Omulcuvaccinul-soluția latouriană la criză

Autori: Laura Grünberg si Ștefania Chihaia

Pandemia este întoarsă azi pe toate părțile. De la taximetriști la medici, de la politicieni la oameni de afaceri, cercetători și astrologi, toată lumea are păreri și își dă cu părerea. În acest context inflaționist, propunem și noi o reflecție conturată în prelungirea recitirii lui Bruno Latour pe timp de pandemie. Este de notorietate pentru domeniul științelor sociale teoria actor-rețea (Actor-Network Theory) dezvoltată de el. Atenția acordată de Latour medierii tehnologice și materiale din viața de zi cu zi, propunerea lui de reconceptualizare a socialului ca un angrenaj de elemente umane dar și non umane care au toate agentivitate și se influențează reciproc, pot fi ingrediente utile pentru o altfel de raportare a relației noastre cotidiene cu vaccinul anti COVID.

Latour, în varianta de popularizare, ne spune povești cu tâlc: omul de unul singur nu poate ucide, nici pușca singură nu omoară, dar omulcupușcă, acest nou actant, ignorat mult timp în descrierea socialului, poate efectua această activitate de ucidere prin împușcare. Doar în și prin procesul folosirii, pușca devine armă (și nu obiect de colecție) iar omul ucigaș (și nu practicant de tir sportiv). Hai să înlocuim în poveste arma cu vaccinul anti COVID și împușcarea cu imunizarea și să descriem pandemia în spirit latourian.

Pe de o parte vaccinul este, în sine, un artefact proiectat pentru a stabiliza viața și dinamica socială în vremuri de schimbare și incertitudine. Vaccinul și procesul său de proiectare, testare și implementare mobilizează o multitudine de actanți umani și non-umani: cercetători, epidemiologi, jurnaliști, precum și proiecte, materiale chimice, instrumente de laborator, și instituțiile responsabile de finanțare, prioritizare, implementare, legislație și birocrație. Avem astfel de-a face cu un asamblaj de asocieri, în care nu putem înțelege izolat (sau avem o înțelegere parțială) nici una dintre părțile implicate (actanți). Noi, oamenii, gândurile și reacțiile noastre, deciziile și modelele noastre comportamentale, nu pot să fie înțelese independent de agenții non-umani ce trăiesc în interdependență cu noi (chiar și la nivel de discurs, de posibilitate-atât timp cât vaccinul încă nu a ajuns la noi). Astfel, în spiritul lui Latour, fiecare actant din cadrul acestei ”rețele a vaccinului” – fie el om sau tehnologie, artefact, proiect, lasă urme, poate genera semnificații și consecințe, în și pentru, viața socială.

În același timp vaccinul este mobilizat și ca agent/actant de către fiecare din noi, în viața de zi cu zi. Unii dintre noi avem așteptări de la vaccin, iar cu toții avem, într-un moment sau altul, conversații despre vaccin, ne gândim la beneficiile și potențialele sale restricții asupra vieții sociale. Îl așteptăm cu nerăbdare, ne e frică de el, avem atitudini ambiguu față de el. Incorporăm discursul asupra vaccinului în planurile și stilurile noastre de viață, fie că vorbim despre educație (cât voi mai învăța/preda online?; când îmi mai merge copilul la grădiniță?), despre muncă (cât voi mai lucra de acasă?), sau despre abilitatea de a călători (oare mai mergem în vacanță?). Inclusiv la nivel interpersonal, în viețile noastre private, se insinuează influența lui: relațiile, percepțiile noastre asupra unor oameni sau instituții, se pot schimba datorită vaccinului și răspunsurilor/pozițiilor contradictorii pe care prezența lui fizică sau doar ca potențialitate încă nematerializată le declanșează. Aici ne putem gândi la scepticii anti-vaccin, la strategii de implementare, la legislația privind imunizarea sau la dezbaterile intense ce ghidează și implicit manipulează discursurile publice și private.

Paradoxal, deși la nivel material vaccinul nu este încă o realitate în viețile noastre individuale (cel puțin pentru moment în România), la nivel colectiv, discursul conturat și (re)articulat constant în jurul vaccinului și al vaccinării acționează cu repercusiuni extrem de reale. Vaccinul, deși nu îl avem, nu l-am simțit încă pe pielea noastră, ne influențează deja comportamentul, planurile de termen scurt și lung. Viețile cotidiene ne sunt atinse de acest artefact încă abstract, de acest proces de vaccinare în devenire, de inter-relaționarea și reciprocitatea dintre noi și acest mediator care lasă urme înainte de a lăsa concret semnele prezenței sale pe pielea noastră.

La ce bună toată această divagație latouriană simplistă? Poate ajută să înțelegem că nu trecem prin această perioadă de criză singuri, noi cu noi oamenii. Suntem într-o relație simbiotică cu lumea materială și tehnologică din jurul nostru, din care acum, în sfârșit, face parte și seringa umplută cu vaccin. Am putea să acceptăm poate mai ușor faptul că doar noi- oamenii, nu putem învinge, ci doar ideologiza/politiza la nesfârșit epidemia. Pe de altă parte, vaccinul de unul singur, fie el american, chinezesc sau rusesc, doar ne sperie sau, entuziasmați de venirea lui pe lume, ne face să lăsăm garda jos înainte de vreme, alimentând în continuare statisticile morbide.

Este nevoie de un nou actor în ecuația crizei globale. Este nevoie de omulcuvaccinul ca să ne reluăm viețile noastre fără distanțare fizică și pline de călătorii și petreceri. Omulcuvaccinul poate să fie actantul mediator cheie în această criză pandemică. Un impuls pentru a ne împrieteni mai repede cu el ar putea veni și de la guvernanții noștri, dacă aceștia

l-ar citi pe R. Thaler și R. Sunstein (Nudge: Improving Decisions about Health, Wealth, and Happiness), sau măcar ar copia soluții diplomatice, de tip ghionturi instituționale, propuse deja prin țări precum Canada unde a fost lansat de exemplu un program național de acoperire daune provocate de vaccinare.

Mai pe ocolite, am vrut de fapt să spunem-hai să ne împrietenim cu vaccinul.

Autori:

Laura Grünberg este profesor universitar la Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială.

Ștefania Chihaia este doctorandă în cadrul Școlii Interdisciplinare de Studii Doctorale din București.