Pentru vechii greci, termenul hypokritēs (ὑποκριτής) nu purta stigmatul moral de azi, ci desemna actorul de teatru care, vorbind din spatele unei măști, interpreta un rol pe o scenă. Azi, actorul a coborât în stradă, utilizându-și profesia drept disimulare, iar jocul de-a iluzia, transformat în joc al înșelării, a devenit substanța unui vast păienjeniș de escrocherie mai mult sau mai puțin intelectuală. Acest fenomen e numit, de regulă, impostură. Impostorul este cel care își lipește pe chip masca competenței și, împrumutând vocabularul autorității, legitimează vidul de cunoaștere și responsabilitate, în timp ce deține pe deplin conștiința a ceea ce face. Nu e un naiv, ci un handicapat moral.
Poate că nicăieri altundeva nu se vede mai clar această patologie decât în ceea ce voi numi prostituarea psihologiei. Ceea ce trebuia să fie un teritoriu al rigorii științifice, decenței clinice și respectului față de suferința umană, a fost colonizat de o majoritate de șarlatani cu și fără diplomă universitară. Dacă impostura șarlatanilor fără diplomă e un fenomen social prezent dintotdeauna, cea a șarlatanilor cu diplomă e unul căruia i s-a permis să prolifereze și care spune ceva despre calitatea celor care conduc, într-o ierarhie care merge de la cel mai înalt nivel până la cel al omului care, practicându-și meseria, știe că înșală. Știe că e impostor.
Rețelele sociale colcăie de diagnostice instantanee și descrieri de patologii, iar ecranele livrează continuu rețete de mântuire emoțională și vindecare a traumei în doar trei pași (cu prețul achiziționării unui sejur într-un „retreat” sau cu cel al cărților de dezvoltare personală sau a cursurilor, care toate promit minuni). În spatele acestei febre a „autocunoașterii”, a „dezvoltării personale” și a disperării mămicilor de a-și vedea copilul de patru ani doct ca unul care a încheiat doctoratul, se ascunde însă o realitate morbidă: granița dintre știință și impostură s-a dizolvat, iar impostura a devenit instituționalizată și a sufocat domeniul, înghițindu-i și pe cei onești, care au devenit victime ale șarlatanilor tolerați în deplină seninătate. Și nimic nu e mai abject decât instrumentarea suferinței omenești, cu atât mai mult cu cât e practicată de specialiști, și cu atât mai mult cu cât aceștia știu că sunt impostori.
Pentru a înțelege cum a fost posibil ca o știință fundamentală a spiritului și a comportamentului uman să fie asimilată unei noi forme de vrăjitorie e necesară o disecție a celor patru verigi care întrețin această impostură colectivă.
Absența culturii psihologice – solul credulității populare și trauma istorică
Orice formă de impostură are nevoie, pentru a prolifera, de un vid epistemologic în care să se așeze. În România, acest vid nu a fost o simplă întâmplare a tranziției, ci rezultatul unei amputări brutale. Analfabetismul psihologic autohton are o genealogie precisă: decizia regimului Ceaușescu de a desființa facultățile și institutele de psihologie, în urma afacerii Meditația Transcendentală din anii ’80. Prin interzicerea psihologiei, dictatura comunistă a condamnat nu doar o întreagă generație la analfabetismul cunoașterii psihicului uman, ci și pe urmașii ei. S-a creat astfel nu doar o fractură academică, ci și una culturală, care deocamdată se dovedește a fi ireparabilă. Timp de decenii, poporul român a fost privat în mod sistematic de un vocabular minim al interiorității, fiind lăsat complet descoperit în fața înțelegerii traumelor colective și individuale, dar mai ales a funcționării propriei minți și a propriului suflet. Dar lipsa de apetență pentru psihologie are rădăcini mai adânci, legate și de modelul cultural ortodox (unde confesiunea/duhovnicul a suplinit istoric interioritatea) sau de stigmatul asociat psihiatriei sub comunism.
La nivelul editurilor serioase, handicapul a fost recuperat prin publicarea unor lucrări de referință, însă poporul nu a ajuns să asimileze informația care a lipsit din educația formală vreme de zeci de ani. Ceea ce dictatura comunistă a distrus prin decret, democrația „originală” a lui Ion Iliescu a refuzat să repare prin educație iar lucrurile au rămas așa până azi. Vreme de 35 de ani, sistemul de învățământ a perpetuat acest analfabetism funcțional al spiritului. Manualele școlare livrează azi o psihologie abstractă, mecanică și complet ruptă de realitate (pe care elevul, ca și studentul la medicină, nu dă două parale), ratând șansa de a vindeca cecitatea istorică și, la pachet, aceea de a forma un om capabil de discernământ critic în fața ofertelor de pe piața sănătății mintale. În absența acestor repere minimale, un popor lăsat în întuneric devine o victimă certă. Pentru o conștiință lipsită de anticorpi, catharsisul de moment – plânsul indus mecanic în cadrul unui seminar de weekend sau transa colectivă orchestrată din lumini, sunete și tenebre ale vocii atent modulate – este confundat, în mod tragic, cu vindecarea. Consumatorul needucat capitulează în fața oricărui hypokritēs charismatic care stăpânește un jargon spoit cu termeni de împrumut, luați din fizică, biologie, psihologie: traumă, vibrație, vindecare cuantică, ThetaHealing, constelații, bioenergie etc. Ceea ce se vinde nu e un proces terapeutic, ci un surogat de misticism laic, o scurtătură magică spre un confort psihic iluzoriu. Simplă…vrăjeală. Doar că vindecarea nu survine niciodată. Azi avem chiar „academii” care spun că formează „facilitatori” și care, de fapt, produc enorm rău plătitorilor de iluzii, și pe care nimeni nu le întreabă de sănătate, pentru simplul motiv că funcționează sub oblăduirea codurilor CAEN care permit proliferarea imposturii.
Complicii din umbră – editurile și validarea culturală a kitsch-ului
Această mașinărie de produs iluzii nu ar avea însă autoritate fără complicitatea industriei editoriale. Mari edituri din România, altădată repere ale culturii, au abdicat de la rolul lor de filtru valoric, transformându-se în platforme de distribuție a pseudo-științei, în numele libertății comerciale. Din rațiuni pur mercantile, rafturile librăriilor și ale magazinelor virtuale amestecă în mod deliberat tratate de psihoterapie validată științific cu maculatura spiritualoidă a unor guru ai vindecărilor miraculoase, exact la fel cum pe rafturile farmaciilor sunt amestecate medicamentele care au în spate riguroase studii clinice controlate cu suplimentele alimentare fără nici un fel de studiu competent. Așezarea volumelor de „vindecare cuantică” și „noua medicină germană”, precum și ghiduri de „reprogramare prin gândire pozitivă” sub eticheta generoasă de „Colecția de Psihologie” constituie o veritabilă fraudă intelectuală morală, de nimeni amendată, sub lozinca libertății pieței și a dreptului omului de a se informa alegându-și singur sursele. Împachetate grafic impecabil, girate de sigle istorice și recomandate prin tehnici agresive de marketing, aceste titluri capătă o legitimitate culturală frauduloasă. Cititorul de bună credință, aflat într-un moment de fragilitate existențială, caută un remediu și primește, sub poleiala unei edituri de prestigiu, un manual de escrocherie intelectuală. Prin acest compromis, industria cărții nu doar că întreține analfabetismul publicului, dar oferă și acea validare pe care impostorii o invocă ulterior, pentru a-și justifica elucubrațiile și abjecția morală. Altfel spus, impostorii se întrețin reciproc.
Industrializarea formării profesionale – un parcurs de trecere ca gâsca prin apă
Rădăcinile acestei crize nu sunt, însă, doar exterioare, ci se hrănesc dintr-o degradare internă a standardelor academice. Precum acele universități stăpânite de clanuri, multe dintre asociațiile și școlile de formare au abandonat exigența selecției în favoarea logicii de SRL. Scopul lor nu mai e obținerea profesionistului competent și integru, ci racolarea unui număr cât mai mare de cursanți plătitori de taxe. Odată cu pandemia, migrarea acestor formări (ca și a terapiilor) spre formatul on-line a desăvârșit declinul calitativ. Sesiunile de weekend au devenit un simplu zgomot de fundal pentru cursanți cu camerele oprite, implicați în activități domestice sau logistice, uneori chiar aflați în concediu, prezenți virtual în sala de clasă dar complet absenți din actul pedagogic. Lipsește interacțiunea reală, lipsește contactul direct, de la om la om, lipsește „atingerea” celuilalt, care doar în prezență poate avea loc și al cărei efect nu e neglijabil. Lipsește ceea ce nu poate fi înlocuit prin nimic, așa cum lipsește obligativitatea de a lua parte la întreg parcursul formativ. Ca și cum nu ar fi fost suficient, au dispărut și filtrele de merit: trecerea dintr-un an de studiu în altul a devenit o formalitate condiționată exclusiv de achitarea taxelor, iar examenul final este o simplă bifă birocratică. În acest fel, sistemul livrează, pe bandă rulantă, absolvenți deținători de certificare dar care, adeseori, nu posedă nicio competență reală. Astfel de specimene sunt capabile să producă mult rău, nu de puține ori chiar ravagii. Mulți dintre aceștia, conștienți de propria incapacitate atunci când se află în fața unei patologii clinice reale, aleg să abandoneze rigoarea științifică pentru a migra spre zonele mult mai confortabile și bănoase ale pseudo-psihologiei. În felul ăsta, imaginea școlilor serioase de formare, cu acreditări europene sau internaționale, e enorm afectată, inducând o firească frustrare profesională. Terapeuți cu câte 10 – 12 ani de formare de dincolo de cea universitară de bază sunt confundați cu cei care își obțin atestatele trecând prin procese on-line de scurtă durată, ca gâsca prin apă. Nu în cele din urmă, supervizarea obligatorie a devenit, precum aceste formări, simplă chestiune de bifă, important e să fie plătită pentru ca actul final să fie eliberat semnat și ștampilat, căci el e cel care asigură trecerea pe următoare treaptă de specializare. În felul ăsta, totul devine un „ca și cum”.
Eschiva legislativă – camuflajul sub coduri CAEN alternative
Profesia de psiholog este, teoretic, reglementată de lege. Cu toate acestea, piața din România a devenit doar o eschivă legislativă. Realizând că nu pot sau nu vor să se supună rigorilor colegiului de specialitate, armate de absolvenți sau autodidacți accesează coduri CAEN paralele, pentru a opera nestingheriți. Sub titulaturi sonore – coachi, traineri, dezvoltatori personali, facilitatori etc. – acești indivizi practică o formă de malpraxis mascat. Inducerea în eroare a publicului este flagrantă: diploma de licență în psihologie este afișată ostentativ ca momeală, pentru a stabili o autoritate științifică de fațadă, alături de alte sforăituri de pe la universități (mai ales din străinătate, de care adeseori nimeni n-a auzit) care acordă „drept de practică” în baza unui curs scurt on-line, contra cost, însă actul livrat se sustrage oricărei răspunderi juridice sau deontologice. În psihoterapie cel puțin, în locul unei intervenții clinice bazate pe dovezi, acești comercianți de iluzii livrează discursuri motivaționale rudimentare, teorii vândute drept panaceu sau interpretări abuzive, sub denumiri gen ThetaHealing, Constelații Familiale ș.a.m.d., care nu dețin nici o validare și nici o acreditare pe nicăieri prin lume. Precum suplimentele alimentare mai sus enunțate, ascunse printre medicamente și care au ajuns să predomine în tratamentele medicale nu doar la noi. Consecințele sunt dramatice pentru pacienții cu afecțiuni severe (depresii clinice, tulburări anxioase, decompensări psihotice), care sunt privați de tratament de specialitate în schimbul unor promisiuni de vindecare rapidă, care mai și costă enorm. Dar ca să existe un șarlatan e necesar să existe cineva care acceptă să se lase înșelat.
Complicitatea instituțională – capturarea din interior a instanțelor de control
Această disoluție generalizată nu se petrece în clandestinitate, ci sub privirile impasibile ale instituției care ar trebui să asigure paza și demnitatea profesiei: Colegiul Psihologilor din România. Asistăm la o tăcere vinovată, la o absență totală a campaniilor publice de delimitare de practicile pseudo-științifice, la o cât de umilă încercare de a contracara enorma masă de impostori și la o incapacitate cronică de a urmări penal și civil exercitarea ilegală a profesiei. Câte un caz „celebru” deconspirat de presă, nicidecum de Colegiu, nu schimbă nimic.
Explicația acestei pasivități este însă mult mai gravă: impostura a penetrat și a capturat, în bună măsură, însăși instituția de reglementare. Scandalurile publice din ultimii ani arată infiltrarea politicului și capturarea la vârf de către o caracatiță care-și impune cutumele inclusiv la nivel legislativ. Criteriul financiar și interesele de grup au învins rigoarea științifică. Despre codul moral ce să mai vorbesc… Formatori și supervizori cu greutate în interiorul asociațiilor acreditate promovează ei înșiși cursuri de weekend bazate pe teorii fanteziste, obținând credite profesionale oficiale pentru practici care ar trebui să primească, în mod normal, sancțiunea excluderii din breaslă. Atunci când instanța care ar trebui să combată șarlatania devine organismul care o creditează și o validează administrativ, prăbușirea morală și profesională este totală. Așa încât, bietul „consumator”, trezindu-se înșelat, e firesc să generalizeze experiența sa la nivelul întregii breslei: „niște șarlatani”. Cei cu formări riguroase și care își continuă formarea chiar și după 20 de ani de practică sunt judecați laolaltă cu impostorii. Și nu au cum se apăra.
Necesitatea unei delimitări chirurgicale
Dacă această tendință de degradare continuă, psihologia își va pierde definitiv statutul de știință onestă practicată de profesioniști onești, fiind retrogradată la nivelul unui divertisment de weekend sau al unei escrocherii tolerate social. Salvarea profesiei nu mai este posibilă prin nuanțe administrative sau compromisuri elegante. Este nevoie de o delimitare chirurgicală între știință și speculă. Cum anume s-ar putea face? Înainte de toate, cel puțin în psihoterapie, prin sancționarea penală a tuturor formelor de terapie mascată, practicate în afara dreptului de liberă practică, indiferent de codul CAEN sub care se ascund. Ceea ce se traduce printr-o reformă internă radicală a Colegiului Psihologilor, înlocuirea impostorilor cu oameni integri, retragerea imediată a acreditărilor pentru orice formare sau curs care nu deține o validare incontestabilă, congruentă cu cea din alte țări civilizate.
Până când comunitatea profesioniștilor nu va găsi resursele morale și curajul de a rosti adevărul cu voce tare și de a face curat în propria casă, publicul va rămâne victima sigură a unor comercianți de fum cu acte în regulă, iar suferința psihică va continua să fie exploatată ca o banală dar profitabilă marfă de larg consum. Însă toate astea vor rămâne, cel mai probabil, simplă utopie, căci traim în România prezentului, acolo unde pare că majoritatea și-a pierdut speranța într-o lume mai zdravănă la minte.
Minunat !
M-a uns pe suflet acest articol. Am avut relatii f rar cu psihologi. Odata in Ro, pe vremea impuscatului si odata, intins pe mai multe luni, in Ge.
Psiholoaga nemtoaica, Brita o chema, m-a ajutat sa conduc o grupa de specialialisti, o grupa formata din persoane din mai multe centre. Datorita ei grupa a functionat f bine, cu rezultate exceptionale, meritul ei fiind sa ne tina impreuna. Instituise un set de reguli simple dar eficace, venea chiar cu cartonase galbene sa-i sanctioneze, mai in gluma mai in serios, pe cei care nu se comportau ca lumea. Impresionant era ca nu evita contrazicerile, ci chiar promova concurenta, cultura certii.
”sancționarea penală a tuturor formelor de terapie mascată, practicate în afara dreptului de liberă practică, indiferent de codul CAEN sub care se ascund.”
Nu e un obiectiv cam ambițios? Comentariile pe forumuri se pun și ele la ”tuturor formelor”? Asta e soluția la șarlatanismul din psihologia românească, un stat polițienesc? Pe ăsta îl aveți deja.
În principiu, orice distincție corectă între adevăr și minciună, prezentată public, este o formă de terapie mascată. De care românii au disperată nevoie, pentru că România a redevenit țara minciunii generalizate, la fel ca pe vremea lui Ceaușescu. Și tot ca pe vremea lui Ceaușescu, dosarele penale au redevenit maniera în care statul român își impune propriile ”adevăruri”. Asta e soluția, mai multe dosare penale? Dosarele penale le fac autoritățile statului, dacă nu ați remarcat asta până acum. Aceleași autorități care au confiscat Colegiul Psihologilor, la asta mă refer.
Harald, la noi in oras e o intersectie aglomerata si haotica, pentru ca lipseste o portiune de drum de centura; si un cetatean defavorizat de soarta care avand mult timp liber, adeseori se ofera voluntar sa dirijeze circulatia; si chiar o face destul de bine, per ansamblu ajuta cumva la fluidizarea traficului, ca nici cei de la volan nu-s toti cu mult peste mintea lui :)
ma indoiesc ca exista vreo norma legala pe care sa o fi incalcat: problema ar fi fost daca s-ar folosi abuziv de o uniforma sau legitimatie care ar imita o calitate atestata, cu care sa insele increderea publica, de exemplu o vesta reflectorizanta pe care sa scrie „serviciu rutier”, de la fabrica de imitatii si suveniruri, de unde poti cumpara si diplome de „Cea mai buna soacra”
@Prototipescu – exemplul tău e din aceeași categorie cu pretenția că tu mergi la bancă în ie și ițari, atunci când încercai să-i justifici lui Zelenski vestimentația din Biroul Oval. Știi că în România au drept de liberă practică securiștii care s-au ocupat cu recrutări de ”surse”? Nu au niciun fel de studii în psihologie, dar legea i-a asimilat și pe ei, pe motiv că au desfășurat activități în domeniu și au experiență. La fel cum absolvenții de Ștefan Gheorghiu au devenit economiști în 1990.
În societatea tradițională, popa era psihologul satului, iar popa cere întotdeauna bani. Le facem preoților dosare penale pentru psihoterapie fără atestat? România e țara formelor fără fond, multe dintre diplome nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise.
Foarte adevărat ce spuneți. România e țara formei fără fond, acolo unde o întreagă istorie a imposturii ține locul justificării. Cei care legiferează fac parte din mahalaua care a luat locul centrului, de aceea nu înțeleg nimic din ceea ce fac. Nu generalizez, nu spun că toți ar fi așa, dar cei care chiar înțeleg sunt excluși, căci deranjează și contravin intereselor de grup. E motivul pentru care nu am nici o încredere în România următorilor 20 de ani (ca să nu spun 40). Nu știu ce ar mai putea salva țara asta, nu am răspuns. Dar dacă scriu ceea ce scriu e pentru că mă doare. Și dacă nu am soluții, măcar să spun ceea ce mă doare, poate alții pe care îi doare la fel vor ști mai bine ca mine ce ar trebui făcut.
”Nu știu ce ar mai putea salva țara asta”
Well, nu cred că în urmă cu 40 de ani (1986 that is) își imagina cineva că România va adera la Uniunea Europeană și la NATO. Uniunea Europeană nici măcar nu exista pe vremea aceea, iar CEE (precursoarea UE) nu includea nici măcar Suedia și Austria. Suedia a ajuns să adere la NATO cu 20 de ani mai târziu decât România.
Următoare schimbare de generații va salva România, așa a fost mereu. Lucrurile progresează ”one funeral at a time”, după cum spune principiul lui Planck 😀
@Harald: Sper din suflet sǎ aveți dreptate. Când mǎ uit în urmǎ la zecii de ani de comunism nu prea mai cred în ideea de urmǎtoarea generație. Cǎci generația de dupǎ nu a reuşit nimic.
”Nu știu ce ar mai putea salva țara asta”
Analogie: imaginați-vă că ați fi fost pasageră în avionul acela care zbura de la Dubai la Tel Aviv și a căzut 5.000 de metri în 30 de secunde, după ce copilotul l-a atacat pe căpitan cu o secure pe care o au ei în cockpit:
https://www.reuters.com/world/middle-east/uae-says-omani-flydubai-co-pilot-planned-suicide-attack-tel-aviv-flight-2026-10-09/
Mai erau niște piloți printre pasageri, israelienii fac oricum câte 3 ani armată și sunt obișnuiți cu atentatele, deci erau destui oameni la bord capabili să rezolve problema și au și rezolvat-o. Chiar nu aveați dvs cu ce să-i ajutați, s-au descurcat foarte bine și singuri. Exact asta e situația României în prezent, e doar pasageră într-un zbor în care nu controlează ea lucrurile. Când le rezolvă ceilalți, se rezolvă inevitabil și pentru România.
da, popa e o autoritate oficiala si ar trebui sa raspunda penal la fel cum i se face dosar penal unui guru sectant daca instiga la comportamente antisociale; in rest, credinta insasi e o terapie acceptata inclusiv prin constitutie, cu „terapeuti” atestati: e ilegal sa te pretinzi popa, daca nu esti; dar daca te intitulezi antrenor fara nici o diploma la echipa de alcoolici anonimi cred ca e perfect legal si moral
1. Comentariile pe forumuri nu sunt terapie și cu atât mai mult terapie remunerată.
2. Poate ar fi fost mai bine dacă era explicit arătat că doar terapiile contra cost sunt vizate, chiar dacă este implicit faptul că ele sunt vizate prin referirea la codul CAEN.
3. Sunt numeroase profesiile liberale care sunt protejate așa cum se propune în cazul terapiei psihologice: medic, farmacist, avocat, executor judecătoresc etc.
5. Dosarele penale sunt făcute de procurori, nu de Colegiul Psihologilor.
În altă ordine de idei, rămâne valabilă vechea întrebare: cine ne apără de gardieni (Colegiul Psihologilor corupt / confiscat)?
”Sunt numeroase profesiile liberale care sunt protejate așa cum se propune în cazul terapiei psihologice: medic, farmacist, avocat, executor judecătoresc etc.”
În articol scrie ”sancționarea penală a tuturor formelor de terapie mascată”, da? Cine stabilește că aceea e ”terapie mascată”?
Psihoterapia nu e medicină, psihoterapia se rezumă la vorbe. Chiar e treaba unui procuror să stabilească cine are voie să-i facă pe oameni din vorbe și cine nu? Un subiect de meditație: creștinismul se bazează pe conceptul de Tată Ceresc, nu pe acela de Mamă Cerească. Oare de ce?
articolul se refera la activitati autorizate, cu cod CAEN
Harald, acel popa de care vorbeai mai sus o fi avand si el un astfel de cod, dar asta nu ii da dreptul sa sa isi extinda terapia spirituala practicand si nutritionismul si sa-ti prescrie post negru, chiar daca postul e in fisa postului: nu are dreptul sa invoce argumente (pseudo)stiintifice, cu atat mai grav daca inseala increderea cu vreo diploma de vraci de origine obscura
”acel popa (…) nu are dreptul sa invoce argumente (pseudo)stiintifice”
Says who? 😀 La cum s-a prostituat știința în ultimii 20-25 de ani, acel popă are garantat mai multă credibilitate, iar asta pe bună dreptate.
@Harald: Da, când lucrurile ajung la cote halucinante, asta e soluția. Nu suntem în acord doar pentru că nu cunoașteți dimensiunile fenomelui, din interior. Dacă ați fi în locul meu, mi-ați da dreptate.
Tocmai dimensiunile fenomenului fac obiectivul cam ambițios, asta era ideea. E ca și cum ați milita pentru eliminarea corupției, când tocmai autoritățile statului au grijă să genereze corupție.
@Harald: Da, voi milita pentru distrugerea corupției chiar dacā știu cā aportul meu e lingurița de apā cu care pot contribui pentru stingerea incediului. Dacā am contribui mai mulți, poate chiar am reuși sā-l stingem. Dar e mai simplu sā stām pe margine crezând cā e inutil sā obosim.
Sursa problemei este însăși psihologia.
Ar fi bine dacă psihologia și chiar psihiatria ar fi științe im sensul riguros al cuvântului. Din păcate personalitatea umana este un subiect mult prea complex ca să poată fi clasificata in câteva categorii și probleme reale a miliarde de indivizi rezolvate în niște terapii de sofa.
Pentru asta existau pe vremuri vorbitul la gard sau scara blocului (pentru femei) si câteva halbe de bere între bărbați.
@Ali Pasa
„Sursa problemei este însăși psihologia.
Ar fi bine dacă psihologia și chiar psihiatria ar fi științe im sensul riguros al cuvântului.” !!! QED! 👍
Sunt doar niște disclipline de studiu/ale cunoașterii cu mult nebulos, vag, aproximativ, dar cu mari, foarte mari pretenții. Cu practicanți dandu-și aere de inițiați care ne citesc direct in suflet și minte, etc. Total b.s.!
„Pentru asta existau pe vremuri vorbitul la gard sau scara blocului (pentru femei) si câteva halbe de bere între bărbați.” Păi cum dom’le să permitem să fie așa pe „free” descărcarea sufletelor ?!? Come on!
”Cu practicanți dandu-și aere de inițiați care ne citesc direct in suflet și minte, etc. Total b.s.!”
Well, psihologia se ocupă cu a deosebi adevărul de minciună. E greu pentru agenții de influență ai Rusiei să-și ascundă afilierea, de asta denigrează psihologia 😀
E motivul pentru care toți dictatorii apelează la psihologie pentru influențarea maselor. Pentru că inteligența masei e cea a unui copil de 3 ani.
@AliPsa: Nu, sursa problemei nu e psihologia însăși, ci modul în care e ea livrată, care e exact modul în care ajunge ea la cei dinafara ei și care, involuntar, adeseori nu înțeleg despre ce e vorba.
Deci psihologia si psihiatria nu pot ajuta (desi sunt domenii de studiu cu o istorie de decenii si milioane de oameni antrenati in aceasta cunoastere) dar o discutie la gard ajuta. Cam ridicol, nu? De asemenea, oamenii nu sunt atat de diferiti pe cat credeti. Sunt motivati de aceeasi lucruri in viata in mare parte, sunt preocupati de siguranta, relatii, bunastare, etc. Chiar credeti ca avem parte de personalitati unice, eccentrice la tot pasul?
Cam 90% din comportamentul uman e format din obiceuri si automatise. Macar psihologia ne ajuta sa vedem asta. Sa te pozitioezi critic si superior fata de domenii pe care nu le cunosti e tot un automatism, de altfel comun in Romania.
Intenția de a delimita practica psihoterapeutică de ofertele înșelătoare sau de formele de exploatare a vulnerabilității psihice este legitimă. Aș avea totuși câteva rezerve în privința soluției propuse.
Mai întâi, sintagma „știința minții” este convenabilă ca formulă de legitimare a psihologiei, dar nu acoperă neapărat întregul domeniu al psihoterapiei, cu diversitatea orientărilor sale teoretice și a practicilor pe care le cuprinde. Psihoterapia nu se lasă redusă fără rest la aplicarea unui corp de cunoștințe științifice asupra unor probleme psihice; ea implică o filosofie de viață (explicită sau implicită), dimensiuni relaționale, interpretative și experiențiale, asupra cărora diferitele școli nu au aceleași concepții. Las deoparte ideea de „prostituare a psihologiei” pentru că formula mi se pare că deschide alte piste de discuție decât cea referitoare la practica psihoterapiei.
Apoi, ideea „sancționării penale a tuturor formelor mascate de terapie, indiferent de codul CAEN” sub care sunt practicate, mi se pare excesivă. Delimitarea dintre ceea ce este și ceea ce nu este psihoterapie nu poate fi făcută întotdeauna cu precizia pe care o presupune o asemenea formulare în cadrul legii penale. „Delimitarea chirurgicală” este o metaforă nepotrivită aici. Există zone gri, în care granițele dintre psihoterapeut, tămăduitor, șaman, guru, mentor spiritual devin incerte. Unele dintre aceste practici pot avea efecte subiectiv terapeutice, fără a fi psihoterapie în sens profesional delimitat de lege; altele pot produce efecte nocive. În plus, dacă efectele sunt benigne sau nocive se stabilește de cele mai multe prin ceea ce raportează clientul/pacientul/beneficiarul, ceea ce complică lucrurile. Nici efectele benefice, nici cele dăunătoare nu sunt suficiente, singure, pentru a stabili statutul unei practici. Intră în joc promisiunile făcute și puterea de seducție, raportul cu persoana care solicită ajutor și, bineînțeles, eventualele forme de abuz sau exploatare.
De altfel, nici în interiorul psihoterapiei profesionale lucrurile nu sunt lipsite de ambiguități. Diferitele orientări și forme de psihoterapie pot părea profund divergente, uneori chiar contradictorii, atât în privința concepției despre suferința psihică, cât și a mecanismelor schimbării și a metodelor de intervenție. A stabili ce este terapeutic și ce nu este terapeutic presupune, prin urmare, mai mult decât trasarea unei frontiere administrative sau juridice.
Din acest motiv, cred că ar fi utilă o distincție între sancționarea practicilor frauduloase, a exercitării fără drept a unei profesii reglementate și a abuzurilor concrete, pe de o parte, și incriminarea nediferențiată a unor practici aflate la periferia psihoterapiei, pe de altă parte. Prima poate fi justificată; cea de-a doua riscă să producă efecte disproporționate.
Există, în plus, deloc de neglijat, riscul unei suprareglementări într-un domeniu care este deja expus unei proliferări de norme, proceduri și condiții de exercitare. Reglementarea este necesară, dar, dincolo de un anumit prag, poate deveni contraproductivă: în loc să protejeze beneficiarii, ajunge să rigidizeze practica și să restrângă nejustificat diversitatea formelor legitime de intervenție psihologică.
O diatribă atât de categorică împotriva „șarlatanilor” riscă să se întoarcă precum un bumerang. Cu cât delimitările sunt formulate mai radical, cu atât devine mai dificil de justificat unde anume trebuie trasate în practică și cine are autoritatea de a le stabili.
Aș distinge între criteriile care permit identificarea unei practici abuzive și simplul fapt că o practică este neconvențională, insuficient validată științific sau exercitată în afara cadrului profesional al psihoterapiei. Cele două se pot suprapune, dar nu sunt echivalente.
Nimeni nu vorbește de recrearea Inchiziția.
Suntem foarte sensibili la idea de control,cel puțin eu.
Totuși, haosul trebuie dominat, într-o formă sau alta.Pas cu pas.Adaptat necesităților oameniilor,( cu sau fără „fragilitate existențială”),societății.
Doamna Ioana Scoruș vorbește de „popor lăsat în întuneric”.
Cuvinte impresionante, impactante.
Mă întreb:
Cum am ajuns aici,noi că nație ?
Cum ieșim din întuneric ?
Aveți dreptate, atunci când haosul ajunge la cote decimatoare, cu efect în populație, nu mai e vreme de mănuși de catifea. Căci o Margaret Thatcher nu se naște de o sută de ori pe secol. Noi nu am avut noua. Poate se impune. Asta nu înseamnă că visez la Inchiziție, ci că lucrurile au ajuns dincolo de acceptabil și suportabil. Dezastrul din domeniul psihologiei nu e altul decât cel din oricare domeniu. Dar e mai simplu să ne facem că nu vedem și să sperăm într-o instanță care, de la sine, în mod magic, va rexzola totul, salvaându-ne. Doar că asta nu se va întâmpla. Magia nu funcționează.
@Flacius: Mulțumesc frumos pentru comentariul-răspus la alt comentariu.
Cum am ajuns aici? Prin impostură, prin diletantism, prin hybris, prin corupție, prin vanitate, prin puterea excentricului care a ajuns să subjuge centrul, prin necunoaștere, prin histrionism, prin narcisism, dar mai ales prin lipsa unei coloane vertebrale care e același lucru cu internalizarea unui cod moral sănătos.
Foarte bun articolul, din pacate cunosc un caz concret in care psihologi cu diploma au sfatuit un bolnav de cancer sa nu se trateze si sa nu verifice evolutia bolii ca-l vindeca ei cu noua medicina germanica… niste impostori criminali…
@Marius: Ați spus bine, niște impostori. Dar cu mult mai mult de atât: niște inconștienți.
E un pic și problema acelui bolnav care i a ascultat…
E u pic si vina victimei ca s-a lasat victimizata in cel mai vulnerabil moment al vietii ei, corect?
@Iana: Nu, nu e vina victimei, tocmai pentru că se afla în cel mai vulnerabil moment al ei. Nu bolnavul e de vină că s-a îmbolnăvit. Cine învinovățeşte bolnavul e el însuşi bolnav. La cap, cum se spune.
institutiile statului cleptocrat o sa sugrume toata societatea. acolo (in institutii) patrunde (fara vreun merit) toata pleava inepta. institutiile au nevoie de spiru hareti (de slobozia , buzau, tecuci, urziceni) si interesi nationali ai academiilor sri si militie sa le protejeze (protectie prin contraselectie), doctori si academicieni in stiintele neantului. se perpetueaza exploziv precum o substanta organica lasata n soare – va fi maruntita/consumata de fungi si bacterii. in final nu va mai ramine nimic, nici materia si nici parazitii ce au devorat o (s au bucurat de un free lunch efemer).
@Man Of War: Total de a ocord cu ce spuneți. E motivul pesimismului meu.
Foarte foarte putine articole de presa scrise in ultimii 36 de ani se ridica la nivelul calitativ al acestui articol. Eleganta riguroasa. Felicitari doamna/domnisoara!
Mulțumesc tare mult. Mă onorează.
Apreciez articolul. Deseori sarlatanii evocati in articol cauta brevetarea unor soluții tehnice (produse, dispozitive, compoziții, etc) cu efecte terapeutice revendicate, dar practic inexistente. Acordarea cu indulgență a brevetelor nu face decât să altereze calitatea informației științifice și să ofere aparența unei certificări oficiale a fantasmagoriilor susținute de aceștia (cateva exemple: Articol vestimentar cu efect de stimulare energetică, Element magnetizat pentru armonizare energetică, Mască facială energizanta, Sutien vibrator, Pastila medicală micro magnetică, Piramida magneto cuantică).
un brevet de inventie nu e o garantie a utilitatii unei solutii. Patentul doar incearca sa protejeze acea solutie de a fi folosita de altcineva, atat. E certificat de proprietate. Si sa nu uitam ca pt obtinerea patentului se platesc bani frumosi, deci a acuza usurinta obtinerii patentelor de producerea unor tampenii e aiurea. Mai mult, tampenii se pot produce si fara sa fie patentate!
@Tudor Alexandru, @neamtu tiganu: Pare-se că totul e, azi, despre bani, atunci când nu e despre vanitate. Adica apanajele unei structuri psihice a unui copil care nu a ajuns să internalizeze un cod moral.
Aveti dreptate. Pentru societate valoroasa este inventia, brevetul nu este decat un document juridic care confera drepturi exclusive de exploatare. Dar, din pacate, in mare masura perceptia publica este denaturata si se asociaza brevetarea unei inventii cu valoarea ei. Saloanele de inventii nu fac decat sa intareasca aceasta perceptie. La fel standardele de promovare in universitati. Se dau puncte pentru brevete, oricare ar fi relevanta lor din punct de vedere al utilitatii, dar nu se puncteaza valorificarea inventiei prin aplicare , cesionare, licentiere, etc. Atunci cand m-am referit la „alterarea calitatii informatiei stiintifice” am avut in vedere faptul ca brevetele se publica in bazele de date nationale si internationale (espacenet) cu acces deschis si indexate (Derwent Index).
Câteva chestiuni despre psiho&psihoterapii.
Contemporanii părintelui, starului necontestat al tuturor psihoterapiilor, the one and only Freud spuneau despre el: Dl.Freud (psihanaliza) ne inventeaza maladii pe pretinde că le vindecă……
US, țara tuturor psihoterapiilor, nu a suferit de „trauma ceaușistă”, nu e analfabetă psihologic câtuși de puțin. Recursul la psihoterapii e de-a dreptul excesiv, psiho au niște onorarii de „te doare ficatu’ „, orice situație din societate e tratată in cheie psiho, etc. Folosește la ceva ?!? E mai bună acea societate sub oblăduirea triumfului psiho ?!?
Etichetarea oricărei tristeți sau supărări drept depresie e ok ? Nu seamănă cu o goană nebună după clienți (pacienții s-au transformat in clienți) ?
@JB: Ăia de spuneau ce spuneau habar n-aveau despre ce vorbeau. E ușor a vorbi de pe margine când nu știi despre ce vorbești. Și nu, „recursul la psihoterapii” nu e excesiv (căci oamenii sunt depășiți de problemele vieții), ci impostura din domeniu e excesivă, căci i s-a permis să existe. Iar pentru asta nu oamenii sunt de vină, cei care au nevoie de sprijin. Confundați lucrurile.
Și nu neapărat „speciliștii” etichetează totul drept depresie, ci oamenii au fost învățați să se autoeticheze, de cultura ideologiei politice actuale. Nu dați vina strict pe specialiști, înainte ca ei să fie vinovați e lumea în care trăim: progresismul, neocomunismul, neomarxismul.
Felicitari pentru acest articol. Cel mai trist mi se pare, asa cum mentionati si dvoastra, faptul ca romanii nu au vocabular pentru propria interioritate. Una din marile pagube pe care le creeaza analfabetismul functional. Ma si intreb ce poti face la terapie sau chiar si la un curs cu un „coach” daca nu esti un om capabil sa comunice, adica nu ai un vocabular al emotiilor, trairilor, nu ai o coerenta in gandire si in traire si o bruma de spirit critic si educatie. Dar sa te gandesti la un scenariu in care o persoana cu probleme si lipsita de repere in a-si intelege propria minte cauta un coach care si el are o educatie precara si o pregarire precara deja devine tragicomic.
@andie92: Ar fi tragicomic dacǎ nu ar fi de-a dreptul o tragedie la nivelul unor vieți. Am avut, în timp, patru pacienți veniți de la acelaşi terapeut, pe care reuşise performanța de a-i decompensa. Nu poate fi o întâmplare.
Acest articol e valabil pentru toate domeniile de activitate, nu numai pt. psihologie… Asta din nefericire…