Pascal Bentoiu inedit: prima evaluare a moștenirii Enescu, după 30 de ani

          Interesul meu pentru manuscrisele și documentele lui Enescu, păstrate la Muzeul Național „George Enescu” (MNGE) din Palatul Cantacuzino nu datează de azi, de ieri. Am auzit mereu vorbindu-se despre ele de către tatăl meu, compozitorul și muzicologul Pascal Bentoiu, specialist internațional de necontestat în enescologie. Am primit de la tata zeci de scrisori în care-mi vorbește detaliat despre lucrul său la aceste manuscrise.
          Pentru publicul larg, spre informație sau reamintire, în 1955, anul morții compozitorului la Paris, au fost aduse în țară mapele conținând lucrări muzicale complete, fragmente de lucrări și multe schițe muzicale mai mult sau mai puțin elaborate.
          În aprilie 1996, adică exact acum treizeci de ani, tatăl meu a fost însărcinat să analizeze starea în care se aflau dosarele, ce conțineau ele exact, cum erau păstrate. Ceea ce publicăm astăzi aici este referatul amănunțit pe care tata l-a făcut pentru muzeu (cu ștampila care consfințește primirea acestui document), și care apare astăzi de maximă actualitate.
          Câteva precizări: în 1996, Bentoiu terminase descifrarea, definitivarea și orchestrarea părților neterminate ale Simfoniei a V-a, exprimându-și totodată interesul pentru Simfonia a IV-a și poemul simfonic Isis – pe care l-a descoperit în dosare – și pe care urma să le descifreze și orchestreze în anii următori. De remarcat cum consideră „urgentă” adăpostirea acestor partituri în dosare mai sănătoase și mai încăpătoare, cum analizează starea încăperii în care se aflau (pe atunci bună). Cum cere fotocopierea (astăzi ar fi scanarea) și digitalizarea lor – care pare acum efectuată, în cea mai mare parte. Și evident cere o catalogare definitivă și modernă, de către specialiști – care de-abia acum, după 70 de ani!!! – a început să se facă.
          Din 2006, MNGE se află sub egida Ministerului Culturii, a cărei responsabilitate este în acest caz covârșitoare. Cum este deci posibil ca, în momentul debutului șantierului de renovare a Palatului Cantacuzino, acum mai bine de patru ani, manuscrisele Enescu să nu fi fost relocate – pe perioada lucrărilor – între niște pereți solizi (nu în mizerabile containere în curte) și cine poartă responsabilitatea pentru această aberație? Cine este responsabil pentru eșecul șantierului, încredințat unei firme abonate la bani publici, cu tot atâtea datorii cât cifră de afaceri?
          Șantierul este o uriașă problemă de fond, care incumbă ministerului. Tot ministerul trebuie să găsească o soluție pentru relocarea momentană a fondului Enescu, care este doar în custodia MNGE, nicidecum proprietatea lui. Atenție: relocarea provizorie între pereți solizi trebuie să permită în continuare cercetarea muzicologilor, compozitorilor și interpreților care vor să se implice în valorificarea patrimoniului enescian!
          George Enescu este parte din patrimoniul național cum e și Grigorescu, Eminescu sau Brâncuși. Iar Palatul Cantacuzino este sipetul între ai cărui pereți trebuie să se întoarcă comoara despre care vorbim, cât de curând și nealterată.

[ștampilă]
Muzeul George Enescu
INTRARE Nr. 41

1996 luna 05 ziua 06

Referat

          Între Februarie și Aprilie 1996 am cercetat în două rânduri, integral, seria mapelor aflătoare la Muzeul Național George Enescu conținând manuscrisele muzicianului. Precum se știe, se află păstrate aici quasi-totalitatea originalelor (schițe și versiuni definitive) puținele excepții constituindu-le piesele aflate la Biblioteca Academiei Române – fond manuscrise, la biblioteca Uniunii Compozitorilor – fond manuscrise, ori în colecțiile caselor memoriale Tescani și Dorohoi.

          În fondul Muzeului G.[eorge] E.[nescu] se pot întâlni, într-o succesiune mai curând întâmplătoare, de la exercițiile de armonie și contrapunct ale celei mai fragede vârste până la înfățișările finale ale capodoperelor maturității, trecând prin nenumărate lucrări rămase la stadiul de fragmente, prin schițe și pro[i]ecte diverse, prin versiuni tranzitorii, ș.a.m.d. Cercetători diverși au prospectat – în tot cazul: mai insistent decât mai jos iscălitul – acest fond de o valoare inestimabilă și – în bună măsură – au consemnat sub formă tipărită, rezultatele investigațiilor. Citez astfel, între cei mai temeinici, pe Wilhelm Berger, Clemansa [Liliana] Firca, Titus Moisescu, O.[ctavian] L.[azăr] Cosma, dar au fost și alții.

          Din succinta privire de ansamblu pe care am fost în stare să o efectuez (în fapt căutările mele ținteau cu precădere materialele a două lucrări: Simfonia a 4-a și a Sonata a 2-a p.[entru] pian solo) ași [sic] concretiza următoarele observații și sugestii:

1) Locul de păstrare pare sănătos și stabil, atât termic cât și din pct. de vedere al umidității; se impune totuși de urgență re-cazarea acestor prețioase manuscrise în mape corespunzătoare, eventual dosare speciale; la ora actuală manipularea lor prezintă riscuri de rupere, îndoire, uzură accelerată, ș.a.m.d.

2) Consider că ar fi inoportună, cel puțin pentru moment,

[f. 2] 2) încercarea de a re-aranja manuscrisele pe un criteriu ori altul: cel cronologic – de pildă, ori gruparea pe lucrări – la care, este știut, autorul zăbovea adesea vreme îndelungată. O asemenea re-orânduire ar presupune un timp îndelungat și condiții de lucru și liniște pe care actuala stare de fapt din cultura românească nu pare a le oferi.

 Este de aceea, cred, preferabil ca documentele să fie înghețate exact în ordinea în care se află acum, asemeni Ca[i]etelor Eminescu din fondul de mss. al Academiei. Subliniez că aceasta îmi pare a fi soluția optimă pentru viitorul previzibil.

3) Se cere, în schimb, o opisare-inventariere completă, competentă, și – în măsura posibilului – definitivă a tuturor celor aflătoare în actualele mape, numerotate de la 1 la 43, plus câteva ne-numerotate; operația ar fi în unele cazuri destul de simplă, în altele – mai ales în ce privește schițele – extrem de complicată, dar ea nu este imposibilă.

4) Datele centralizate ale unor asemenea inventarieri exhaustive ar putea fi introduse în memoria unui calculator, iar pe această cale s-ar facilita fără doar și poate cercetarea specifică.

5) Pentru o sumă de manuscrise se impune foto-copierea (xeroxarea) urgentă, în bună măsură în negru-alb, în parte însă, mai ales acolo unde autorul a revenit cu diverse cerneluri și creioane, în xerox-color; s-ar evita în acest mod uzarea originalelor.

6) Ordinea și prioritățile xeroxărilor nu vor putea fi stabilite decât după efectuarea opisărilor exhaustive; se poate totuși începe cu 3-4 cazuri mai spectaculoase (Simfoniile 4 și 5, Voix de la Nature, Suite châtelaine, ș.a.m.d.) Consider că foto-copiile astfel realizate ar trebui orânduite în dosare aparte, în ordinea efectuării lor și opisate pe aceleași criterii ca originalele.

[f. 3] 3) 7) Semnalez câteva lucrări (complete) ce ar putea fi – eventual – readuse în circuit:

a) Pastorala-fantezie (partitură și material de orchestră integral); piesa a fost executată în primă audiție la Paris, în 19 febr.[uarie] 1899, sub conducerea lui Edouard Colonne; reluată la Ateneu în aprilie 1900 sub bagheta lui Enescu: nu știu să fi fost cântată în ultimii 90 de ani.

b) Die nächtliche Heerschau (1900 – versuri J.[oseph] Chr.[istian] von Zedlitz [1790-1862]) Cantată pentru bariton, cor mixt și orchestră mare; partitura completă pare interesantă prin perioada în care se situează scrierea ei și prin vigoarea orchestrației.

c) Un număr de 5-6 [sic] fugi din anii 1897-1899, scrise pe patru portative și care – independent de impulsul didactic – vădesc inventivitate și deosebită mă[i]estrie contrapunctică; ar putea fi realizate sonor – de pildă – în quartetul de coarde.  

d) Un concert pentru pian și orchestră din 1897, partea 1-a terminată.

Și, desigur, și altele în afara celor sumar amintite.

8) Există de pe altă parte o sumă de schițe foarte interesante, asupra cărora ar merita ca investigația să fie aprofundată:

a) Poemul simfonic (?) ce pare a fi intitulat Isis; 6 pagini ale unei schițe complete, cu indicații pentru instrumentație (din 1923!)

b) Schița pentru Sonata de vioară din 1911, din care avem, în redactarea autorului, doar prima mișcare numită – după Tudor Ciortea – Sonata torso și care a fost publicată, executată și chiar înregistrată pe CD ca atare; schița pare completă (numită fiind 3^ème S[ona]^te p.[our] P[ian]^o et V.[iolon]), rămânând totuși doar o schiță.

c) 34 de pagini de schițe referitoare la Sonata a 2-a de pian (ar fi urmat să constituie op. 24 nr. 2); xerox-uri color, proprietate a Muzeului G.E., se află în clipa de față la subsemnatul, încă nu-mi dau seama dacă se poate recupera ceva, pentru scopuri practice.

[f. 4]     4)         d) O versiune primă a quartetului cu pian op. 30 sub formă de sonată pentru vioară și pian.

                            e) Schița completă (se deduce astfel din însemnări anterioare) a Simfoniei a IV-a (18 pagini datate 1934), vizibil cea pe care a lucrat autorul când (tot 1934) a orchestrat prima mișcare și 45 măsuri din cea de-a 2-a.

Ș.a.m.d

          Evident, doar o cercetare extrem de amănunțită, cerând un timp considerabil, ar putea revela multe aspecte încă ascunse ale acestui bogat fond de manuscrise. Cred însă că trebu[i]e și că se poate adopta o atitudine mai activă (și poate mai orientată către aspectele practice) în tot ce privește mapele cu MSS- Enescu.

          Cândva (1970) am exprimat serioase dubii asupra oportunității scoaterii la lumină și în circuitul vieții curente de concert a manuscriselor neterminate, a schițelor, a pieselor de extremă tinerețe. Opinia respectivă privea situația existentă atunci, când – la 15 ani de la moartea autorului – muzica sa era destul de puțin cunoscută în lume. A mai trecut un sfert de veac, profilul lui Enescu în conștiința mondială tinde să se modifice radical. Au apărut zeci de discuri compact în diferite țări, s-au scris numeroase studii, s-au produs multiple prezențe în concert sau pe scenă (recent Œdipe la Berlin, cu un succes răsunător), etc., etc. – În astfel de situație, desigur[,] interesul pro[i]ectat asupra schițelor, fragmentelor, lucrărilor de tinerețe nu poate decât să crească.

          Personal, după ce în 1995 am efectuat desfășurarea orchestrală (integrală) a schiței Simfoniei a 5-a (din 1941), partitură aflată în prezent în faza confecționării știmelor, intenționez să cercetez dacă nu ar fi posibil același lucru și pentru schița Simfoniei a 4-a (din 1934) părțile 2 și 3, prima fiind integral orchestrată de către autor.

[f. 5]     5)          Este de la sine înțeles că asemenea restituiri nu se apropie nici pe departe de ceea ce ar fi însemnat punerea în pagină a compozitorului [însuși]. Totuși, pentru lucrări atât de importante precum Simfoniile 4 și 5, mi se pare că aducerea la cunoștința publicului a pro[i]ectelor integrale, fie și în limitele formei la care a apucat să le aducă autorul, aceea de schițe muzicale complete cu destule indicații de instrumentație, ar prezenta incontestabil o anumită utilitate. Ideea globală despre simfonistul Enescu ar avea probabil de câștigat.

              În treacăt fie spus, este de asemenea posibil să se editeze acel Trio în la minor pentru pian, violină și violoncel din 1916, aflător în fondul de MSS. al Academiei Române, lucrare executată cândva de formația Musica Nova. În fapt, pentru nici una din lucrările ori schițele de lucrări mai sus amintite nu există nici un fel de opreliști pe plan editorial; mă refer la eventuale obligații față de editorii francezi ai compozitorului.

aprilie 1996                                                                          Pascal Bentoiu