În relațiile internaționale și în domeniul studiilor de securitate, una dintre cele mai dificile provocări este modul de a diferenția între riscurile reale și cele percepute. De ce? Noțiuni precum risc, amenințare, provocare — fundamentale în studiile de securitate — conțin o doză mare de subiectivitate și sunt legate de percepție. Adică includ un grad crescut de subiectivism. În cazul relației dintre Occident și Rusia, această distincție este esențială, deoarece influențează deciziile politice, pregătirile militare și cheltuielile pentru apărare, precum și percepția publică asupra amenințărilor.
Riscul real este, în esență, ceea ce se va întâmpla cu adevărat și va afecta securitatea unui stat și a unei națiuni. Problema este că nimeni nu îl poate cunoaște dinainte. Tot ceea ce pot face statele este să estimeze cât de probabil este un anumit scenariu. Aici intervin faimoasele noțiuni de lebădă neagră, rinocer cenușiu etc, luarea în calcul a unor evenimente puțin probabile dar cu impact foarte mare. Nivelurile de probabilitate diferențiază între multiple scenarii. În schimb, riscul perceput reprezintă imaginea pe care și-o formează decidenții despre acel pericol. Uneori această imagine este apropiată de realitate, alteori este exagerată, dar se poate ca decidenții să subestimeze amenințarea.[1] Nu se va ști acest lucru decât retrospectiv, după ce un șir de evenimente, înlănțuite cauzal, se petrece. Psihologul și politologul american Robert Jervis a arătat felul în care liderii proiectează intenții, temeri și așteptări asupra adversarilor pe baza unor scheme cognitive preexistente, ducând la supraestimarea sau subestimarea amenințărilor reale.[2]
Relația dintre Occident și Rusia oferă unul dintre cele mai bune exemple ale acestei dileme. În ultimii ani au devenit tot mai frecvente avertismentele privind posibilitatea ca Rusia să încerce, într-o formă sau alta, să testeze solidaritatea NATO. Sunt invocate scenarii privind statele baltice, Polonia sau chiar România, se vorbește tot mai adesea de o posibilă implicare militară a Belarusului de partea Moscovei, iar în spațiul public apar periodic informații despre presupuse planuri, evaluări ale serviciilor de informații sau declarații anonime atribuite unor oficiali.
Este firesc ca astfel de informații să ridice întrebări. Sunt ele expresia unei amenințări reale sau reprezintă mai degrabă o formă de comunicare strategică menită să justifice creșterea bugetelor pentru apărare și consolidarea flancului estic al NATO?
Răspunsul nu este unul simplu, deoarece cele două explicații nu se exclud reciproc. O amenințare poate fi reală și, în același timp, comunicată public într-o manieră care urmărește obținerea sprijinului politic. La fel de bine, unele scenarii pot fi amplificate tocmai pentru a convinge opinia publică de necesitatea unor măsuri preventive. În domeniul securității, realitatea și percepția se influențează permanent.
Există însă o nuanță care este adesea ignorată în dezbaterea publică. Faptul că un stat elaborează planuri militare pentru un anumit scenariu nu înseamnă că intenționează neapărat să îl și pună în aplicare. Toate marile puteri procedează astfel. NATO are planuri pentru apărarea fiecărui stat membru (planificare pentru zonele de flanc), după cum este foarte probabil ca Rusia să aibă planuri pentru eventuale confruntări cu oricare dintre statele NATO, dar nu este exclus ca statul major să fi conceput și planuri pentru o posibilă dar improbabilă agresiune chineză în Siberia de Est. Planificarea militară este expresia prudenței, nu dovada unei decizii politice de a începe un război.
În același timp, evaluările serviciilor occidentale nu trebuie nici ele confundate cu certitudini. Acestea se bazează pe informații provenite din interceptări, imagini satelitare, analiza exercițiilor militare, surse umane și evaluarea capacităților logistice ale Rusiei. Sunt analize serioase, construite pe un volum impresionant de informații, dar rămân, în esență, estimări. De ce? Intelligence-ul nu prezice viitorul; încearcă doar să reducă incertitudinea, oferind scenarii. Peste câteva decenii se va constata retrospectiv care dintre acestea a fost cel valabil, în cazul în care măcar unul se va adeveri.
Pe de altă parte, Rusia utilizează frecvent ambiguitatea ca instrument strategic. De regulă, oficialii ruși resping categoric orice intenție agresivă față de statele NATO. Alteori, aceiași oficiali sau alte voci apropiate Kremlinului formulează amenințări directe ori fac referiri la posibilitatea folosirii armelor nucleare în anumite circumstanțe. Această alternanță între negare și intimidare nu este neapărat o contradicție. Ea poate reprezenta o strategie menită să îi determine pe adversari să ia în calcul cele mai nefavorabile scenarii, fără ca Moscova să fie obligată să își dezvăluie intențiile reale. Oricum, este o tradiție a elitelor politice rusești, din secolul al XVII-lea până în prezent, să acționeze spre a provoca teamă altor națiuni, prin posibilitatea de a deveni ținta agresiunii, de a le schimba regimul politic, a le jefui resursele etc.
Gradarea semnalelor: cazul românesc
O ilustrare utilă a acestei dificultăți de a separa riscul real de cel perceput este oferită chiar de evoluția recentă a relației Rusiei cu România[3]. Spre deosebire de scenariile ipotetice, aici avem de-a face cu un șir de evenimente verificabile, care pot fi ordonate cronologic. După cum arată jurnalista Sabina Fati, până în 2023, România apărea rar pe radarul Kremlinului, iar atunci când era menționată, motivul principal era scutul antirachetă de la Deveselu, catalogat drept „țintă legitimă” de oficialii ruși. Mai rar se menționa și baza militară de la Kogălniceanu, care va deveni una dintre cele mai mari ale NATO. Începând din 2023, dronele rusești au pătruns repetat în spațiul aerian național: potrivit Ministerului Apărării, au fost semnalate 33 de pătrunderi confirmate și circa 50 de situații în care au fost găsite fragmente de drone pe teritoriul românesc.[4] Anul 2024 a fost marcat profund de o gravă criză electorală în care s-au combinat mai multe tipuri de amenințări: câștigarea primului tur al prezidențialelor de candidatul independent suveranist și pro-rus Călin Georgescu, anularea acestuia (o lovitură dură la adresa democrației), discutarea în CSAT a unor probe de atac cibernetic, declasificarea cu acceptul președintelui Iohannis a unor rapoarte care descriau o acțiune hibridă rusească, precum și foarte multe tentative de atac cibernetic asupra infrastructurii electorale, în paralel cu o campanie coordonată de dezinformare pe TikTok și Telegram. Anul 2026 a adus evenimente de natură militară care au testat eficiența și rapiditatea decizională a clasei politice și a armatei. În mai 2026, o dronă Geran-2 încărcată cu explozibil a lovit un bloc din Galați, iar la sfârșitul lui iulie 2026 militarii români au doborât, pentru prima dată, trei drone rusești în trei zile succesive. Pare că un prag psihologic a fost depășit odată cu distrugerea acestor drone, deși rachetele folosite aveau o valoare incomparabil mai mare decât al dronelor respective. Ceea ce sugerează că Rusia ar putea încerca să multiplice aceste pătrunderi de zonă gri (neasumate) în fereastra de timp de 1-4 ani până când România va fi dotată cu sistemele antidronă moderne, eficiente și în plan economic nu doar militar.
Ajungem așadar la începutul lunii august 2026, când un oficial din Ministerul rus de Externe (Iuri Pilipson, șeful Departamentului European) a acuzat, într-un interviu pentru TASS, că Portul Internațional Liber Giurgiulești ar fi devenit un „nod de tranzit” pentru ajutorul militar destinat Ucrainei, sugerând implicit un risc de confruntare directă[5].
Datele operatorului Portului Constanța oferă însă o imagine diferită de cea invocată de diplomatul rus. Numai în anul 2023, traficul de mărfuri pe relația Ucraina prin Constanța a atins 25 de milioane de tone, iar cumulat de la declanșarea războiului, acesta depășise deja, la mijlocul anului 2024, aproape 40 de milioane de tone — cifră, foarte probabil, semnificativ mai mare astăzi. Prin comparație, traficul anual al Giurgiuleștiului se situează undeva între 1,4 și 2 milioane de tone.[6] Chiar raportată doar la traficul ucrainean al Constanței dintr-un singur an, ponderea Giurgiuleștiului rămâne sub 10%, iar comparată cu volumul cumulat de zeci de milioane de tone tranzitate de la începutul conflictului, ponderea reală coboară sub 5%. Alegerea acestei ținte retorice pare astfel motivată mai puțin de o realitate logistică și mai mult de dorința de a amenința simultan Republica Moldova și România, într-un moment în care Chișinăul se apropie tot mai mult de Occident.
Alegerea acestei ținte retorice pare astfel motivată mai puțin de o realitate logistică și mai mult de dorința de a amenința simultan Republica Moldova și România, într-un moment în care Chișinăul se apropie tot mai mult de Occident și au reapărut și discuțiile despre o posibilă unire cu România. La forumul anual Globsec din mai 2026, Maia Sandu a afirmat că unirea „nu este doar corectarea unei nedreptăți istorice, dar o soluție și pentru ca Republica Moldova să fie în special în siguranță și parte a lumii libere”. Rusia folosește alternanța între semnale concrete (drone, incursiuni aeriene) și acuzații slab fundamentate, menite să întrețină incertitudinea și să descurajeze sprijinul pentru Kiev și Chișinău, fără ca Moscova să fie nevoită să își asume o escaladare directă.
Istoria arată că erorile de evaluare pot apărea în ambele direcții. În timpul Războiului Rece au existat perioade în care capacitățile militare ale adversarului au fost supraestimate, alimentând curse ale înarmării extrem de costisitoare. În schimb, înaintea invaziei din februarie 2022, mulți observatori au considerat improbabilă o ofensivă rusă pe scară largă împotriva Ucrainei, deși unele servicii occidentale avertizau asupra unui risc ridicat. În acel caz, riscul perceput de o parte a comunității internaționale a fost mai mic decât riscul care avea să se materializeze.
Scenarii speculative și limitele lor
Un alt tip de material contribuie, la rândul lui, la formarea riscului perceput: scenariile construite de jurnaliști și experți militari, care imaginează cum ar putea arăta o eventuală agresiune rusă asupra unui stat NATO. Un exemplu recent este ancheta publicată de L’Express[7], care a chestionat mai mulți experți occidentali în securitate — printre care fostul comandant al forțelor americane în Europa, generalul Ben Hodges — și a conturat cinci ipoteze: o operațiune amfibie asupra insulei suedeze Gotland, o incursiune de tip „omuleți verzi” în orașul estonian Narva pentru a testa Articolul 5, intrarea trupelor belaruse în războiul din Ucraina pentru a distrage forțele ucrainene spre nord, o provocare militară limitată în Polonia și, în fine, un atac hibrid asupra Marii Britanii, inspirat de precedentul otrăvirii lui Sergei Skripal.
Astfel de scenarii au o valoare analitică reală: ele identifică vulnerabilități plauzibile — poziția strategică a insulelor baltice, coridorul Suwałki, folosirea teritoriului belarus, capacitatea militară în creștere a Poloniei, expunerea serviciilor publice britanice — și obligă factorii de decizie să se gândească dincolo de scenariul cel mai probabil. Totuși, autorii articolului precizează explicit că datele și evenimentele concrete descrise sunt construcții narative, nu informații provenite din surse de intelligence care ar indica planuri ruse certe pentru acele momente. Aici se află, de fapt, capcana metodologică pe care o descriam mai sus: un scenariu bine scris, cu detalii vii și voci de experți, poate părea mai probabil decât este în realitate, tocmai pentru că este coerent narativ. Diferența dintre planificarea prudentă — pe care o fac deopotrivă NATO și Rusia, indiferent de intenția politică reală — și un scenariu jurnalistic gândit ca instrument de sensibilizare a publicului trebuie păstrată limpede, altfel riscul perceput riscă să se decupleze complet de riscul real.
Acest lucru explică de ce statele preferă adesea să investească în prevenție chiar și atunci când probabilitatea unui conflict nu pare foarte mare. Pentru un guvern, costul unor cheltuieli suplimentare pentru apărare poate fi considerat acceptabil dacă alternativa este surprinderea strategică în fața unei amenințări reale. Teama de a fi prins nepregătit este întotdeauna în prim plan și mass-media o aduce constant în ochii opiniei publice, cel puțin în democrații. În limbajul analizei de risc, decidenții încearcă să evite nu doar erorile de tip „fals pozitiv”, când tratează o amenințare ca fiind iminentă fără ca ea să se materializeze, ci mai ales erorile de tip „fals negativ”, când ignoră un pericol care ulterior se dovedește real. E bine să fii paranoic sau relaxat în relațiile internaționale? Probabil că soluția se află la mijloc între aceste extreme: să fii vigilent, dar nu obsedat de scenarii catastrofice.
De la evaluare la răspuns: recalibrarea descurajării
Dincolo de dificultatea de a stabili cât de reale sunt aceste amenințări, întrebarea practică pentru Occident este cum ar trebui să reacționeze, indiferent de rezultatul acestei evaluări. Un argument relevant în acest sens vine din analiza publicată de diplomatul și cercetătorul francez Jean-Marie Guéhenno pentru European Council on Foreign Relations[8]. Autorul observă că loviturile ucrainene tot mai adânci pe teritoriul rus l-au învățat pe Vladimir Putin o lecție dureroasă: un război de intensitate ridicată, purtat împotriva unui stat cu arme nucleare, se poate desfășura sub pragul nuclear. Concluzia lui Guéhenno este că liderii europeni nu ar trebui să repete greșeala simetrică — aceea de a presupune că garanțiile nucleare ale NATO pun automat la adăpost teritoriul lor de un atac hibrid sau convențional. Pentru că Putin se poate ambiționa să demonstreze națiunilor europene care sprijină activ Ucraina că acest sprijin are un cost și implică riscuri pentru cetățeni și infrastructuri, astfel că niciun stat european membru NATO nu poate dormi liniștit știind că Alianța îi este scut permanent.
Din această observație derivă o recomandare de politică publică: Europa ar trebui să-și actualizeze descurajarea, combinând întărirea capacităților convenționale (bazate pe lovituri precise la distanțe mari) cu doctrinele nucleare franceză și britanică și cu umbrela americană, într-un continuum, nu într-o simplă logică de „fir de declanșare” (tripwire) în care forțele convenționale de pe linia frontului ar juca doar un rol de semnal, iar puterile nucleare ar rămâne singura descurajare reală. O asemenea abordare are și avantajul de a distribui responsabilitatea descurajării pe tot continentul și de-a lungul Atlanticului, semnalând Washingtonului că nu este singurul care apără Europa de un atac rusesc.[9]
Această perspectivă se leagă direct de argumentul privind gestionarea incertitudinii expus mai sus. Chiar și atunci când probabilitatea unui conflict pare mică, investiția în capacități de descurajare — la fel ca investiția în prevenție, discutată anterior — este o formă rațională de a evita eroarea de tip „fals negativ”, indiferent dacă intențiile reale ale Moscovei rămân, așa cum sunt de fapt, imposibil de cunoscut cu certitudine.
Poate că tocmai aceasta este lecția cea mai importantă a relației actuale dintre Occident și Rusia: politica de securitate nu operează cu certitudini, ci cu probabilități. Ea presupune evaluarea continuă a informațiilor, disponibilitatea intelectuală de revizuire permanentă a ipotezelor, acceptarea faptului că deciziile trebuie luate într-un climat de incertitudine — și, în paralel, — construirea unor capacități de răspuns suficient de solide încât să nu depindă de un singur scenariu major sau de un număr mic de scenarii văzute ca fiind mai probabil să se concretizeze.
În cele din urmă, întrebarea nu este dacă toate avertismentele privind Rusia sunt adevărate sau dacă toate sunt exagerări. Este posibil ca Putin să dispară, nu peste multă vreme, din motive biologice sau politice și nu vom ști niciodată sau doar peste zeci de ani (când se vor publica jurnale sau se vor declasifica documente secrete) dacă el chiar avea planuri de agresiune militară contra unor state est-europene membre ale NATO. Întrebarea este cât de bine reușim să distingem între ceea ce știm, ceea ce presupunem și ceea ce doar ne imaginăm — și, totodată, cât de pregătiți suntem să acționăm chiar și atunci când această distincție rămâne, inevitabil, incertă. Tocmai această dublă miză reprezintă fundamentul unei politici de securitate mature și al unei dezbateri publice responsabile.
(Centrul Politic)
[1] Yaacov Y. I Vertzberger, Risk Taking and Decisionmaking: Foreign Military Intervention Decisions. Stanford, CA: Stanford University Press, 1998.
[2] R. Jervis, Perception and Misperception in International Politics, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1976.
[3]Sabina Fati, „Rusia împotriva României – gradarea amenințărilor”, Deutsche Welle / Spotmedia.ro, www.dw.com/ro/analiză-rusia-împotriva-româniei-gradarea-amenințărilor/a-78315389, 11.08.2026.
[4] Idem.
[5]Declarațiile lui Iuri Pilipson, șeful Departamentului European 2 din Ministerul rus de Externe, pentru TASS, citate în Sabina Fati.
[6] Sabina Fati, idem.
[7]Paul Véronique și Alexandra Saviana, „Si la Russie attaquait l’Europe : les cinq scénarios redoutés par les experts”, L’Express, 22.07.2026.
[8]Jean-Marie Guéhenno, „Unconventional deterrence: How Europe can ward off a Russian attack”, European Council on Foreign Relations, 2.07.2026.
[9] Idem.
