Pentru vechii greci, termenul hypokritēs (ὑποκριτής) nu purta stigmatul moral de azi, ci desemna actorul de teatru care, vorbind din spatele unei măști, interpreta un rol pe o scenă. Azi, actorul a coborât în stradă, utilizându-și profesia drept disimulare, iar jocul de-a iluzia, transformat în joc al înșelării, a devenit substanța unui vast păienjeniș de escrocherie mai mult sau mai puțin intelectuală. Acest fenomen e numit, de regulă, impostură. Impostorul este cel care își lipește pe chip masca competenței și, împrumutând vocabularul autorității, legitimează vidul de cunoaștere și responsabilitate, în timp ce deține pe deplin conștiința a ceea ce face. Nu e un naiv, ci un handicapat moral.
Poate că nicăieri altundeva nu se vede mai clar această patologie decât în ceea ce voi numi prostituarea psihologiei. Ceea ce trebuia să fie un teritoriu al rigorii științifice, decenței clinice și respectului față de suferința umană, a fost colonizat de o majoritate de șarlatani cu și fără diplomă universitară. Dacă impostura șarlatanilor fără diplomă e un fenomen social prezent dintotdeauna, cea a șarlatanilor cu diplomă e unul căruia i s-a permis să prolifereze și care spune ceva despre calitatea celor care conduc, într-o ierarhie care merge de la cel mai înalt nivel până la cel al omului care, practicându-și meseria, știe că înșală. Știe că e impostor.
Rețelele sociale colcăie de diagnostice instantanee și descrieri de patologii, iar ecranele livrează continuu rețete de mântuire emoțională și vindecare a traumei în doar trei pași (cu prețul achiziționării unui sejur într-un „retreat” sau cu cel al cărților de dezvoltare personală sau a cursurilor, care toate promit minuni). În spatele acestei febre a „autocunoașterii”, a „dezvoltării personale” și a disperării mămicilor de a-și vedea copilul de patru ani doct ca unul care a încheiat doctoratul, se ascunde însă o realitate morbidă: granița dintre știință și impostură s-a dizolvat, iar impostura a devenit instituționalizată și a sufocat domeniul, înghițindu-i și pe cei onești, care au devenit victime ale șarlatanilor tolerați în deplină seninătate. Și nimic nu e mai abject decât instrumentarea suferinței omenești, cu atât mai mult cu cât e practicată de specialiști, și cu atât mai mult cu cât aceștia știu că sunt impostori.
Pentru a înțelege cum a fost posibil ca o știință fundamentală a spiritului și a comportamentului uman să fie asimilată unei noi forme de vrăjitorie e necesară o disecție a celor patru verigi care întrețin această impostură colectivă.
Absența culturii psihologice – solul credulității populare și trauma istorică
Orice formă de impostură are nevoie, pentru a prolifera, de un vid epistemologic în care să se așeze. În România, acest vid nu a fost o simplă întâmplare a tranziției, ci rezultatul unei amputări brutale. Analfabetismul psihologic autohton are o genealogie precisă: decizia regimului Ceaușescu de a desființa facultățile și institutele de psihologie, în urma afacerii Meditația Transcendentală din anii ’80. Prin interzicerea psihologiei, dictatura comunistă a condamnat nu doar o întreagă generație la analfabetismul cunoașterii psihicului uman, ci și pe urmașii ei. S-a creat astfel nu doar o fractură academică, ci și una culturală, care deocamdată se dovedește a fi ireparabilă. Timp de decenii, poporul român a fost privat în mod sistematic de un vocabular minim al interiorității, fiind lăsat complet descoperit în fața înțelegerii traumelor colective și individuale, dar mai ales a funcționării propriei minți și a propriului suflet. Dar lipsa de apetență pentru psihologie are rădăcini mai adânci, legate și de modelul cultural ortodox (unde confesiunea/duhovnicul a suplinit istoric interioritatea) sau de stigmatul asociat psihiatriei sub comunism.
La nivelul editurilor serioase, handicapul a fost recuperat prin publicarea unor lucrări de referință, însă poporul nu a ajuns să asimileze informația care a lipsit din educația formală vreme de zeci de ani. Ceea ce dictatura comunistă a distrus prin decret, democrația „originală” a lui Ion Iliescu a refuzat să repare prin educație iar lucrurile au rămas așa până azi. Vreme de 35 de ani, sistemul de învățământ a perpetuat acest analfabetism funcțional al spiritului. Manualele școlare livrează azi o psihologie abstractă, mecanică și complet ruptă de realitate (pe care elevul, ca și studentul la medicină, nu dă două parale), ratând șansa de a vindeca cecitatea istorică și, la pachet, aceea de a forma un om capabil de discernământ critic în fața ofertelor de pe piața sănătății mintale. În absența acestor repere minimale, un popor lăsat în întuneric devine o victimă certă. Pentru o conștiință lipsită de anticorpi, catharsisul de moment – plânsul indus mecanic în cadrul unui seminar de weekend sau transa colectivă orchestrată din lumini, sunete și tenebre ale vocii atent modulate – este confundat, în mod tragic, cu vindecarea. Consumatorul needucat capitulează în fața oricărui hypokritēs charismatic care stăpânește un jargon spoit cu termeni de împrumut, luați din fizică, biologie, psihologie: traumă, vibrație, vindecare cuantică, ThetaHealing, constelații, bioenergie etc. Ceea ce se vinde nu e un proces terapeutic, ci un surogat de misticism laic, o scurtătură magică spre un confort psihic iluzoriu. Simplă…vrăjeală. Doar că vindecarea nu survine niciodată. Azi avem chiar „academii” care spun că formează „facilitatori” și care, de fapt, produc enorm rău plătitorilor de iluzii, și pe care nimeni nu le întreabă de sănătate, pentru simplul motiv că funcționează sub oblăduirea codurilor CAEN care permit proliferarea imposturii.
Complicii din umbră – editurile și validarea culturală a kitsch-ului
Această mașinărie de produs iluzii nu ar avea însă autoritate fără complicitatea industriei editoriale. Mari edituri din România, altădată repere ale culturii, au abdicat de la rolul lor de filtru valoric, transformându-se în platforme de distribuție a pseudo-științei, în numele libertății comerciale. Din rațiuni pur mercantile, rafturile librăriilor și a magazinelor virtuale amestecă în mod deliberat tratate de psihoterapie validată științific cu maculatura spiritualoidă a unor guru ai vindecărilor miraculoase, exact la fel cum pe rafturile farmaciilor sunt amestecate medicamentele care au în spate riguroase studii clinice controlate cu suplimentele alimentare fără nici un fel de studiu competent. Așezarea volumelor de „vindecare cuantică” și „noua medicină germană”, precum și ghiduri de „reprogramare prin gândire pozitivă” sub eticheta generoasă de „Colecția de Psihologie” constituie o veritabilă fraudă intelectuală morală, de nimeni amendată, sub lozinca libertății pieșei și a dreptului omului de a se informa alegându-și singur sursele. Împachetate grafic impecabil, girate de sigle istorice și recomandate prin tehnici agresive de marketing, aceste titluri capătă o legitimitate culturală frauduloasă. Cititorul de bună credință, aflat într-un moment de fragilitate existențială, caută un remediu și primește, sub poleiala unei edituri de prestigiu, un manual de escrocherie intelectuală. Prin acest compromis, industria cărții nu doar că întreține analfabetismul publicului, dar oferă și acea validare pe care impostorii o invocă ulterior, pentru a-și justifica elucubrațiile și abjecția morală. Altfel spus, impostorii se întrețin reciproc.
Industrializarea formării profesionale – un parcurs de trecere ca gâsca prin apă
Rădăcinile acestei crize nu sunt, însă, doar exterioare, ci se hrănesc dintr-o degradare internă a standardelor academice. Precum acele universități stăpânite de clanuri, multe dintre asociațiile și școlile de formare au abandonat exigența selecției în favoarea logicii de SRL. Scopul lor nu mai e obținerea profesionistului competent și integru, ci racolarea unui număr cât mai mare de cursanți plătitori de taxe. Odată cu pandemia, migrarea acestor formări (ca și a terapiilor) spre formatul on-line a desăvârșit declinul calitativ. Sesiunile de weekend au devenit un simplu zgomot de fundal pentru cursanți cu camerele oprite, implicați în activități domestice sau logistice, uneori chiar aflați în concediu, prezenți virtual în sala de clasă dar complet absenți din actul pedagogic. Lipsește interacțiunea reală, lipsește contactul direct, de la om la om, lipsește „atingerea” celuilalt, care doar în prezență poate avea loc și al cărei efect nu e neglijabil. Lipsește ceea ce nu poate fi înlocuit prin nimic, așa cum lipsește obligativitatea de a lua parte la întreg parcursul formativ. Ca și cum nu ar fi fost suficient, au dispărut și filtrele de merit: trecerea dintr-un an de studiu în altul a devenit o formalitate condiționată exclusiv de achitarea taxelor, iar examenul final este o simplă bifă birocratică. În acest fel, sistemul livrează, pe bandă rulantă, absolvenți deținători de certificare dar care, adeseori, nu posedă nicio competență reală. Astfel de specimene sunt capabile să producă mult rău, nu de puține ori chiar ravagii. Mulți dintre aceștia, conștienți de propria incapacitate atunci când se află în fața unei patologii clinice reale, aleg să abandoneze rigoarea științifică pentru a migra spre zonele mult mai confortabile și bănoase ale pseudo-psihologiei. În felul ăsta, imaginea școlilor serioase de formare, cu acreditări europene sau internaționale, e enorm afectată, inducând o firească frustrare profesională. Terapeuți cu câte 10 – 12 ani de formare de dincolo de cea universitară de bază sunt confundați cu cei care își obțin atestatele trecând prin procese on-line de scurtă durată, ca gâsca prin apă. Nu în cele din urmă, supervizarea obligatorie a devenit, precum aceste formări, simplă chestiune de bifă, important e să fie plătită pentru ca actul final să fie eliberat semnat și ștampilat, căci el e cel care asigură trecerea pe următoare treaptă de specializare. În felul ăsta, totul devine un „ca și cum”.
Eschiva legislativă – camuflajul sub coduri CAEN alternative
Profesia de psiholog este, teoretic, reglementată de lege. Cu toate acestea, piața din România a devenit doar o eschivă legislativă. Realizând că nu pot sau nu vor să se supună rigorilor colegiului de specialitate, armate de absolvenți sau autodidacți accesează coduri CAEN paralele, pentru a opera nestingheriți. Sub titulaturi sonore – coachi, traineri, dezvoltatori personali, facilitatori etc. – acești indivizi practică o formă de malpraxis mascat. Inducerea în eroare a publicului este flagrantă: diploma de licență în psihologie este afișată ostentativ ca momeală, pentru a stabili o autoritate științifică de fațadă, alături de alte sforăituri de pe la universități (mai ales din străinătate, de care adeseori nimeni n-a auzit) care acordă „drept de practică” în baza unui curs scurt on-line, contra cost, însă actul livrat se sustrage oricărei răspunderi juridice sau deontologice. În psihoterapie cel puțin, în locul unei intervenții clinice bazate pe dovezi, acești comercianți de iluzii livrează discursuri motivaționale rudimentare, teorii vândute drept panaceu universal sau interpretări abuzive, sub denumiri gen ThetaHealing, Constelații Familiale ș.a.m.d., care nu dețin nici o validare și nici o acreditare pe nicăieri prin lume. Precum suplimentele alimentare mai sus enunțate, ascunse printre medicamente și care au ajuns să predomine în tratamentele medicale nu doar la noi. Consecințele sunt dramatice pentru pacienții cu afecțiuni severe (depresii clinice, tulburări anxioase, decompensări psihotice), care sunt privați de tratament de specialitate în schimbul unor promisiuni de vindecare rapidă, care mai și costă enorm. Dar ca să existe un șarlatan e necesar să existe cineva care acceptă să se lase înșelat.
Complicitatea instituțională – capturarea din interior a instanțelor de control
Această disoluție generalizată nu se petrece în clandestinitate, ci sub privirile impasibile ale instituției care ar trebui să asigure paza și demnitatea profesiei: Colegiul Psihologilor din România. Asistăm la o tăcere vinovată, la o absență totală a campaniilor publice de delimitare de practicile pseudo-științifice, la o cât de umilă încercare de a contracara enorma masă de impostori și la o incapacitate cronică de a urmări penal și civil exercitarea ilegală a profesiei. Câte un caz „celebru” deconspirat de presă, nicidecum de Colegiu, nu schimbă nimic.
Explicația acestei pasivități este însă mult mai gravă: impostura a penetrat și a capturat, în bună măsură, însăși instituția de reglementare. Scandalurile publice din ultimii ani arată infiltrarea politicului și capturarea la vârf de către o caracatiță care-și impune cutumele inclusiv la nivel legislativ. Criteriul financiar și interesele de grup au învins rigoarea științifică. Despre codul moral ce să mai vorbesc… Formatori și supervizori cu greutate în interiorul asociațiilor acreditate promovează ei înșiși cursuri de weekend bazate pe teorii fanteziste, obținând credite profesionale oficiale pentru practici care ar trebui să primească, în mod normal, sancțiunea excluderii din breaslă. Atunci când instanța care ar trebui să combată șarlatania devine organismul care o creditează și o validează administrativ, prăbușirea morală și profesională este totală. Așa încât, bietul „consumator”, trezindu-se înșelat, e firesc să generalizeze experiența sa la nivelul întregii breslei: „niște șarlatani”. Cei cu formări riguroase și care își continuă formarea chiar și după 20 de ani de practică sunt judecați laolaltă cu impostorii. Și nu au cum se apăra.
Necesitatea unei delimitări chirurgicale
Dacă această tendință de degradare continuă, psihologia își va pierde definitiv statutul de știință onestă practicată de profesioniști onești, fiind retrogradată la nivelul unui divertisment de weekend sau al unei escrocherii tolerate social. Salvarea profesiei nu mai este posibilă prin nuanțe administrative sau compromisuri elegante. Este nevoie de o delimitare chirurgicală între știință și speculă. Cum anume s-ar putea face? Înainte de toate, cel puțin în psihoterapie, prin sancționarea penală a tuturor formelor de terapie mascată, practicate în afara dreptului de liberă practică, indiferent de codul CAEN sub care se ascund. Ceea ce se traduce printr-o reformă internă radicală a Colegiului Psihologilor, înlocuirea impostorilor cu oameni integri, retragerea imediată a acreditărilor pentru orice formare sau curs care nu deține o validare incontestabilă, congruentă cu cea din alte țări civilizate.
Până când comunitatea profesioniștilor nu va găsi resursele morale și curajul de a rosti adevărul cu voce tare și de a face curat în propria casă, publicul va rămâne victima sigură a unor comercianți de fum cu acte în regulă, iar suferința psihică va continua să fie exploatată ca o banală dar profitabilă marfă de larg consum. Însă toate astea vor rămâne, cel mai probabil, simplă utopie, căci traim în România prezentului, acolo unde pare că majoritatea și-a pierdut speranța într-o lume mai zdravănă la minte.
