Muzeul Național „George Enescu” par lui-même

Muzeul Enescu (aici MNGE) tocmai a răspuns – în premieră din 2021 încoace – la câteva dintre problemele mari care afectează patrimoniul Enescu. MNGE a oferit propria sa versiune – despre Catalogul Enescu. Despre containere. Despre campaniile publice pe care le crede simple scandaluri mediatice (?). Despre editarea de manuscrise și accesul la ele. O face nu prin conducerea sa (director sau Consiliu științific, care nici nu e public). Ci delegând un tânăr muzicolog colaborator, pe dl Vlad Văidean. Ofer aici rapid probe suplimentare că din MNGE s-a furat. Că MNGE traversează un eșec instituțional major din care suferă mai ales Enescu. Că MNGE susține pios principii pe care nu și le aplică sieși (publică „ediții critice” în care un număr de arondisment e considerat un… secol). Și mai ales că MNGE a ajuns – după patru ani de revelații documentare și după patru ani de manuscrise la container – să se alinieze la poziția caselor de licitații din 2021. MNGE ajunge azi să susțină exact ce susțineau casele de licitații în 2021, când vindeau tocmai manuscrise Enescu furate din MNGE. Muzeul Enescu a încetat să spună adevărul lui Enescu.

O premieră

Ieri la prânz, 24 martie 2026, Radio România Muzical (RRM) a publicat un lung material cu două interviuri, primul transcris, al doilea scris, despre Catalogul creațiilor enesciene – poziții susținute de Eugen Ciurtin și Muzeul Național George Enescu. Asistăm la o premieră: Muzeul Național „George Enescu” (MNGE) răspunde public pentru prima oară unor observații și întrebări adresate tot public despre soarta și starea arhivei Enescu. Iată un lucru în principiu bun. E o perioadă în care atenția publică din țară și-a intensificat din nou (ca în august-octombrie 2021, februarie-martie 2022, ianuarie 2024…) preocuparea pentru Enescu, acum și pentru containerele în care, din octombrie 2021, îi este depozitată muzica și toate documentele și artefactele personale. Avem în sfârșit, oricât de concis, un Muzeul Național „George Enescu” par lui-même. Și asta într-un moment poate crucial. Semnalez că pe chiar această platformă, în ianuarie 2024, am fost nevoit să prezint nefăcutele atotfăcătorului în materie de Enescu la București în anii 1950-1980, directorul MGE, agent al Securității vânzând în provincie manuscrise Enescu după propriile sale spuse: Romeo Drăghici par lui-même (împreună cu muzeografa Lidia Alexie de la admirabilul Muzeu Enescu din iubitul lui Dorohoi).

Îi mulțumesc redacției RRM pentru invitație – și la mulți ani la cei 29 tocmai împliniți! Se cuvine să precizez circumstanța net. Ca să și apară interviul meu de joia trecută (19.03), a fost amânat de două ori și a intervenit și sfârșitul de săptămână – în așteptarea răspunsului MNGE. Au apărut așadar împreună abia ieri (24.03). N-am fost avertizat nici la ce întrebări trebuie să răspund, nici că voi face parte dintr-un grupaj. Am răspuns, spontan, cât de bine am putut, spunând totuși unele lucruri noi (cum o voi face și aici). Ceea ce a publicat RRM este o transcriere a acelui interviu oral, telefonic, de câteva minute. Ceea ce mai publică RRM este o „poziție a MNGE”, de data asta în scris, cu întrebări comunicate în prealabil în scris, deci deloc spontană. Chiar și așa, în contrast marcat, și tot a durat cinci zile (sau șase?) ca MNGE să răspundă și să poată fi publicate împreună, jurnalistic adecvat. Dar e un mic interviu telefonic individual vs. un comunicat preparat îndelung de o întreagă instituție. Mai e, apoi, contrastul între a porni de la un articol recent vs. a răspunde sistematic și instituțional în chestiuni pe care nu articolul cu pricina le acoperea (ci multe alte articole, interviuri, petiții, scrisori, de ani de zile). Mai e, în fine, contrastul între cineva care totuși desfășoară o investigație (pardon) în afara meseriei lui, cu totul pro bono și în timpul său liber vs. cei care, fiind MNGE și fără alte activități, sunt angajați și plătiți ca să răspundă la exact întrebările publice serioase din investigații precum cea de față. Visez oricum la o antologie de uz privat a activităților lui Enescu sâmbăta și duminica, nu numai la ample fenomenologii ale spontaneității, dacă tot susținem că partitura e memorată.

Forma, dezvoltarea și concluziile textului de față derivă în întregime din fizionomia acestei circumstanțe. Nu importă că acest trio de contraste (pun intended) e mai degrabă amuzant. Contează că se obține, astfel, în sfârșit, un unghi de transparență. Ies la lumină, sub chiar autoritatea MNGE și în premieră, câteva lucruri care sunt și miezul acestei dezbateri de societate. Nu e un dialog între doi particulari (deși titrarea RRM presupune, admit, că ar fi cel puțin unul). Ci e un element dintr-o dezbatere națională: e cea care a început în august 2021. Dar tot astfel apare o a doua premieră: MNGE deleagă pentru a răspunde un colaborator al MNGE, pe dl Vlad Văidean, un tânăr muzicolog expert. Nu e un răspuns al conducerii MNGE, nici al directoarei MNGE, nici al Consiliului științific al MNGE, a cărui componență de altfel nu este făcută publică, încă.

O a treia premieră este, văzând ce încercasem să spun (că trebuie să comparăm mâinile care s-au ocupat de manuscrisele lui Enescu), tocmai dinspre tipul de răspuns al MNGE. Avertizat în prealabil și compunând răspunsuri oficiale sintetice, MNGE s-a achitat perfect de ceea ce dorea instituțional să susțină (să nege, să nuanțeze, să refuze, să demită). Rezultă însă din montaj că sunt disjuns cu un singur articol din tot ce am scris despre Enescu deja (de zece ani mi-e teamă că s-au strâns peste 50 de contribuții, unele cvadruple, inclusiv ediții critice de corespondență et c.) și sunt disjuns și dintre inițiatorii Scrisorii publice pentru protejarea manuscriselor lui Enescu (alături de Gabriel Bebeșelea și Radu Vancu), scrisoare apărută la 9 martie, preluată de zeci de redacții și comentată în multe articole și interviuri, așa cum a fost ea semnată de trei directori artistici ai Festivalului Enescu și de peste 50 de muzicieni internațional reputați, alături de marile nume românești de azi precum Victor Rebengiuc, Mircea Cărtărescu sau Andrei Pleșu. Sau disjuns chiar din durata campaniei pentru a pricepe mai bine ce s-a întâmplat cu Enescu: în 2021, în 2022 et c. MNGE nu se sfiește să reclame că „patrimoniul instituției” – nu al lui Enescu, spune instituția: ci al instituției – a fost „adus în prim-plan de scandaluri mediatice”, MNGE neavând de fapt ce să-și reproșeze. Cititorii noștri vor parcurge cele două intervenții și vor judeca singuri. Ai zice că am debutat ieri (cu cinci zile întârziere?), prezentând o aleatorie, o discutabilă mărgică. Aș vrea, dar nu mai pot pretinde că sunt așa tânăr.

Voi adăuga aici ceea ce mi se pare, din poziția MNGE, a fi tehnic incorect, ofensator și iluzoriu, lipsit de onestitate și de cumpănă, și mai ales ascunderea unui eșec instituțional major. Pe scurt: din poziția MNGE inaugurată în martie 2026 rezultă că Romeo Drăghici, obiectul atâtor analize pe care le fac de mulți ani (30 de contribuții cu sinistre descoperiri despre Drăghici tot sunt), iese binișor. E curățel. Oricum, intușabil. Pentru că trebuiau totuși continuate investigațiile și documentele inedite oferite de Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu, denunț cu documente acapararea patrimoniului Enescu de la MNGE de către două Securități prin chiar Drăghici în R.P.R și R.S.R., oricine ar recomanda prin urmare despărțirea apelor, dar MNGE răspunde că se află în tacită și fatală continuitate cu Drăghici, refulează așadar totul. Binișor șifonat ies, în schimb, eu. Cunosc în profunzime procedurile blame the victim și anume ca victimă. Nici n-am să mă apăr. Nu numai că nu am de ce să mă apăr, dar am să mă vorbesc eu imediat de rău. Poate că la Enescu și la Eliade nu mă pricep o uncie, dar – autosardonicul fiind un bun fitness cortical, cel puțin la muritori – susțin în schimb că am unele competențe mai greu refutabile în materie de Drăghici și de Handoca, cuplu superlativ de Ecranatori Naționali. Dacă nu-i dai la o parte nu-ți cunoști țara. Și aș dori astfel să ne întoarcem – cu două noi elemente de investigație – tot la Enescu: alte manuscrise ale lui Enescu, în alte ediții de muzică și în alte ediții de scrisori.

Și totuși: cât de mult s-a furat din arhiva Enescu prin Muzeul (Național) „George Enescu” – și pentru cât timp?

1. Cum până ieri nici fostul Muzeu Enescu (MGE), nici actualul Muzeu Național Enescu (MNGE) nu s-au pronunțat vreodată cu privire la furturile lui Romeo Drăghici – chiar dacă anii trec, zici că nu acolo s-au întâmplat!… – să mai deschidem la întâmplare publicații Enescu și să mai descoperim câte un eșantion clar de furt, precum și tehnicele (dar și gloduroasele) „foloase necuvenite”, pe lângă abominația că oricine altcineva decât Enescu a intervenit în manuscrisele de muzică ale lui Enescu. Să vedem deci încă două lacome ștampile Drăghici.

2. Pièce sur le nom de Fauré | Hommage, din 1922, a fost studiată mai ales de către Raluca Știrbăț și mai ales la centenarul compunerii ei. În imagini: eșantioane de manuscris în cele două reproduceri din 2022.

Compusă în martie-aprilie 1922, a fost interpretată în prima audiție mondială la 13 decembrie 1922. Manuscrisul definitiv are data 11 aprilie 1922, dar mai subzistă la MNGE, atunci când s-a putut ocupa de toate Firca și deci a și transmis, încă două manuscrise, amândouă schițe incomplete și mai timpurii: 25 martie și 9 aprilie, la Menton (unde acum e cu patru grade mai cald decât în acest text). Nu știu cine și câți le-au consultat de la Firca încoace – deci de 15-20 de ani încoace – dar se poate presupune că nimeni nu a raportat dacă și schițele, sau de ce nu chiar și schițele poartă (=suportă) ștampilele lui Drăghici. Că dacă nu, e fie pentru că Drăghici le-a desconsiderat când le-a gestionat, fie pentru că familia lor de file n-a fost întregită decât de Firca, mult timp după ce Drăghici a sustras (=a furat, pentru sine, eventual până la moartea lui) manuscrisul finalizat și complet al lui Enescu. Dar – ca și în cazul Autocatalogului Enescu din (cel mai probabil) 1941 – ce ne interesează aici este ce a făcut de fapt Drăghici și ce a făcut MNGE prin Drăghici și după Drăghici. Nimica toată: lungi decenii. 

3. Alături de un text introductiv din 2022 la „ediția critică îngrijită și prefațată” de Raluca Știrbăț (București, Grafoart [sic! cele două vocale legate tind să indice un diftong], pp. 4-9, în engleză pp. 10-15, dar semnat „septembrie 2016”), Raluca Știrbăț are meritul că a reprodus cele două pagini (zece măsuri) ale manuscrisului lui Enescu și că, reproducându-le, nu le-a alterat aici în nici un fel. Cu ediția sa ești și tu în fața manuscrisului. Nu a modificat formatul paginii manuscrise, nici nu a eliminat portativul totuși perfect liber de sub semnătura lui Enescu. Dacă ar fi făcut asta, și asta se putea face fie și din neglijență simplă, oricine citea facsimilul nu ar fi întâlnit și oroarea. N-ar fi avut nici un indiciu. Firește, de asemenea indicii nu se bucură cu adevărat decât cei care au avut experiența directă a unui manuscris de mâna lui Enescu. Ceilalți se descurcă fiecare după puteri. Aici, indiciul e destul de triumfător. În reproducerea din 2022 – deci în cunoștință de cauză după licitațiile din 2013, 2017 și 2021 cu inedite Enescu mânjite de tușul funest Drăghici – sunt ștampile infame Drăghici pe fiecare pagină a manuscrisului. Nu le-ar fi observat nimeni decât dacă ar fi avut aprobarea MNGE să le vadă (pun intended again). Epoca reproducerii mecanice are și avantaje.

4. Căci MNGE este posibil cea mai restrictivă instituție în această privință. Dar poate și are, în fond, de ce: exclusivitatea gestiunii manuscriselor lui Enescu a colmatat durabil și contencios. Ștampila lui Drăghici o spune: Drăghici colecționarul și Drăghici donatorul, deși trebuia să fie un simplu păstrător. De fapt: ștampilele lui Drăghici. Sunt două pagini de muzică și pe fiecare Drăghici și-a pus – el – ștampila. Oricum, nu trebuia să fie un manuscris Enescu cu altceva decât Enescu. De când, cum și până când Drăghici a deținut manuscrisul și ce a făcut de fapt cu el, și ce a intenționat de fapt să facă?

5. După plecarea lui Enescu în 1946, piesa e cunoscută în România din 1957, când scrie despre ea chiar Mihai Rădulescu. Nu voi lua toate exemplele la dispoziție (nu este necesar), dar aș aminti că în monografia mare a grupului Voicana, de pildă, lucrarea nu e discutată decât o singură dată (1971, vol. I, pp. 518-519) și fără nici o trimitere la vreun manuscris, ci la știrile repetitive din epoca 1922. Voicana et al. au recenzat nu mai puțin de 133 de compoziții Enescu din (firește) 1886-1954. În general, în cazurile în care subzistau și fuseseră clasate deja manuscrisele, ei au făcut referiri la manuscrise, că doar de aceea a fost înființat MNGE, în această privință, nu pentru popularizarea de afișe. Voicana de la Centrul Enescu al Academiei și succesorii lui muzicologi, până la Firca în cele două piscuri din 1985 și 2010, ar fi putut menționa, dacă ar fi văzut manuscrisul, că are semne particulare, pe care orice filolog le notează și din care orice istoric extrage mărturia istorico-filologică fără de care nu se vede cum ar funcționa muzicologia. Dar Voicana et al. cel mai probabil nu aveau ce să vadă: manuscrisul Hommage Fauré 1922 nu le era accesibil. Firca este sigur că l-a văzut, dar nu îl descrie complet nicăieri. Toți, la rând – cei mai buni – au trecut pe lângă sau peste ștampilele Drăghici, cele care fie i-au împiedicat să studieze manuscrisul (asta a însemnat ștampilarea: nu era accesibil), fie au împiedicat-o să constate – ar fi fost prima, și așa ar fi fost firesc – furtul. 

6. Dar nici asta nu este tot: pentru că deocamdată nu știm când Drăghici a și făcut măcar ce scrie în ștampilă: donația. Actul de deturnare – furt – completat din rațiuni care scapă cu o donație tocmai către Muzeul din a cărui arhivă a furat. Necontrolat cu deceniile de nimeni și camuflat sau apărat în secret – se mai numește cârdășie – de toți apropiații lui. E ca și cum Trump ar dona Groenlanda, dacă ați urmărit și alte ștampilări. Sigur că lucrul este în principiu posibil, dar mai întâi e necesar să deții Groenlanda. Și anume: în conformitate cu dorința ei de Groenlandă și poate chiar cu un eventual testament al său. Necum altfel.

7. Cine însă pune față în față cele două reproduceri din 2022 – ediția critică a întregului vs. eșantionul final excerptat – constată un fapt mai curios. Nu știu cui să-l atribui. În facsimilul partiturii nu au fost eliminate ștampilele Drăghici, dar în reproducerea finalului fragmentar nu numai că dispare ștampila lui Drăghici (era cum spuneam un portativ gol mai jos, deci producea un inconvenient tipografic) și în același timp apare o altă ștampilă, roșie, rotundă, ilizibilă, comunistă, a Muzeului Enescu. Donația a fost deci făcută. Când, nu știm. Dacă ne ghidăm după un alt botoșănean de pomini, M. Handoca cu manuscrisele Eliade furate și distruse editorial în 1986-1989, s-ar putea să fie un proces operat după Drăghici – cum subzistă materiale de la el la BAR din 1987 – adică între data morții, 1983, și 1989, ca să apară totuși comunista ștampilă a MNGE.

8. Dacă ștampilele dreptunghiulare negre Drăghici sunt într-un loc, dar nu în celălalt, și dacă ștampila roșie MNGE e în al doilea loc, dar nu în primul, asta arată între altele că numai lucrul cu toate reproducerile din toate edițiile și volumele despre Enescu poate înfrunta, la răstimpuri, infamia romeodrăghiciană. La ce creative reading te obligă orice arhivă închisă, blocată, containerizată.

9. Dar vor putea fi vreodată disjunse soluțiile de depozitare, ultimii ani în istoria arhivei Enescu, de întreaga istorie a arhivei Enescu, așa cum a strâns-o el și așa cum alții, fără știrea lui și apoi fără el, în cap cu Drăghici, au batjocorit-o?

10. Rămâne de înțeles un alt lucru: cât de sigur să fi fost Drăghici că este înconjurat de monstruoasa impunitate oferită de toți semenii lui, ca să ia și prima filă, și a doua filă – și să le aplice ștampila? Față de Drăghici însuși, în episodul de astăzi am descoperit și că Drăghici se poate autosurclasa: s-a ștampilat pe amândouă, ce mai, pe toate paginile manuscrisului rar Enescu. O făcea îndeobște – din 2021 știm – numai pe prima.  

Perspectivele patriotic îmbătătoare de mai sus ar îndemna pe oricine să dea un examen de admitere la Securitatea Națională. A patrimoniului, fără discuție. Deși nu am certitudinea că asta mai interesează pe cineva. Nici măcar pe cât încă o Piesă pe numele lui Drăghici, de (ați ghicit) 10 măsuri.

Pentru că, răsfoind la întâmplare publicații ale fondului Enescu de la MNGE, rezultă câteodată că la MNGE s-ar fi instalat – cu „avem de toate”, „momentan noi ne descurcăm foarte bine, ne descurcăm foarte bine” – notoriul muzicolog Bănicioiu. 

Edițiile critice ale MNGE

Dar numai el? Să răsfoim și publicații cu mult mai accesibile tuturor, de data asta chiar editate sub egida MNGE și prezentate autoritar, tot în premieră, ca ediții critice. După un Bănicioiu muzicolog, pare că s-a statornicit și enescologul Handoca.  

În interviul telefonic pentru RRM am fost întrebat ce cred că ar trebui făcut în materie de  patrimoniu Enescu. Nicidecum eu nu ar trebui să mă pronunț mai întâi: știu bine, sunt instituții și autorități responsabile și toate ar trebui implicate, precum și implicați toți cei care au demonstrat ceva prin studierea acestui patrimoniu, fiecare cu ce poate aduce pozitiv în dezbatere, după competențe și mai ales bine federat, adică subordonat la Enescu. Am menționat printre altele că sunt chiar lucruri apărute recent care vor trebui deja refăcute. De pildă ediții de corespondență primită de Enescu. Un exemplu din 2020 (iar nu din 1960): volum editat de Muzeul Național „George Enescu”. Iată două pagini aproape la întâmplare. Pentru că sunt literalmente mii de greșeli. Te dor ochii.

Nu e timp să mai constatăm cum, în traducere, tatăl lui Menuhin e ba respectuos, ba îl tutuiește rapid pe Enescu, de zici că sunt, într-un biet bilet, trei. Nici că la MNGE lipsesc două litere din Juillard. Astea sunt nimicuri: avem aici un record destul de absolut în materie de transcriere simplă: ave Duffreu pentru avenue de Suffren! Și în loc de [arondismentul] XVe – unde există avenue de Suffren și unde la no. 149 există și un hotel Le Bailli [de Suffren, ilustrul amiral], adică exact unde stătea austriacul corespondent… – traducerea dă secolul al XV-lea.

Cum ne permitem oare să umilim Parisul și franceza într-atât, când până acum, sauf erreur de ma part, nimeni nu a identificat o singură greșeală de redactare sau de pronunție a lui Enescu în franceză, limbă cvasi-maternă pe care o stăpânea cu adevărat, că nu era decât un instrument în plus pentru el, care putea cânta la toate? Mon œil, ce vedeți aici face parte din ceea ce la MNGE se numește ediție critică. Și sigur numai acolo. Nu poți decât adăuga sastisit: Handoca, ieși din MNGE! Să privim cu ultime bunăvoințe faptul că nu se mai poate așa; chiar nu așa. Sau, în fine, atât îmi rămâne mie de spus de aici, din sectorul meu… ăă… din secolul meu III.

Iar dacă MNGE a anunțat ieri – tot în premieră – un standard de editare prin dl Văidean, să-l cităm și felicităm: „consider că cercetarea enesciană ar trebui, fie și în ipostaza ei detectivistică, să rămână hrănită de ceea ce împlinirile ei cele mai mărețe au demonstrat că reprezintă o seamă de virtuți cardinale și vitale, căci sunt impuse prin emanație dinspre însuși modelul celui în jurul căruia gravitează: eleganța și ponderația tonului, cumpănirea îndelungă a fiecărui detaliu, funciara decență pe care o presupune hotărârea anahoretică de a nu scoate la iveală decât rezultate limpezite, ferm controlate în toate consecințele lor”. Nu ar fi așadar ceva mai indicat ca dl Văidean mai întâi să-și sesizeze colegii din MNGE? (Nu le dau nici aici numele: nu asta importă, nici nu vreau să fac rău.) Nu ar fi așadar optim ca MNGE să decidă cum își pot cere scuze și mai ales cum ar putea reedita istorico-filologic serios toată corespondența Enescu, arondată în secolul ei și în secolul nostru?

Greul

În poziția sa, MNGE se hazardează să menționeze cu privire la Drăghici, în două rânduri, „notoria lui «colecție»” și „notoriei «colecții»”. Nu știu cine e mai novice aici, MNGE sau dl Văidean, dar asta e sigur o greșeală de începător. „Notorii” pot fi la fel de bine caniculele bucureștene și tastatura QWERTY, anul 1866 sau gulașul, Râmaru sau Nepomuk Hummel. Nu spui nimic prin notoria, dacă nu califici de ce ar fi așa, nici ce înseamnă, pentru tine ca muzeu. Ce ai făcut fie ca să descoperi că ai fost furat, ca muzeu, fie ca să asimilezi, ca muzeu, ce au descoperit cei din afara muzeului (cu condiția să nu fie în prealabil proscriși să se exprime public și eventual să li se dea sfaturi cum să își scrie sau mai bine să nu își mai scrie articolele). Orice ar însemna notorie, din august 2021 lucrurile s-au schimbat. Dacă o directoare MNGE care l-a cunoscut bine pe Drăghici contrazice în perpetuitate un ulterior tânăr colaborator supleant al conducerii MNGE, atunci problema este în interiorul și în istoria MNGE. Nu este la mine, o retrimit unde îi este locul. La mine este tocmai evidențierea problemelor din istoria MNGE, raportată mereu la Enescu, pentru că acestuia, ele, i-au făcut rău. De unde și titlul articolului anterior. O fostă directoare MNGE, Laura Manolache, a spus-o încă din 2021 ferm: nu există o colecție Drăghici, există arhiva Enescu. Drăghici nu colecționa manuscrise de muzică, definitive și unicate, ale lui Enescu. Nu avea cum. Că și-a pus ștampilele pe unele dintre ele – așa cum Handoca a scris el cu pixul în manuscrisele lui Eliade – este numai o infamie a lui și un dezastru instituțional perpetuat, pentru noi toți. „La final [înainte de 1977] s-a ajuns că oricine dorea să ajungă acolo [la MNGE] și să sustragă ceva putea face lucrul ăsta”.

După mai bine de patru ani de containere MNGE pentru manuscrisele de muzică Enescu și după mai bine de patru ani de demonstrații că manuscrisele Enescu ajunse în licitații sunt în directă legătură cu foști angajați și complici ai MNGE care au furat din bunurile Enescu, în cap cu Drăghici, iată că MNGE – la prima ieșire publică din august 2021 încoace – se aliniază decis și plenar tocmai la… poziția din 2021 a caselor de licitații! Asta au spus licitatorii în 2021, asta spune MNGE în 2026: „Este foarte dificil ca, de la nivelul unei instituții, să se stabilească vreun verdict public asupra vinovăției lui Romeo Drăghici. Tot ce se poate afirma, chiar pe baza mărturiilor lui Romeo Drăghici, este că el deținea propria sa colecție Enescu”. Una de afișe! Colecție de afișe, cum am arătat pe larg, nu de manuscrise unice de muzică Enescu. Nu de scrisori intime Enescu.

În postumitate, Drăghici e continuat de MNGE, Drăghici e apărat de MNGE, din Drăghici, exclusiv, se citează în poziția MNGE. Ce susține MNGE în premieră e foarte acut și antrenează două chestiuni. De ce mai exact ar fi atât de dificil? Părinte fondator, ce-l face totuși pe Drăghici atât de apofatic? Ce reține MNGE în a elabora un simplu proiect de cercetare din care, deținând ce nu are nimeni – pentru că MNGE împiedică accesul – să discernem cât și cum s-a furat? Și mai ales: MNGE e atât de înfrățit cu chiar casele de licitații care au vândut inedite Enescu dovedite (de mine chiar) a fi fost furate din patrimoniul Enescu de la Muzeu? Cum se face că, după tăcerea acumulată din 2021 până în 2026, tot ce găsește mai bun de afirmat în premieră și public MNGE este că are aceeași poziție cu casele de licitații? Nu casele de licitații s-au exonerat afirmând că există notoria „Colecție Drăghici” și notoria „Donație Drăghici”, producând chiar și acte dovedite a fi false, în timp ce noi, ceilalți, demonstram cu o bibliotecă că o „Colecție Drăghici” indică tocmai furturile lui Drăghici, de l-am prins chiar semnându-se de mână pe partituri de mână ale copilului Enescu, de nici nu mai distingi autorul? Ce avea de donat un Drăghici între Enescu și Enescu, de la Enescu la Muzeul Enescu? Care a fost rațiunea, necesitatea și circuitul prin care apare „notoria” ștampilă? Cum discernem și cum atribuim evidența că despre Enescu aflăm mereu noutăți despre cât a putut suferi în ultimii ani ai absenței lui din România (cu multe documente inedite), deci inclusiv că avutul lui scădea (i se luau manuscrisele), pe când aflăm simultan și că „Colecția Drăghici” tot creștea în chiar aceiași ani? Nu e asta o problemă muzicală, muzicologică, patrimonială, culturală, istorică, civică, duminicală? De ce ștampila Drăghici (acum și cu albastru, ca să o prezint în premieră) trebuie să figureze pe această scrisoare magnifică din 1931 a preotului Constantin Bobulescu despre manuscrisele muzicale de secol XVII de la Putna, dacă totuși Enescu, destinatarul și apoi donatorul, a primit-o?

Moartea unui copac

O altă eroare de novice în poziția MNGE e să presupui că, dacă formulezi ceva mai expresiv, ai încălca coduri. Istoria culturală a politeții – din China până în occidenturi – are problema asta mare că prin politețe s-a putut nu numai foarte bine minți, minți perfect chiar, ci și tâlhări și ucide – foarte legal de altminteri (ca la naziști). E ca la avântul autenticist din interbelicul local: doriți mai multă autenticitate? aveți grijă ce vă doriți. Cam autentici au fost și Nae, și legionarii, și toți cei implicați în Holocaustul românesc, și Ceaușescu. Nu e o valoare în sine și neapărat nu e o valoare etică, autenticitatea. Așa și cu politețea. Procedura a bătut materia vie, drapajul ordura, constrângerile libertatea, litera spiritul, se poate continua. Putin, în public, este suficient de politicos. În rest, ne-a nenorocit prezentul și viitorul. Dar copacul acela care s-a prăbușit din senin peste un container cu muzica lui Enescu nu a fost – dacă nu mă înșel – deloc politicos. Murind astfel (chiar și la el trebuie să ne gândim: era o ființă), a plonjat cu tonajul adevărului lui de arbore bolnav și neîngrijit, regn vecin tratat cam pe cât o anumită arhivă. Politețea, autenticitatea și de altfel toate publicațiile au un rost dacă se află într-un raport ferm cu o formă de adevăr. De acolo începem. Nu de la impresii de începător cu privire la stilistici care scapă. Poate că dl Văidean sau altcineva la MNGE are unele carențe de lectură din Hasdeu, Cioran sau Bogza, ca să evit contemporani sau străini (Gandhi, pentru că însăși non-violența poate șfichiui). Nu numai că nu a înțeles cum se întețește formularea în fața dezastrului, dar nici măcar nu-și închipuie cum arată, de fapt, un veritabil răspuns devastator. Îl confundă, oricum, cu barcarolele mele de intensitate variată în fața unor nemernicii, pentru care oricum publicul nu are nici o datorie să se plictisească soldățește și aferat, în ceața tuturor ambiguităților și a naționalei aflări în treabă.

Minunea

Dar nu mai suntem nici măcar în epoca reușitelor integrale ale lui Firca și Bentoiu. De ani de zile suntem deja într-un context cu totul nou, când în raport tocmai cu manuscrisele depozitate la MNGE (încă în containere la ora acestui text) unii dintre noi, cei mai buni dintre noi, au făcut ediții și descoperiri peste care nu se mai poate trece, pentru că au intrat ele însele în etapa de sinteză și asimilare internațională. Am descris astfel noutatea absolută pe care, în ultimii zece ani, a adus-o nu un muzicolog, ci un muzician: maestrul Gabriel Bebeșelea. Competențele și pledoaria sa au putut conchide chiar mai stringent și mai bine decât au făcut-o Noel Malcolm, Clemansa Firca și Pascal Bentoiu, ca și restul enescologiei: prin ansamblul manuscriselor de muzică timpurii – multe încă inedite și blocate cercetării – Enescu a devenit Enescu printr-o ecloziune-miracol. „Există un fapt absolut fascinant, nemaiîntâlnit în întreaga istorie a muzicii la nici un compozitor până la el. Între vârsta de 13 și 15 ani” – adică în miezul sonor al Europei, în Viena și mai ales în Parisul unde există azi place Enesco – „George Enescu a reușit să realizeze sinteza a trei secole de muzică cultă vest-europeană. În mod absolut miraculos, în doar trei ani, Enescu a reușit să creeze tot ce lipsea României din istoria muzicii […]. Sinteză de trei secole în trei ani – și realizată la ce vârstă! Așadar, publicarea integrală a manuscriselor și a schițelor sale ar susține și potența amploarea geniului său, aducând în conștiința publică faptul că Enescu e chiar mai mare și mai important pentru cultura română și universală decât ni l-am imaginat până acum”. Altfel decât ni l-am imaginat până acum.

Ce spune aici Gabriel Bebeșelea (în cartea sa Musica ricercata sau 11 povestiri muzicale surprinzătoare, Humanitas 2024, p. 214, și în interviuri mai vechi). Enescu n-ar fi putut fi în nici un caz mai mult nici dacă toți, de la Monteverdi la Fauré, ar fi fost (ridicol, nu?) români. În acele manuscrise de opere și schițe timpurii e o întreagă Evanghelie a copilăriei, cu apocrifitate dată de absența numerelor canonice de opus. Ar trebui să o recompunem zi după zi, din calendarul, orarele și geografia lui, cu tot ce învăța, tot ce cânta și citea, fiecare amănunt posibil restituit la locul lui. Pentru aceasta ne trebuie manuscrisele în domeniu public. Și nu e indicat să știm chiar și cum îi chema pe pisicii lui moldovenești, despre care îi ținea la curent cu atâta grijă mama lui? Se numeau Alicsandru, Finița, Cioara și Picu, ghicim repede care erau motani și o pisică ce culoare putea avea.

Cu mult mai precar și modest, pe mine mă interesează dacă împlinirea unică a lui Enescu adolescent, declanșatorul operei ca întreg, devenirea însăși a lui Enescu în calitatea sa totală de Enescu are sau nu are ștampile Drăghici. Atât, pentru moment (Sonotheism: Religion in Enescu fiind altceva). Studiez adică netrebnicia, contribui la Failure Studies: m-am antrenat 30 de ani cu arhiva Eliade. În care e invitat desigur să facă descoperiri istorico-religioase oricine, inclusiv orice muzicolog. Deocamdată pregătesc demonstrarea unui nou plagiat al lui Eliade din 1938, semn – de vărsat tot la Failure Studies – că nu poți fi fascist la prânz și, seara, savant onest, nici în dimineața de după erou mitologic autoficțional. 

Din câte știu, Vlad Văidean s-a manifestat exclusiv ca muzicolog. Este oare suficient, vreau să spun, este asta suficient pentru Enescu? Sir Noel Malcolm a demonstrat că se poate veni din afara muzicologiei, și de fapt de oriunde, dacă ajungi la rezultate, și a mai demonstrat că ele pot fi mari, mai ales când vii dinspre mai multe competențe și domenii. Dincolo de faptul că muzica cu tematică religioasă din toată opera lui Enescu – multă fiind inedită și deci inaccesibilă mie în manuscris: dar MNGE nu a făcut 70 de ani mai nimic cu ea (al patrulea contrast) – beneficiază imediat de progresele în istoria religiilor, multe alte discipline în afara muzicologiei în sensul ei strict contribuie la studiul lui Enescu. Firește, numai dacă el va fi în sfârșit considerat după cum merită: obiect de cunoaștere total în ansamblul culturilor pe care le sintetizează și le reprezintă. Încarnare a muzicii și a Europei și a democrației și a adevărului și a maiestății acestora. Altfel spus (cu zece ani în urmă): de ce este el cel mai împlinit dintre noi.

Un exemplu pregnant în afara muzicologiei: servește chiar și istoria politică. Și anume: îmbunătățind chiar zeiasca memorie la sfârșit în declin a lui Enescu însuși. A demonstrat-o Gabriel Bebeșelea, în studiul său perfect despre Pastorale-Fantaisie pour petit orchestre (1899), care ar fi putut avea număr de opus și ar fi putut intra sau rămâne în repertoriul de concert. Pentru a-i remedia statutul de lucrare complet definitivată de Enescu, pentru a o reînvia (cum spun metaforele monoteiste), Gabriel Bebeșelea nu a realizat numai ediția minuțioasă publicată chiar de MNGE, lucrând el cu manuscrisul de la MNGE, apoi înregistrarea de referință și numeroase concerte în marile săli de concert ale lumii. El s-a întrebat și care a fost destinul ei: ce s-a întâmplat de nu s-a mai cântat după 1899 și de ce spune Enescu în 1952 că ar fi căzut la premiera pariziană? Pentru că trebuia să apară cineva să întrebe, din afara muzicologiei: ce altceva s-a întâmplat în Parisul acelei săptămâni? Ca să descopere că tocmai atunci murea președintele Franței, s-au închis imediat teatrele și s-au suspendat toate concertele, tot ce fusese programat, premierele inclusiv! Aceasta uitase Enescu la senectute despre el însuși. Nu muzica lui avea vreo vină. Ci politica. Sună cunoscut?

Unui coleg considerabil mai tânăr care asimilează și respectă regulile jocului, ca și competențele și progresele dialogului public, se cuvine să-i acordăm mereu un spațiu suplimentar. O fac în continuare față de dl Văidean, bucuros, asta chiar și când nu le respectă, ba chiar le încalcă. Indiferent de cine reprezentat, deci chiar și de viitorul său director, MNGE nu mai poate ascunde, din 2021 încoace sau măcar începând de astăzi, când s-a exprimat, marile probleme care alienează studiul și perturbă înțelegerea lui Enescu. MNGE trebuie să intre în transparență. MNGE trebuie să demonstreze activ că mai merită să găzduiască și să patroneze în exclusivitate o comoară care nu muzeală e. MNGE trebuie să colaboreze. MNGE trebuie să permită accesul tuturor celor interesați și apți să contribuie cu ceva pertinent la bunăstarea muzicii și a memoriei lui Enescu. Să se comporte în orice circumstanță ca ceea ce ar putea deveni, deși nu e, azi, deloc: cel mai împlinit muzeu de la noi, o mare instituție publică a Bucureștilor, pentru care ar merita oricând să iei avionul încoace (sau trenul: e mult mai enescian). Să se prezinte deci ca M.N.G.E., nu cu aparența unui impenetrabil și anonim fief de vătafi care răspund abia după cinci ani (și încă cinci zile) la probleme de integritate și imunitate culturală națională și europeană, de care Muzeului însuși ar fi trebuit să-i pese, din capul locului și prin fișa posturilor (53 de posturi în organigramă, deci de norme întregi), fără hiatus, măcar din 1990. Și să învețe, desigur, toți angajații puțină franceză, puțină geografie și puțină istorie, ca să ecariseze impostura, e oricum prea târziu.

Așa m-a impresionat, în „poziția susținută de MNGE”, cuvântul tardivitate. Să nu-l mai fi întâlnit niciodată? Ba cum: la același Vlad Văidean și tot în raport cu ceva scris de mine despre Enescu, dar în 2021, pe când manuscrisele tocmai fuseseră destinate containerelor și nu știa nimeni, dar mai ales pe când el nu era încă colaborator al MNGE, deci nu vorbea decât în nume propriu – ca mine, practic: și atunci, și acum – necum în numele MNGE, ca supleant al conducerii MNGE: „Evident însă că impedimente rămân și chiar par să prolifereze cu duiumul, după cum demonstrează cu asupra de măsură cercetările de ultimă oră ale lui Eugen Ciurtin, deopotrivă admirabile prin patos scormonitor și deprimante prin ceea ce lasă să se întrevadă cu privire la starea de fapt a patrimoniului enescian – un dezastru absolut debusolant al devălmășiilor și risipirilor, al tardivităților și răstălmăcirilor. Din această jalnică perspectivă, nici că se poate concepe ceva de o mai dureroasă ironie decât dezinteresul de-a dreptul angelic în privința circulației propriilor partituri, precum și încrederea dezarmantă pe care Enescu și-o declara în unele interviuri cu privire la destinul său postum: «Nu mă interesează deloc ce căutare au lucrările mele» (Spectator, 18.XI.1943); «Posteritatea va selecționa opera mea și va tipări ce e bun. În privința aceasta, n-am nici o grijă» (Rampa, 22.IX.1923). | Întrebarea retorică urmează, inevitabilă: ne-am învrednicit oare de a-i fi acea posteritate căreia a înțeles să-i acorde un asemenea gir de încredere nestrămutată? | Sunt lipsit de orice veleități detectivistice, arhivistice sau combative pe plan administrativ, și încă nici nu aș îndrăzni să afirm că am reușit să urmăresc până la capăt încrengăturile de interese impure și inerții obscure pe care Eugen Ciurtin le denunță dintr-o postură ce mi se pare de o perfectă legitimitate. De undeva de pe margine țin însă să-mi declar tot sprijinul pentru efortul dumnealui, chiar dacă fac parte din acea tagmă a muzicologilor căreia am sesizat că pe alocuri îi reproșează tocmai rămânerea pe margine. Chiar nu știu să mă pronunț în această privință. Fiecare își cunoaște limitele proprii, iar enescologia s-a conturat în timp ca o ramură de sine stătătoare a muzicologiei românești, care însă actualmente nu pare să mai rodească atât de prolific ca altădată. | […] Descoperind însă, de departe, tardiv și în deplină consternare, atâtea injustiții și inepții ce fac roată în jurul reputației lui Enescu tocmai în acest an aniversar, îmi dau seama deodată că nici nu se pune problema vreunei prisosințe în ceea ce-l privește pe Enescu. Încă mai trebuie fără istov întărit ceea ce ar fi trebuit să se impună de multă vreme ca o banală și frumoasă evidență globală: faptul că – și mă exprim acum în termeni a căror proprietate garantez că o am și o cântăresc cât de bine sunt eu în stare – George Enescu rămâne apariția românească de cea mai legitimă și reală reverberație universală, una dintre puținele care ar mai putea justifica într-o oarecare măsură existența istorică și culturală a acestui popor care altminteri nu ține să se distingă prin vreo teribilă măreție”.

Am fi deci înțeleși.

Nu mai e de adăugat aici decât lecția cardinală dăruită de Enescu pentru orice ar fi litigios, dificil sau sumbru: el nu mințea. Și – pentru că spunea adevărul: asta protejează – nici nu era un fricos.

Bunavestire 2026.