (fie și neartistică, darmite cu inventive contorsionări sau figuri gimnaste), adună și scade chestii gen greutăți și poveri, ba chiar face valuri utile, dacă nu venim noi românii să dovedim, în fine… Ce vreau să zic e că adăugând teoremei antice gravitația lui Newton și eMCeul lui Einstein la pătrat, în fine să dovedim chiar noi înșine cemai treabă mare și polivalentă e și-asta. Anume (parexamplî) că atari prăbușiri și-afundări acvale scurte și bruște creează și câte-un minițunami cu final de mare potențial energetic și ecologic. Respectivul varlvârtej, fără absolut niciun efort tehnocrat și lipsit de orice silă omenească, automat împinge radial toate tonele de peturi și-alte gunoaie flotante directamente-n tomberoanele-mburdate și sacii de plastic așteptând pe maluri ca balenele cu gura căscată larg. Să ținem cont și chiar așa să facem, doamnelor/domnilor, cuplând adică sportul nautic cu colectarea, recuperarea, asanarea, igienizarea și reciclarea deșeurilor de pe lacuri, bălți, râuri, maluri, litoral. Și-apoi să vedeți mneavoastră Uniunea Europeană, toată Comisia și Parlamentul dânsei, ridicându-se recunoscătoare-n două picioare, aplaudând, proclamând și făcând șapó! cu adresă la noi, scutindu-ne de taxe și iertându-ne de amenzi, dându-ne diplomă cu rol de medalii pline de virtuți pecuniare, bașca altă pildă de urmat pentru-n întreg mapamond.

Holistic vorbind, noi tre să facem/dregem o Olimpiadă Internațională originală. Cum ar veni cu un ce, c-un jensepa/chelcășoz, adicătelea cu CEVA… strictamente & eminamente național. NAȚIONAL zic (nu doar scriu)!

Așa de pildă: s-adunăm într-un cantonament de pregătire, și-apoi să recrutăm într-acela de ligă sau federație permanentă, pe toate gospodinele un pic mai puțin apreciate de bărbații-soți, de familia celular-proprie și de familia nuclear-extinsă, sub pretextul (respectivelor rude, apropiați, vecini, pretini) cum că nu prea se pricep la bucătărie. Căci noi chiar această particularitate endemică (pe care-o transformăm în strategică) o căutăm, urmând a ne folosi excelent și-adecvat tocmai de casnicele care-au prostul renume de-a fi nepricepute-ntr-ale cratiței și ulcelei, oalei ori olului. Mai exact: care habar n-au de cum se fierb și freacă mămăligile. Astfel sfârșind prin a le anula noi în contul întregului popor stigma și bârfa, delivrându-le vizibile explicit, eliberându-le de orice rușine, suindu-le pe piedestal, felicitându-le, mulțumindu-le, răsplătindu-le. Să vă explic.

[Acum urmează (a) explicația, (b) motivarea, (c) modelul.]

De regulă, mămăliga este substanța alimentară care se obține prin fierbăciunea (prin frecare învârtitor-circulară, în sensul ceasului ori contra dânsului, nici tăierea cruciformă nefiind exclusă) a farinei de mălai/cucuruz/păpușoi în apă puțântel sărățică. Și are (-n finalul apreciat sau măcar numit banal „bun”) o consistență relativ solidă. Mai exact moderată: nici tare ca piatra sau lemnul, nici să-ți cadă deștul la atingere până-n fundul ei. Mămăliga deci, la românii cinstiți și care se respectă, are consistența pâinii nu foarte proaspete, doar ușor stătute, tăiabilă și porționabilă cu ața sau sfoara, ușor de luat pe lingură sau, odată săltată ca un turtoi în mâini, de frânt precum un bruj sau dărab de pitoi. În interes sportiv, însă, lucrurile nu stau (nu tre să stea!) exact așa. În interesul nostru adhoc este fix pe dos. Și-anume că mămăliga-i musai să fie molâie, molcuță, moale și foarte moale, deoarece tocmai ca gel sau fleașcă o vom folosi la definit terenurile de sport. Mămăliga sportivă, olimpică implicit, e deci de-ntrebuințat la întrecerile care se folosesc de forța mecanofizică a picioarelor, a jumătății sau treisferturilor inferioare de corp, corpul cel pretins a alerga, sării, înainta, întrece și câștiga curse pedestre ori alte jocuri precum de-alde cu mingea, cu pucul, cu crosa, cu prăjina, sulița, bușteanul sau piatra de moară. De la atletismul-atletism, clasic monoton ba chiar plicticos (am mai spus cândva/undeva: milisecunde sau nanosecunde diferență între cei 3 câștigători de pe podium = nicio scofală, zero mare brânză, veritabilă moarte-n vacanță!), până la hambalul, hokeiul, rugbiul și voleiul, să se desfășoare toate pe terenuri coperite cu mămăligă. Deci asfaltare mămăligară în strat de 10, 30, 60, 80 țentimetri. Să vedem atunci cum mai aleargă gioalele și adidașii întrecăreților de profesie și de pasiune în aceste medii de diferită vâscozitate, de grade diverse de aderență, alunecare și afundare, de dificultate și obstaculare, dar mai ales de spectacol, șou, amuzament, carnaval.

Revoluția (că REVOLUȚIE fără doar și poate va fi!) fi-va activă la toate palierele și favorabilă-n toate mediile antropice. Insuportabilii suporteri și găgăozarii galeriști transforma-se-vor din ultrași ucigași în clovni simpatici, iar mititeii, berea și votca vor fi abandonate, de nu chiar tranzacționate, în favoarea de-acum celebrei mămăle cu jumări, silvoiți, respectiv brî cu la. De străini/străine și stranieri/straniere să nu mai vorbim. Căci dând ei/ele bruscamente de gustul balmoșului din mămălea-ndoită cu caș, zmântână & unt nedegresat, nu că nu vor mai fugi, avansa, înnota. Ci dedându-se instant la degustarea veritabilului tort delicios în care se trezesc nepreveniți, vor fi întrecuți și învinși de toți concurenții noștri români, care naționali getbeget care contractați/cumpărați/azilanți (dar tot purtându-ne tricolorul cusut pe bluzon și chiloți). Și-așa ale noastre devenind toate recordurile, medaliile, cupele, premierile, beneficiile, imnele, fanfarele și fanfaronadele. Și, desigur, Gloria! (Nu „Gloria Bistrița”, ci gloria cu gî mare, a României întregi, totodată slavă internațională, potopindu-ne cu-acest prilej astral ca niciodată și-n veci pururea.)

De la această originală, unică și specific națională Olimpiadă va deriva firesc și numele de Olimpiada de Mămăligă. Și de ce n-am supăra sau ne-am simți stânjeniți din cauza asta? Acum când tot UNESCOul ne dă diplomă și patent cum că tot ce-i tradițional este sfânt, de ce nu ne-am (dincontră) lăuda și cu mămăliga? De fapt, prin emanciparea și popularizarea asta (țineți cont că mă-mă-li-gă… cu-atâta ă foarte dificil de pronunțat în numeroase limbi europene și extraeuropene) ne-am asigura exact ce ne freacă grija, veleitatea și fudulia și grandomania cu privire la Vocea, Ponderea, Valoarea, Numele și Renumele țării noastre: Republica (fost-comunistă) România. Zică-i unii Româniță sau Românică, adică drăgălind-o galeș sau parental/bunelar, nu contează. Important e c-o asemenea versiune sau interpretare creativă a sportului mondial (nu doar național, balcanic, continental, etc) ne aparține. Este a noastră, rămâne originală, atotrespectabilă, unică.

Olimpiada Mămăligii (sau de Mămăligă) va intra definitiv, inconturnabil și inubliabil în analele scrise ale Istoriei Sportului Panglobal, ca și-n memoria nescriptică însă plină de patos afectiv și de legendă orală a omenetului în carnea și oasele vii și nevătămate. Ne va băga și reține pe veci în inima, mintea, gura, postările și semeseurile absolut tuturor telespectatorilor și internauților (pun pariu c-am putea număra peste 4 miliarde de urmăritori activi din totalul a 5 miliarde de suflete ce umbrim coaja Terrei).

Fie și doar de frica și superioritatea acestei pomine admirabile nu vor mai cuteza a lătra sau veni cu pumn bătut în lemn, ca să ne intimideze și să ne pună la colț ori la masa din fund, marile Bătrâne Alfa, gen America, China, Rusia, Germania, Franța, Austria. De-alde Vatican, San Marino, Luxenbourg, Lichtenschtein nemaipomenind, că ele dintotdeauna și-au văzut de lungul nasului lor putred de bogat, supercivilizat, igienic, prosper, nebătându-ne peste obraz nici măcar cu-o lalea olandeză sau edălvais de solar (cu toate că posedă berechet și le-ar fi dat mânuța la orice oră din zi/noapte).