„Pro-occidentalii”, „pro-europenii”, „pro-rușii” și pro-românii

Pentru o cât mai bună înțelegere a situației actuale din România este necesar să fie avute în vedere mai multe dimensiuni.

Pe plan pur intern, este evident că pachetele de modificări legislative din ultimul an și ceva au afectat nu doar segmente mari din populație, ci și grupuri de interese influente. În plus, unele dintre măsurile anunțate în continuare vizau și mai multe astfel de grupuri.

Tensiunile au depășit, însă, ceea ce era oarecum standard de așteptat de la orice reforme substanțiale din mai multe motive ce au favorizat partide diferite.

De exemplu, amânarea inițială a reformelor în sectorul public a creat un deficit de legitimitate pentru taxele și alte constrângeri aplicate rapid sectorului privat. Cu cât întârzierile și blocajele în reformarea zonei publice s-au prelungit, în timp ce veștile proaste pentru sectorul privat se acumulau, deficitul de legitimitate a crescut. Acesta a făcut mai ușoară exploatarea politică a nemulțumirilor.

De asemenea, a contat faptul că modificările adoptate nu au reprezentat, din păcate, doar lucruri bune pentru România. Ele au inclus și destule greșeli ce au generat și reacții adverse legitime.

În domeniul politicilor publice, nu este suficient ca diagnosticul să fie bun și medicamentul să fie corect identificat (și nu a fost întotdeauna cazul). Modul de prioritizare, doza și ritmul de administrare sunt la fel de importante și ele.

Reacțiile au fost exacerbate și de fondul anulării primului tur al alegerilor prezidențiale din 2024 care a crescut suspiciunea unor segmente față de stat și reticența la reforme care afectau mai mult omul obișnuit.

Miza mare a reformării pensiilor în justiție și o serie de erori de abordare pe acel subiect au avut și ele un rol important în tensionarea jocurilor de putere. Mai ales creșterea vârstei de pensionare a generat mobilizări și din afara domeniului justiției, o serie de categorii profesionale anticipând măsuri similare și în cazul lor și unele grupuri influente realizând că aceasta va perturba indirect multe sisteme de putere[i].

Presați de direcția modificărilor și de alte evoluții la care mă voi referi mai jos și încurajați de scorul redus în sondaje al partidelor care au susținut reforme – unii actori au și adoptat o tactică eronată. Nu s-au mai concentrat pe numeroasele greșeli de execuție, ci au negat însăși problema pe părțile care-i interesau.

Or problematica vârstei de pensionare mult mai reduse decât media UE nu avea cum să atragă cine știe ce simpatii. Aceasta cu atât mai mult în contextul unor reforme ce afectau deja populația largă și al unor rezultate foarte slabe în combaterea marii corupții.

De asemenea, pe partea de risipă de fonduri publice, o creștere economică de numai 0,9% din PIB în 2024 concomitent cu un deficit de 9,3% din PIB, și asta în condițiile în care România aproape că și-a dublat datoria externă în perioada 2021-2024, arătase deja că rețeta anterioară nu era sustenabilă.

Această eroare de tactică a fost potențată de modul de gestionare a moțiunii de cenzură în sine. Motivația slab argumentată a moțiunii, susținerea sa vizibilă de către numeroase personaje fără credibilitate etică, rolul unui partid asociat cu risipa enormă din anii anteriori în coordonarea comunicării politice, precum și episoade flagrante de personalizare și intimidare prin instituții publice au fost tot atâtea greșeli de abordare.

Aceste elemente au crescut rapid legitimitatea publică a direcției reformiste, cumva post-factum.

Practic, unele forțe politice au fost percepute de mai mulți români ca fiind mai preocupate de interesul general decât altele, chiar dacă reformele lăsaseră de dorit[ii].

Așa s-a ajuns ca de la un scor slab în sondaje pentru forțele politice ce au promovat reforme în ajunul moțiunii, să se ajungă la câteva săptămâni după aceea la un scor semnificativ mai bun. Acesta a fost suficient cât să dea de gândit cu privire la rezultatele potențiale ale unor alegeri anticipate și a necesitat timp de analiză și renegocieri, reducând plaja de opțiuni politice pentru o parte din promotorii moțiunii.

Dar blocajele încă în curs și conflictele din ultimele luni nu ar putea fi înțelese bine fără a avea în vedere și alte 3 dimensiuni influențate și extern.

Astfel, pe plan politico-securitar, retensionarea situației între Guvernul american și Uniunea Europeană a complicat unele aspecte și pentru România.

SUA este în continuare implicată în ritm alert într-o campanie globală pe multiple fronturi în care încearcă să securizeze poziții strategice, să contracareze mutările Chinei și să neutralizeze din aliații acesteia.

În acest context, este tentată să-și clasifice aliații/partenerii în funcție de gradul de utilitate strategică și de disponibilitatea de a sprijini planurile americane de termen scurt.

Deși UE a făcut numeroase concesii în ultimii ani pentru a acomoda cerințele americane, lipsa de sprijin sau sprijinul slab pentru inițiativele SUA în alte zone decât cea legată de Ucraina au deranjat repetat.

Aceasta cu atât mai mult cu cât transferul mare de responsabilități financiare pentru securitatea europeană de la SUA către Uniunea Europeană din ultimii ani o făcuse pe aceasta din urmă să preseze deja pentru o alocare proporțională și de influență geopolitică în zonă.

Adică, dacă tot trebuie să fie principalul finanțator al războiului din Ucraina și al reînarmării continentului, UE acționează în direcția unei emancipări politico-militare reale față de SUA.

Deși speră multe de la un eventual succes al Partidului Democrat la alegerile parlamentare americane „midterm” din noiembrie, UE se teme, astfel, că intrarea strategiei americane într-o fază de divergență cu cea europeană pe mai multe niveluri poate fi de termen mai lung.

Perpetuarea slăbiciunii politico-militare ar expune-o și față de restul de forțe majore geopolitice din lume implicate în procesul de reîmpărțire de sfere de influență ce se derulează în prezent.

Concentrarea „Bruxelles-ului” din ultima perioadă pe sprijinirea furnizorilor de pe continent nu doar în domeniul militar, dar și în privința dezvoltării unei autonomii digitale și de comunicații[iii] etc, precum și criteriile de eligibilitate pentru programul de finanțare a înarmării SAFE, reflectă această dorință de emancipare.

După o perioadă de relativă calmare a tensiunilor dintre SUA și UE la finalul anului trecut, au apărut mai multe evoluții care au putut fi interpretate la Washington ca semnale ale unei emancipări mai largi.

Printre acestea se numără poziționarea UE față de atacarea Iranului, începută în februarie 2026. Importantă a fost probabil și configurația finală a programului SAFE care prevede o preferință pentru furnizori europeni pentru aproximativ 65% din fonduri, și include în rest și așa-numita clauza de independență[iv].

În paralel, mai multe companii americane au fost eliminate gradual, direct sau indirect, din anumite sisteme europene de comunicații și baze de date.[v]

Pierderea alegerilor de Viktor Orban nu a ajutat nici ea percepția relației transatlantice.

A crescut, astfel, tentația SUA de a-și securiza influența în UE oriunde se poate.

Țările europene slab guvernate în medie de decenii, precum România, au fost prinse nepregătite de noul tip de tensiune SUA-UE de mai sus.

Numeroasele avantaje pe ansamblu, dar și dependența mare (și destul de standard pentru toate statele membre ale UE) de comerțul intra comunitar – aprox 78% din comerțul României fiind cu alte state membre UE plus UK – împing tradițional spre o acomodare europeană pe subiectele importante.

Deși viza un domeniu sensibil, participarea la inițiativele UE de creștere a puterii militare nu a părut problematică. Mai tot restul blocului european era destul de unit în jurul ideii că UE ar avea nevoie de vectori comuni de putere militară, niciun stat membru neputând avea singur vreo pondere globală militară suficientă în prezent, iar SUA însăși ceruse întărirea militară a UE.

Pe fondul de mai sus, creșterea discursului «pro-european» (echilibrând mult mai răspânditul anterior discurs «pro-occidental»), precum si participarea României la programul european de finanțare militară SAFE, au venit destul de natural.

Doar că una este creșterea puterii militare a UE și alta este creșterea emancipării acesteia față de SUA.

Într-un context de presiune spre emancipare, pe lângă multe beneficii, programele precum SAFE includ și o dilemă cumva structurală pentru țări ca România, raportat la linia roșie a strategiei de apărare.

Problema derivă în principal din nivelul relativ redus al cheltuielilor de apărare de mulți ani.

În aceste condiții, opțiunile mari exercitate prin programul SAFE pot influența o parte importantă a bugetului militar românesc pentru o perioadă îndelungată dacă alocările vor rămâne similare.

Ca idee, alocarea SAFE pentru România de aproape 17 miliarde de euro este echivalentul a aproximativ 2 ani de buget total al Ministerului Apărării dacă luăm nivelul din 2025[vi].

Programul SAFE este finanțat prin împrumuturi cu dobândă mică, are o perioadă de grație de 10 ani și după aceea trebuie plătit etalat până în 2045. Presiunea spre alte cheltuieli mari, tot europene, de compatibilizare a altor echipamente și capabilități de muniție și logistică în viitor devine, însă, inerentă.

Semnificația este, în principal, politico-militară, chiar dacă și economicul contează. Astfel, deși efectul nu este imediat, se împinge structural spre o convergență militară cu UE (și, în pasul doi – într-un context de emancipare a UE – convergență politico-militară).

Aceasta lasă mai puțin spațiu pentru SUA, partenerul militar strategic tradițional.

Cu alte cuvinte dacă până la SAFE, România a susținut constant direct sau indirect prioritizarea politico-militară a SUA (opunându-se dezvoltării apărării europene în afara NATO și concentrând grosul achizițiilor militare către furnizori americani etc), conjunctura nevoii și din perspectivă americană a militarizării UE, presiunea europeană spre o emancipare reală și dimensiunile mari ale opțiunilor României din SAFE presează indirect asupra liniei roșii respective.[vii]

Acest aspect pare să fi fost sesizat cu întârziere la noi în toate dimensiunile sale, chiar dacă participarea la SAFE nu a fost întâmplătoare, volatilitatea strategică americană în regiune împingând la prudență și diversificare de opțiuni.

Este posibil ca nemulțumirea americană destul de transparentă față de configurația finală a SAFE și, parțial, față de orientarea guvernării percepută ca prea dezechilibrat «pro-europeană»[viii] să fi avut un rol în dezinvoltura cu care nu s-a mai așteptat rotativa și s-a generat căderea Guvernului fără o formulă de înlocuire garantată. Moțiunea era pregătită mai demult, dar a și fost depusă la două săptămâni după căderea lui Viktor Orban în Ungaria, mutând parțial un câmp de tensiune UE-SUA de acolo la noi.

Cu un buget militar aproximativ dublu ca pondere în PIB decât România și o structură de putere, în medie, mai competentă, Polonia s-a putut plasa mai inteligent tactic.

Pare că în prezent se încearcă o reechilibrare între “”pro-occidentalism” și “pro-europenism”, inclusiv semantică (cu prioritizarea SUA pe partea militaro-strategică). Anunțul recent[ix] cu privire la o țintă de alocare bugetară pentru Ministerul Apărării de 3,7% din PIB (de la vreo 2,4%) vine, probabil, tot în acest context.

Deși impactul bugetar va fi resimțit decalat în timp (având în vedere perioada de grație de rambursare a SAFE), nevoia de finanțare suplimentară va deveni structurală curând. Ea va complica și mai mult peisajul politic românesc. Cam singurul aspect pozitiv al acesteia este evidențierea și mai clară a nevoii de reforme reale, nu mimate, gradul prea mare de risipă și furt de la noi generând vulnerabilități și pentru aliați.

Pe lângă concurența de influență politico-militară în creștere între SUA și UE cu privire la România, lucrurile sunt complicate și de dimensiunea tensiunilor ideologice între republicani și «Bruxelles».

Guvernul american încearcă în continuare să sprijine în toată UE mișcările de tip similar cu MAGA.

Ideea principală este aceea de susținere a unei UE bazată fundamental pe state naționale separate, în timp ce politica „Bruxelles-ului” rămâne una de stimulare a unui bloc din ce în ce mai integrat, considerând că statele naționale tradiționale sunt mai susceptibile să intre în dispute între ele decât să coopereze suficient pentru a face față celorlalte mari forțe geopolitice din lume.

Dacă ne uităm la salturile făcute de diversele partide sprijinite de MAGA în țările UE în ultimii aproximativ doi ani, progresele sunt notabile, dar, de regulă, încă departe de a fi suficiente.

Pierderea alegerilor pe 13 aprilie de Viktor Orban în Ungaria pare să fi fost văzută de Mișcarea MAGA ca una importantă simbolic, generând demersuri multiplicate de creștere a influenței în alte state europene.

Țările din zona central-europeană și estică a fostului bloc comunist sunt de interes natural pentru republicani în acest sens din mai multe motive.

De exemplu, experiența comunistă și stadiul mai scăzut de dezvoltare economică fac aceste țări, inclusiv România, mai deschise natural spre valori conservatoare și de tip național și mai susceptibile față de tipurile de excese care au coalizat curentele din cadrul MAGA.

Poziția geografică a statelor din Europa Centrală și de Est oferă și opțiuni strategice suplimentare.

În anumite scenarii, s-ar putea încerca ca aceste state să funcționeze ca o zonă tampon între Rusia, Turcia și un nucleu european mai mic geografic, dar mai puternic militar.

O astfel de configurație ar facilita menajarea sensibilităților geopolitice ale Rusiei și Turciei față de o UE puternic militarizată.

Tensiunea ideologică de mai sus explică în bună parte și năvala de platforme politice autodeclarate conservatoare în România. Pare că România a «promis» să livreze o astfel de mișcare și mai multe segmente din elitele de facto încearcă să câștige cursa pentru un parteneriat american în acest sens.

O platformă nouă bine gândită și sprijinită ar fi utilă României și ar avea șanse bune, dar nu dacă este promovată de numeroși corupți sau epuizați politic.

În orice caz, înfrângerea lui Viktor Orban (e adevărat, după 16 ani de guvernare) a arătat că UE are multe mijloace de promovare a intereselor sale geopolitice în regiune. Viktor Orban a și beneficiat de un aparat politic competent și coerent ideologic și a fost sprijinit și de Rusia și de reprezentanți americani importanți.

Următoarele 18 luni vor fi, însă, importante pentru direcția finală a UE, 5 state europene urmând să aibă alegeri între timp. Dintre acestea, evoluția Franței după alegerile prezidențiale din 2027 va reprezenta un test major pentru UE, candidata Frontului Național fiind creditată cu prima șansă cam în toate sondajele.

Între timp, tensiunea ideologică dintre MAGA și Bruxelles se va manifesta în multe alte state europene, inclusiv la noi, suprapunându-se parțial și cu interesele războaielor hibride sprijinite, în principal, de «Est».

Al patrulea plan care se manifestă în România este tocmai acela al războaielor hibride, în special dinspre Rusia, dar nu numai (de altfel, și unele segmente de elite de facto de la noi au interese autonome de tip similar).

Amintesc că războaiele culturale de subversiune implică planificări și activități organizate pe perioade lungi de peste 15-25 de ani.

Astfel de campanii urmăresc o divizare a populației unei țări pe cât mai multe falii, speculând orice aspect (de la sprijinirea Ucrainei sau nu, până la a face teme naționale de dispută din croissante și merdenele).

Singurul punct de unitate urmărit de acestea este convingerea populației că foarte multe lucruri merg prost în propriul stat și că nu se poate face nimic pentru o schimbare reală cu elitele sale actuale.

Campania de demoralizare a populației României în derulare de zeci de ani pare că a și intrat în faza finală (nu fără multe motive obiective în spate) și că se încearcă o destabilizare.

Transfugul sovietic, Yuri Bezmenov a sintetizat în anii 80” țintele, liniile de acțiune și rezultatele scontate ale unor astfel de campanii într-un tabel[x] care se potrivește destul de bine cu ce se întâmplă în România.

Pe partea de destabilizare (care durează, de obicei, 2-5 ani și poate fi declanșată când etapa de demoralizare de 15-20 de ani este finalizată) și etape ulterioare, ar fi vorba de:

Din cele de mai sus, doar izolarea externă nu am bifat-o încă, dar se încearcă.

În rest, toate le cam avem, fiind de așteptat ca unele dintre aspecte să crească în intensitate odată cu terminarea perioadelor de vacanțe/concedii și intrarea în iarnă.

Ideea nu este aceea că tabelul de mai sus ar reprezenta vreo formulă magică de înțelegere a realității și nici că o încercare de destabilizare ar trebui să reușească. Dar ține de logică să observăm că mai toate aspectele din el sunt îndeplinite la noi și că acestea sunt de natură să împingă mulți români să fie deschiși către un regim autoritar care să pună ordine în lucruri – ceea ce este tocmai rezultatul final dorit al unor astfel de campanii hibride.

Aceasta nu înseamnă că nu ar mai trebui să avem guverne ferme (fermitatea nu e deloc același lucru cu un regim autoritar), dar dacă nu suntem atenți, o «normalizare» a situației din România de tipul Bezmenov ar risca să fie o soluție doar în interesul unor forțe externe și care să afecteze România timp de decenii.

Grupurile de putere de la noi care cred că ar putea face ele o «normalizare» în interesul lor ar risca foarte mult – așa ceva nu se face în beneficiul principalelor structuri de putere existente decât în condiții extraordinare care nu sunt îndeplinite. Chiar dacă ar reuși o aparentă «normalizare» inițial, în 2-3 ani ar fi foarte ușor de generat «normalizarea» dorită extern. De aceea o soluție negociată și care să fie sustenabilă pentru interesul general ar fi și cea mai eficientă, de regulă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât războaiele hibride au depășit de ani de zile partea de subminare culturală și s-au extins și la alte domenii, operând și la nivelul întregii UE.

Este foarte posibil ca numărul în creștere de atacuri cibernetice, de sabotaje, de încercări de asasinate în industria armamentului, de incendii, de drone etc din multe țări europene să aibă legătură, cel puțin parțial cu încercarea de demoralizare, intimidare și asalt final pentru destabilizări și inițieri de crize pe blocuri geopolitice mai largi.

UE are mijloacele pentru a ieși puternic întărită din tot acest proces, dar e un aspect care depinde și de inteligența cu care se va acționa în următorii ani.

În concluzie, România este afectată de numeroase lupte interne pe fondul presiunii structurale de reducere a risipei și de recalibrare a unor sisteme de putere.

Este și ținta unor războaie hibride mai largi, sprijinite în principal dinspre Est și care încearcă să dea impulsul final spre destabilizare, profitând de mulțimea de incompetenți și corupți din politica românească.

Situația este complicată și de o tensiune strategică cumva nouă. Pe de o parte, UE urmărește un grad mai mare de emancipare față de SUA. Pe de altă parte, SUA dorește să își conserve influența politico-militară într-o regiune în care numărul aliaților predictibili s-a mai redus și presiunea economică e în creștere.

Diferența de vederi ideologice între Washington și Bruxelles nu ajută nici ea, facilitând și unele dimensiuni ale războaielor hibride dinspre Est care încearcă o destabilizare europeană mai largă.

Dar chiar dacă gradul de complexitate de ansamblu este mare și sunt foarte multe aspecte mai mici care nu au o rezolvare simplă, liniile principale nu prea s-au schimbat și nu sunt dificil de înțeles.

Evoluția economică a României din ultimii 20 de ani, gradul de integrare al economiei românești cu cea europeană și plaja redusă, de fapt, de oferte tangibile de investiții din partea altor actori majori globali – fac ca apartenența la UE să nu aibă echivalent cât de cât comparabil în prezent ca raport pe ansamblu – avantaje versus dezavantaje.

Evoluția UK post Brexit, căderea regimului Viktor Orban[xii] și anii premergători acesteia din urmă arată destul de predictibil și dinamicile probabile (doar că mai proaste)[xiii] din România dacă nu s-ar înțelege diferența dintre promisiuni și realități și că rețeta de administrare publică anterioară nu mai este sustenabilă.

SUA nu are cum să nu rămână principalul partener geopolitic și militar al României cel puțin pe termen mediu, fiind încă singura țară care poate proteja militar România de alte mari puteri. O emancipare a UE este de dorit, dar ea nu poate veni decât gradual, odată cu mijloacelor efective de asigurare.

Cele de mai sus nu înseamnă că România nu trebuie să-și urmărească interesele inteligent și consecvent în relația cu toată lumea. Nu înseamnă nici că situația în lume nu este dinamică și că analizele nu trebuie actualizate.

De exemplu, alegerile din state europene în următorul an și ceva (în special cele din Franța) pot favoriza mai mult tabăra pentru o UE de state naționale față de cea a unui bloc din ce în ce mai integrat în curs în prezent. Dar chiar și o virare mult mai mult spre o UE de state naționale tradiționale nu va schimba fundamental cele de mai sus.

În orice caz, a sări din bărcile existente fără preconstituirea unei alternative imediate de tip tot bloc ar fi o eroare strategică colosală pentru România.

Pe partea ideologică, România are interesul să aibă un partid conservator puternic și pro-Vest. Traiectoria Partidului Democrat din SUA spre mai mulți reprezentanți dinspre zona socialistă și chiar comunistă (precum primarul New-York-ului) și recenta reintegrare (după decenii) în discursul republican a mesajelor anticomuniste vor trebuie avute în vedere atent la noi.

Reforme substanțiale sunt necesare indiferent de scenariu, economia și datoriile externe ale României fiind prea dependente de exterior și asta, în principal, din cauza hoților și incompetenților din intern.

Trebuie atenție, însă, la dozaj pentru că România nu poate deveni o alta peste noapte și istoria e plină de reforme foarte bune, dar care au rezistat foarte puțin în timp. Unele resetări pot ajuta.

Atunci când o căruță are multe stricăciuni și merge la vale, poate fi tentat și de grăbit căruța în prăpastie pentru a reconstrui un vehicul mai bun din resturi. Experiența arată, însă, că în cele mai multe cazuri întoarcerea căruței din drum și repararea ei graduală e varianta mult mai bună și mai ieftină per total.

“Pro-occidentalii”, “pro-europenii” și chiar o parte din “pro-rușii” din România includ numeroși pro-români (în diverse proporții). Fără un plus de meritocrație, dialog și de claritate morală mulți dintre ei riscă, însă, doar să dea o mână de ajutor presiunilor destabilizatoare din jur.

[i] Revenirea la o durată de carieră semnificativ mai lungă duce structural la modificări serioase în sistemele de putere, crescând pe termen mediu inflația de elite ceea ce este destabilizator. Segmente întregi vor fi promovate mult mai lent decât până acum și numărul de locuri la vârf vor acomoda mult mai puține persoane.

[ii] De exemplu, părțile de bullying-ul din zona justiției s-au dorit probabil o demonstrație de forță și o manevră de intimidare pentru discuțiile de culise, dar consecința a fost și este una de tip bumerang politic. Fără o echilibrare rapidă, efectul în pasul doi va fi dărâmător pentru o putere în stat care este prezentată constituțional și public ca o zeiță legată la ochi (adică, neutră față de persoane sau interese, singurul scop fiind dreptatea în societate).

[iii] A se vedea, de exemplu, https://defence-industry-space.ec.europa.eu/eu-defence-industry/edis-our-common-defence-industrial-strategy_en, https://defence-industry-space.ec.europa.eu/eu-space/iris2-secure-connectivity_en https://digital-strategy.ec.europa.eu/en/policies/eu-tech-sovereignty, https://commission.europa.eu/document/download/09579818-64a6-4dd5-9577-446ab6219113_en,

[iv] Această clauză cere ca orice armament comandat din afara UE să poată fi folosit pe bază de decizie exclusiv din UE. E un aspect sensibil pentru unii furnizori americani, o parte din sistemele de arme mai sofisticate (de exemplu, unele tipuri avansate de avioane) putând fi dezactivate de la distanță în anumite condiții.

[v] A se vedea de exemplu cazurile de înlocuire a companiei Palantir și dezbaterile în curs. Sau finanțarea de către UE a unei infrastructuri proprii de comunicații satelitare securizate (IRIS) sau de suveranitate cloud (GAIA-X).

[vi] https://monitorulapararii.ro/mapn-primeste-in-2025-un-buget-de-42-8-miliarde-lei-8-5-miliarde-euro-la-care-se-adauga-credite-de-angajament-putand-ajunge-la-5-6-din-pib-1-57560

[vii] In plus, procentele finale de alocare a fondurilor SAFE între diverși furnizori au stârnit și unele nemulțumiri în tabăra europeană.

[viii] A se vedea, de exemplu, modul majoritar în care moțiunea de cenzură a fost comentată din direcția americană, inclusiv la nivel de oficiali etc.

[ix] https://politicmonitor.ro/reforma-interna/cheltuieli-aparare-romania-37-pib-nato/

[x] Unele explicații și exemple cu privire la tabelul lui Bezmenov pleacă de la cartea acestuia: Love Letter to America & World thought Police. Am discutat despre tot tabelul în articolul: Contracararea trollilor (și a ideilor nocive din războaiele culturale).

[xi] Practic, negocierile nu se mai prea duc în principal cu analize obiective în spate și cu deschiderea spre compromisuri sustenabile, ci de pe poziții de forță în care fiecare se gândește doar la el). 

[xii] Este posibil ca modul destul de puțin specific unui stat de drept, dar rapid, extins si ferm în care actionează noua conducere maghiară față de vectorii de putere anteriori să fie acceptat (și chiar încurajat indirect) de Bruxelles, și pentru a da mesaje altor elite de facto din statele din zonă.

[xiii] Noi având mai multă incompetență ți lipsă de integritate medie în clasa politică decât țările menționate.