Preambul
Undeva, în Caiete, Cioran spune că un text încetează să fie al autorului din momentul în care este tradus. Dar nu doar traducătorul fură textul, ci el e furat continuu, cu fiecare cititor în parte, căci fiecare citește în felul lui, care e unic. Niciodată modul în care eu citesc o carte nu va fi același cu modul în care oricine altcineva o citește. Căci gândurile scriitorului, aceleași pentru fiecare cititor – căci scrise negru pe alb în mii de cópii -, vor întâlni unicitatea gândurilor fiecăruia, iar întâlnirea dintre ele va duce la înțelegeri unice. Orice lectură este o interpretare, iar ea se face din interiorul experienței de a citi a fiecăruia dintre noi, experiență care va fi afectată nu doar de capacitatea de înțelegere a lectorului, ci ea însăși ia naștere din modul în care lectorul se așază față de text.
Există cărți care te confiscă de la început, prin uriașa lor capacitate de seducție. Ești prizonier, gata arestat în ele, neliber în a-ți mai exercita judecata de la distanța optimă. Devii al lor, citești din interior, de după gratii. Este motivul pentru care iubim autori, și nu cărți: punem semnul egal între textul cărții și autor, confundându-le. Or cartea nu e niciodată autorul. Abia în măsura în care autorul se exercită în întreaga lui autenticitate în textul cărții poți spune că iubești, cu adevărat, autorul, care devine totuna cu cartea. Însă tot o iluzie rămâne, căci nu doar că astfel de autori sunt, efectiv, rarissimi, ci și nicio carte nu poate epuiza autorul care, scriind, se lovește de fortăreața limbajului, mereu insuficient în a-l exprima.
Dar tocmai forța de seducție a unor astfel de cărți te poate pune pe gânduri, obligându-te să tot revii pe text, încercând să înțelegi ce anume ți-a „făcut” acea carte care te-a prins în taina mrejelor ei. Și poți avea șansa ca, tot încercând să înțelegi, să capeți, încetul cu încetul, distanța necesară deslușirii misterului. Treci, astfel, de la identificarea cu cartea (s-o numim a fi folosit de carte) la citirea cărții (s-o numim a folosi cartea). Este ceea ce spune Thomas Ogden, psihiatru și psihanalist american contemporan cu importante contribuții la psihanaliză, pe urmele lui Donald Winnicott (pediatru și psihanalist britanic) despre „citirea creativă”. Creativă în măsura în care fiecare cititor produce un set de semnificații și idei personale, folosind textul ca punct de plecare și făcându-l să devină, în acest fel, (și) al său. Dar nu poți ajunge la citirea creativă a unei cărți care te-a sedus decât dacă, inițial, te-ai abandonat experienței cititului (seducătorului). Altfel spus, pentru a ajunge să folosești cartea trebuie ca, mai întâi, să te lași folosit de carte. Cu alte cuvinte, într-o primă instanță, cartea este un fenomen subiectiv (un obiect intern) și, câtă vreme rămâne un obiect aparținând lumii interne a cititorului, ea nu poate fi folosită, căci cititorul se confundă cu ea, neputând delimita între cine este el și cine este ea, între ce este al lui și ce este al ei, între ce vine de la el și ce vine de la ea. Pentru a putea fi folosită, cartea trebuie scoasă din lumea internă și plasată în realitate (scoasă din întuneric și așezată în lumină), ceea ce înseamnă a fi resimțită drept un obiect extern care, obiectiv fiind (adică ceva de sine stătător, fără legătură cu cititorul), abia de-acum poate fi utilizat. Iar aceasta este o ordine de o a doua instanță.
În schimbul de idei dintre cititor și text, care are loc în cea dintâi instanță, în confuzia în care lectorul este pierdut fără s-o știe, putem spune că acesta, în mod simbolic, distruge textul cărții creând un alt text, care nu mai e al celui care a scris cartea, ci o creație de sine a lectorului. Aici, utilitatea cărții este nulă. Pentru cititorul care nu a reușit să iasă din această primă instanță, orice interpretare rămâne o interpretare despre sine, fără nicio legătură cu ceea ce autorul a scris. O carte astfel „distrusă” nu poate fi iubită altfel decât cu o iubire narcisică, iubirea de sine. Însă pentru cel care a reușit să ajungă la cea de-a doua instanță, supriza survine din faptul că, la capătul distrugerii conținutului cărții, cititorul o descoperă întreagă: cartea s-a lăsat distrusă, dar a supraviețuit cititorului. Ea e întreagă – așa cum a fost de la început -, dar cititorul de-abia acum o descoperă și poate „opera” cu ea, îmbogățindu-se pe sine. Căci, trecută prin furcile caudine ale lumii interne, supraviețuindu-i, utilitatea ei își reintră în drepturi. Iar cartea poate fi iubită, din acest moment, cu o iubire de celălalt. Și aceasta este diferența dintre iubirea infantilă (de sine) și iubirea matură (de celălalt), indiferent despre ce fel de iubire este vorba: parentală, fraternă, erotică, dintre maestru și discipol și care-or mai fi.
O generație atemporală
Există, la noi, o generație care nu se definește, sociologic, prin nașterea într-un interval determinat de timp, ci prin raportul la un reper. Fac parte din acea generație atemporală al cărei reper (am crezut, în ceea ce mă privește, că) este Noica și care, după moartea lui, a fost numită „de un tânăr fizician”[1], „generația orfanilor”[2]. Este generația care a fost sedusă de Jurnalul de la Păltiniș[3] și, mai apoi, de Epistolar[4], iar ele laolaltă au făcut posibilă iluzia unei potențiale experiențe asemănătoare pentru care, însă, aveam a ne căuta, fiecare, maestrul. Dar noi, atunci, nu am avut la dispoziție decât cărțile astea. Care, punându-l pe lume pe Noica, i-a pus pe lume pe discipolii săi, dăruindu-(ni-)se reciproc în cea mai frumoasă formă a (re)nașterii: întemeierea unuia ducea la întemeierea celorlalți, din care cel dintâi se reîntemeia. Din unul decurgea multiplul din care decurgea unul. Un soi de întru care decurgea din alt întru, punînd pe lume alt întru. O alchimie a spiritului. Însă Jurnalul de la Păltiniș, cu toate că vorbea despre experiența spirituală a micului grup din preajma lui Noica, o consemna doar pe cea personală, nicidecum pe cea a grupului. Faptul, însă, de a afla că în preajma maestrului, mai degrabă independent unii de ceilalți decât împreună, exista o sumă de oameni, dădea senzația unui fenomen pe care, altfel, nu ți-l puteai imagina în România acelor vremuri.
Personal, nu la momentul apariției cărții (1983) am făcut cunoștință cu ea, ci trei ani mai târziu, pe când eram studentă în anul I. Ca adolescentă și tânăr adult, am trăit una dintre cele mai gri perioade ale comunismului. Am făcut cunoștință cu magazinele goale, cu trezitul la 4 dimineața al părinților pentru a se duce la Halele Centralele pentru a se așeza la coada la ce se nimerea să se aducă, de regulă tacâmuri de pui, gâturi de pui sau, dacă aveau noroc, pui vineți, extrem de morți, mici și scârboși, unt și smântână, nu mai des de o dată pe săptămână și nu mai mult de o bucată ( o unitate) pentru fiecare om care stătea la coadă, cu pâinea care, și ea, se vindea cu jumătatea de franzelă, cu turnurile de creveți vietnamezi etalați pe tarabe, transformați în chipsuri care trebuiau prăjite în uleiul de soia cu gust și miros grețoase și care alterau oricare alt gust ș.a.m.d. Dar și cu frigul, când stăteam îmbrăcată și acasă, și la facultate, precum stăteam afară iarna, cu palton și mănuși. Cu lipsa gazelor, când abia de se aprindea un ochi la aragaz și când a găti (pentru șase ființe) o mâncare pe ochiul pâlpâind dura o veșnicie, cu lipsa apei calde și cu altfel de astfel de mizerii de care nu aveam a ne revolta altfel decât în indignarea internă, care să nu lezeze precarul echilibru al celorlalți. Cu alte cuvinte, am făcut cunoștință cu umilința la care eram supuși, cu rușinea părinților neputincioși în a procura cele trebuincioase traiului, cu mersul tatălui, an de an, la miliție, unde i se verifica mașina de scris căreia i se lua „amprenta”, cu teroarea celor pe care nu ai voie să le rostești, dar și cu religiozitatea ritualului de a asculta, seară de seară, „Europa liberă” și „Vocea Americii” și, mai ales, cu o întreagă bibliotecă a clasicilor ruși, englezi, francezi, nemți în ediții ades cartonate, care conviețuiau cu colecția BPT și cu albume de artă, în cele două biblioteci de pe holul întunecat al apartamentului, luminat vag cu obligatoriul bec de 40 W pe care, de atunci, și azi îl urăsc cu toată ura mea. Prin cele două posturi de radio aflam zvonul unei alte lumi, una liberă, față de care nu puteai să nu te simți prizonier în lumea ta.
Cred, cu adevărat, că șansa unora dintre noi, a celor care eram stundeți la Facultatea de Chimizarea petrolului și gazelor naturale, a constituit-o întâlnirea cu seminaristul de la filozofie, căci pe vremea aceea, iată, în cadrul unei facultăți tehnice, se făceau doi ani de Filozofie, iar seminaristul – slavă lui! – nu se ocupa cu ceea ce obliga curricula universitară. Poate pentru că era atât de tânăr, cu doar 7 – 8 ani mai mare ca noi. Așa am făcut cunoștință cu conceptul de democrație, cu Platon, cu filmele de valoare care erau proiectate în sala de cinema a Institului de Petrol și Gaze din Ploiești (Tarkovsky, par exemple) la care proful ne trimitea cu titlu obligatoriu, cu Albinoni dar și cu Nicu Alifantis, pe care ni-i aducea la seminarii cărând după el pick-up-ul și discurile de vinil, și care ne tot repeta că cea mai mare izbândă a unui om este să ajungă să gândească cu mintea lui. Da, am avut noroc. Căci prin profesorul de filozofie am intrat în posesia Jurnalului de la Păltiniș care, nefiind o carte interzisă, circula, totuși, subversiv, în copii xerox, ca și (cu) Jurnalul filozofic al lui Noica. Cărți care, în atmosfera acelor ani, nu doar că păreau, ci efectiv erau venite din altă lume, una care nici măcar nu putea fi imaginată de la nivelul celor 19 – 20 de ani ai mei. Jurnalul de la Păltiniș ne-a făcut, pe unii dintre noi, să-l descoperim și iubim pe Noica, iar Noica ne-a făcut să-l descoperim și iubim pe Gabriel Liiceanu. Căci așa cum, fără Gabriel Liiceanu, Noica nu ar fi fost posibil așa cum e el azi, așa și fără Noica, Gabriel Liiceanu nu ar fi fost posibil așa cum e el azi. Ambele cărți arătau cum e cu putință așa ceva. Iar „așa ceva”, de neimaginatul adică, era cel mai frumos lucru pe care-l „văzusem” vreodată, în timp ce era și cel mai frustrant. Pentru că ți se dovedea că paradisul există, dar și că, pe nicio cale, nu poți avea acces la el. Așa încât contaminarea cu ideea paradisului te arunca în nevoia de a găsi o soluție de a accesa măcar o fărâmă de paradis, dar ea nu îți era la îndemână și nici nu aveai cum o inventa. Prin urmare, ceea ce îți rămânea la dispoziție era Jurnalul… însuși și lumea pe care, imaginar, singur ți-o puteai construi, așa cum erai în stare.
Apariția Epistolarului avea să desăvârșească frustrarea, ducând de-neimaginatul la cote ultime. Intimitatea în care Epistolar se așeza față de Jurnal… făcea din ele un singur corpus, care, pentru mine cel puțin, a căpătat valoare de biblie. Dacă Jurnalul… devoala posibilitatea de existență a paradisului, cu tot cu dinamica lui internă și cu drumul spre dobândirea unei asemenea dinamici, Epistolar devoala locul unde poate duce întâlnirea minților atunci când dialogul, fie el și în contradictoriu, se poartă de pe niște culmi care în viața de zi cu zi nu ne erau accesibile. Printre veșnicele hârtoape și catacombe ale limbii de lemn oficiale în care mințile ne erau îmbălsămate de când ne născuserăm, se ivise, de nicăieri (probabil din analfabetismul cenzorilor lui Ceaușescu), splendoarea diamantină a gândirii libere care acumulase ani de cunoaștere. Spectacolul era fascinant, căci orbitor. Voiai, imediat, să ajungi și tu acolo, să fii și tu ca ei. Ți se arăta frumusețea și adâncimea limbii române, atunci când cuvintele sunt rostuite adecvat, în cea mai înaltă alcătuire a frazei, propulsate de ascensiunea la care poate ajunge gândul. Un absolut care ți se înfățișa cu chipul unicității. Completamente înafara micului fenomen păltinișan fiind, te trezeai, prins fără drept de apel, în paginile cărților, vegheat de Jurnalul filozofic nicasian, în interiorul scenariului însuși. Era, desigur, un „ca și cum”, dar unul rodnic, căci te împingea spre dorința de a vrea să poată și mintea ta ceea ce mințile lor puteau. Căci, nu-i așa, ți se demonstrase că se poate. Și nu doar că voiai să poți, ci, mai ales, aveai conștiința faptului că, dacă ai fi „antrenat” corespunzător, chiar ai putea. Dar ia antrenorul de unde nu-i. Singurul antrenor la care aveai acces era cel mediat de chiar cele două, trei cărți. Eram, așadar, o întreagă cohortă de suflete vrăjite de frumusețea acelor cărți, suflete aflate în căutarea bezmetică a unei zări spre care să pornească. Ele au fost Nordul nostru. Fac parte din acea generație a orfanilor, pe care istoria (și pe noi) ne-a abandonat. Chiar dacă în alt fel.
Una din marile lecții pe care Noica a trecut-o autorului Jurnalului de la Păltiniș a fost seducția. Nu doar că te lași sedus, ci ești prins în seducție, fără putința de mai scăpa. În sensul de nu alegi, ci ești ales. Și cine ar putea nega că prima mare calitate a lui Gabriel Liiceanu, până azi, nu este capacitatea de seducție? Prin Jurnal și Epistolar (și, apoi, prin toate cele care au urmat) ne-a dat speranța, aceea de a avea, într-o zi, acces la o aventură asemănătoare, iar ea, într-un fel, s-a transferat asupra lor, a discipolilor: Liiceanu și Pleșu, la care s-au adăugat pesonajele „fantomatice” Sorel Vieru și Creția, Al. Dragomir ș.a.m.d. Noica nu mai exista, dar ei erau și, unii dintre ei, încă sunt.
De la paradisul de neimaginat la paradisul personal
Trebuie să te lași optim sedus, trebuie să te lași aglutinat într-un scenariu improbabil construit de nimeni altcineva decât de propria-ți mine, scenariu care-și capătă condiția de existență prin tocmai buna așezare în interiorul lui. Doar astfel îl poți face posibil fără să te amăgești. Și doar trecerea anilor va fi cea care îți va demonstra dacă te-ai mințit sau nu. Căci nu poți face parte dintr-un fenomen căruia nu-i aparții, dar pe care îl poți replica, atât cât ești în stare, în condițiile fanteziei tale. Or asta înseamnă o enormă muncă cu tine însuți. De unul singur, așa cum te pricepi. Eu, una, pot spune că am reușit, atât cât am putut. Doar că am aflat-o târziu, când deja reușisem, dar încă nu o știam. Dar nu despre mine e vorba aici, ci despre forța de nebănuit a cuvântului scris. Sau a cuvântului în general, atunci când el e oportun plasat. Căci cuvântul e tot ce avem pe lume, singurul vehicul care ne transportă în ceilalți și care pe ceilalți îi transportă în noi, fie ei oameni sau cărți, din care „dansul ideilor” ia naștere. Restul ține de șansă, pe care nu o putem programa. Ea apare sau nu. Căci cu hazardul nu te joci, crezând (omnipotent) că-l ai în control. Așa încât pot spune că și eu am inventat Păltinișul meu, cel datorită căruia am făcut față la ceea ce viața, de capul ei, mi-a dat și așa cum am putut alege, atunci când am fost nevoită să hotărăsc.
Așa cum (mă-ncumet să sper) fiecare își are cărțile lui formatoare, așa și eu m-am descurcat cum m-am priceput mai bine cu cărțile mele formatoare: Jurnalul de la Păltiniș, Jurnalul filozofic, Epistolar și, înainte de ele (rog a nu se zâmbi ironic), Cărțile junglei, la vârsta de 10, 11, 12, 13 14 etc. ani. Ele sunt cărțile care m-au întemeiat pe lumea asta drept ceea ce azi sunt. Ceea ce înseamnă, în virtutea celor la început enunțate, că, într-un fel sau altul, am reușit să mă las sedusă, într-o primă instanță, de splendoarea acelor cărți cu care m-am confundat ca și cum ele ar fost eu, pentru ca, mai apoi, să ies din coliziunea inconștientă pe care mi-au produs-o, separându-mă de ele și păstrând pentru mine ceea ce am considerat a fi bun, și luând-o pe drumul meu. Rolul de maestru spiritual, așadar, nu se exercită numai și numai prin preluarea în scenariul maestrului pe cel care urmează a fi pus pe calea lui, ci și, prin intermediar, prin cărțile care te structurează, conform datelor tale intime. Plecând de la cărțile fondatoare, lăsându-mă sedusă de ele fără să știu că o fac, am putut să mă despart de scenariul inițiatic în care, fără să am alternativă, singură m-am așezat în mod aproape inconștient, doar simțind că mi se potrivește. Și așa – a trebuit să treacă o viață pentru a o afla -, mi-am inventat propriul Păltiniș.
Și, din nou, în aici și acum
Prin acest ultim volum, „Am inventat Păltinișul!”, care întregește trilogia scenariului de dincolo de nori – biblia lui spirituală –, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleși, dându-și mâna (probabil) pentru ultima oară, nu doar că reînvie legenda, aducând-o, din nou, în prezent și revigorându-i capacitatea de seducție, ci autorii înșiși redevin tineri, reactualizându-și vârsta de atunci în paginile de față. Căci azi îmi par a fi aceiași. Cel puțin în privința domnului Gabriel Liiceanu, mai prezent pe scena publică decât prietenul său obligatoriu. Pentru că există în Domnia sa aceeași curiozitate, aceeași nevoie de a înțelege, aceeași pasiune nealterată de timp, așa cum există detenta și forța de a-și lua zborul, capacitatea de-a se uimi, încântarea de a descoperi. Pentru nostalgicii de acum 40 de ani, „Am inventat Păltinișul!” este gestul final care vine să dea rotunjime unui proiect nicicând imaginat nici de ei, nici de noi, cohorta care-și căuta, în tinerețe, Nordul, zarea. Căci, dacă pentru Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu cartea asta poate că a fost o datorie morală față de ei, față de Noica și, poate, față de noi (întru deslușirea finală a resorturilor „modelului paideic”), pentru noi – atâția câți om fi –, rostul ei e acela de a întregi bucata de paradis lăsată în neliniște. De-acum, ea își capătă serenitatea finală, atât pentru ei, cât și pentru noi, care nu mai suntem cei de acum 40 de ani, de pe vremea când tinerețea noastră credea că poate totul. Și care chiar putea. „Se dovedește că, o dată mai mult, talentul lui Gabriel de a fi inoportun e, uneori, instinctul unei oportunități mai subtile, care scapă altora. (…) Avem cu toții (…) un rol de jucat, o datorie de împlinit. (…) S-ar putea să spunem: gata, asta a fost: rostul nostru a fost să întruchipăm <<scenariul Păltiniș>>, ne-am făcut datoria, ne-am jucat cartea, putem adormi liniștiți. (…) Oricum – mulțumită lui Gabriel – deasupra noastră se află acum un mare risc și o mare răspundere. Nu mai putem face orice: stăm, fatalmente, sub o lege păltinișană, pe care n-o mai putem contraria decât pierzându-ne chipul.”[5] De-aici, din locul în care sunt acum, 40 de ani mai târziu, niciunul dintre ei nu și-a pierdut chipul. Și-au jucat rolul, atât de limpede conștientizat încă de atunci. Iar pentru asta, noi (sau măcar cei ca mine) nu avem decât a le mulțumi și a le rămâne îndatorați, căci au știut cum să rămână fideli, într-o ordine a unei moralități culturale exemplare, lor și nouă înșine, celor care aveam nevoie de un Pol Nord. Și acesta este singurul loc din care avem dreptul de a-i judeca. Sarcina asumată a fost împlintă. Restul, marele rest, e chestie de dialog cu propria conștiință. Loc unde noi nu avem ce căuta.
Dar nu pot închide aceste rânduri fără a-l pomeni pe cel care a avut ideea acestui ultim volum al trilogiei: Grigore Vida. Îl bănui a fi unul asemeni nouă, celor aflați, cândva, în nevoie și care le rămânem îndatorați celor care au avut bună voința de a ni se livra până la capăt. Se întreabă Grigore Vida, în postafața volumului – și întrebarea o preia Gabriel Liiceanu în interviul pentru Radio România Cultural din 22 dedcembrie 2024 -, dacă nu cumva exista un demonism al lui Noica, de vreme ce, după primul lot „trimis” în închisoare, reedita riscul aceleiași întâmplări cu tinerii G.L., A.P. ș.a.m.d. Răsăpund eu: nu, nu exista niciun demonism, exista Idealul: trecerea sensului culturii mari și, mai ales, al filozofiei, era, pentru Noica, un ideal orbitor ce se cerea a fi împlinit, despre care avea conștiința Binelui pe care avea a-l pune pe lume prin trecerea lui în discipoli. Noica a fost nu doar temerar, ci și naiv, ca, de altfel, orice temerar, crezând cu tărie va reuși. Și a reușit. Dar asta nu înseamnă că nu exista riscul ca acei copii să ajungă în închisoare. Slavă Domnului, nu a fost să fie! Vremurile au fost gentile cu ei.
Binele care iradiază în jur cu speranța că se va reduplica ar trebuie să fie, pentru noi toți, păltinișeni sau nu, prin mandat direct sau indirect, o datorie civică. Într-o lume atât de dereglată ca cea în care trăim, binele, oricât de declasat ar fi el, oricâte chipuri înlocuitoare ar căpăta, ar trebuie să devină unica sursă de iradiere care să scânteieze în noi. Dar avem la cine apela, care să ne mai învețe chipul lui adevărat?
Orice relație maestru-discipol, ca și orice relație reușită părinte-copil sfârșește printr-un paricid. La sfârșitul uceniciei discipolul iese din relație, părăsindu-și maestrul pentru că, de-acum, el poate sta pe propriile picioare (precum copilul care a crescut și pleacă de-acasă pentru a-și lua viața în primire). O luare a vieții pe cont propriu presupune o crimă simbolică, paricidul. Dar ca să fie paricid care să ducă la eliberare este necesar ca relația să fie una resimțită drept sacră. Paricidul este expresia pasională a iubirii față de maestru întru câștigarea independenței. Dar nu doar discipolul trebuie să se poată despărți de maestru, ci și maestrul trebuie să se poată despărți de ucenic (fiul cel iubit) iar asta înseamnă să se lase ucis, fără să moară. Iar fără să moară înseamnă fără să se răzbune. Dacă se va lăsa ucis, crima simbolică nu va necesita refulare, căci ea va fi resimțită drept un act de iubire. Iar despărțirea nu e altceva decât efort de individuare a discipolului. Adică pasul spre autonomie, responsabilitate, libertate. Orice tată și orice copil echilibrați dpdv psihologic vor trece printr-un paricid menit să fie repetat la nesfârșit, cu fiecare generație. Maestrul spiritual nu e altceva decât un tată oedipian. La fel, și psihanalistul pentru pacientul lui. A te lăsa ucis înseamnă a iubi. Cu adevărat a iubi.
[1] C. Noica, G. Liiceanu, A. Pleșu, „Am inventat Păltinișul!”, București, HUMANITAS, 2024, coperta coperta IV
[2] ibidem
[3] G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, București, Cartea Românească, 1983
[4] G. Liiceanu (editor), Epistolar, București, Cartea Românească, 1987
[5] Gabriel Liiceanu (editor), Epistolar, HUMANITAS, București, 1996, pag. 21 (Andrei Pleșu către Constantin Noica, Heidelberg, fără dată)
cind traiam in frig si foamete ni se spunea ca ne sacrificam pt generatiile urmatoare si iata ca s-a implinit, generatiile de azi traiesc mult mai bine, atit de bine ca nici nu mai citesc!
Doar se știe că de fiecare dată când ceva se câștigă, altceva se pierde. Creșterea nivelului de trai are, iată, și acest preț, din nefericire. Iar aici, în privința cititului, intră atât de multe componente că nu e cazul să ne oprim la ele.
așa e când tehnologia e cu mult mai inteligentă decât omul și ea vine la pachet cu un noian de plăcere care nu așteaptă decât să te scufunzi în ea.
Metafora paricidului ca interpretare a relației maestru-discipol, relație ce ar calchia, până la un punct, relația părinte-copil este, ca orice metaforă, o formă de idealizare, de sublimare poetică. Pentru că atât psihologic, cât și moral-spiritual, paricidul implică vrând-nevrând o traumă, a cărei gestionare e, desigur, mai ușoară decât altele, dat fiind conținutul educațional, exemplar. Dar trauma există. Celălalt a exercitat un șoc asupra ta, chiar dacă având conotații preponderent pozitive. Șocul este o agresiune, oricum am vrea să-l estompăm, să-l internalizăm. Ești vulnerabil, fiind în etapa adolescenței, când vulnerabilitatea e modus vivendi. Nu poți, prin urmare, să eviți dimensiunea tragică și, în cazuri speciale, chiar pe aceea absurdă a/ale acestui proces paideic, finalizat cu paricidul spiritual. Ai fost pus pe o traiectorie a vieții, una responsabilă, conștientizezi gradul de libertate pe care-l ai, prin gândire și acțiune, într-un context social-istoric anume, dar tocmai spiritul critic ce ți-a fost inoculat te conduce la delimitare și la intuirea, apoi la identificarea elementelor mai puțin admirabile caracteristice modelului uman și intelectual care te-a format, te-a structurat. Amorul propriu nu ține loc de reprezentare corectă a realului decât la narcisiștii patologici. Altminteri, realizezi, conform metaforei paricidului, că buna orientare în viață și în lume ce ți-a fost sădită nu te scutește, sub nicio formă, de regrete, dezamăgiri, eșecuri și tot felul de asemenea lucruri din spectrul negativ. În variantă teologică, acestui rău i-ai putea spune păcat originar, înțeles tot metaforic. Însă dezvrăjirea, ale cărei instrumente ți-au fost furnizate, parțial, de către maestru, restul fiind experiența propriu-zisă de viață te conduce, invariabil, la relativizarea inițierii, indiciu al aceluiași paricid. Pentru că, o știm de la Ecleziast, adevărul verificându-se cu fiecare generație, nu e nimic nou sub soare.
Traumatizarea este pusă între paranteze pentru că totul decurge în spațiul iubirii. Apoi, a te maturiza înseamnă să înțelegi că dezamăgirea, suferința, eșecul fac parte din viață și că au un rol important în creștere. Și, dacă înțelegi, mai e necesară și capacitatea de a le accepta ca inevitabile. Cum nimeni nu e perfect, nu poți cere nici de la părinți, nici de la maestrul spiritual perfecțiunea, așa cum nici tu nu ești și nu vei fi perfect. Abia asta ar însemna rămânerea în idealizare. Dar între idealizare ca mecanism de apărare și admirație e ceva distanță. Apoi, ce înseamnă că nu poți evita dimensiunea tragică, câtă vreme tragicul e constituent vieții? Și da, evident că paricidul e simbolic, dar fără el nu există individuare.
Eram mai matur la vremea aceea dar cartile despre Paltinis m-au marcat pentru totdeauna.
Multumesc pentru amintirile redesteptate !
Da, de aceea am și spus că paricidul trebuie văzut simbolic și că, dacă el reușește să nu devină traumatic, este pentru că relația s-a bazat pe iubirea reciprocă. Din iubire decurgând și fiind o iubire însoțitoare, caracterul traumatic nu apare.
De fiecare data dupa ce termin de citit o carte care ma fascineaza, care imi place enorm sau care ma „obliga” sa filozofez la nivelul meu, simt o tristete profunda si parca as vrea ca acele pagini sa nu se mai termine niciodata. „La apa Vavilonului” m-a rascolit enorm, insa acest lucru s-a datorat si stilului genial de a scrie al Monicai Lovinescu, cuvinte care iti raman in memorie si in suflet. In decembrie 1989 aveam 10 ani si nu pot spune ca am trait „din plin” umilintele regimului comunist, asa cum le-au trait cei care erau atunci adolescenti, insa nici nu trebuia practic sa ai o anumita varsta pentru a realiza degradarea umana si umilintele la care eram supusi. „Exitus” este o alta carte care te invata cum sa-ti iei la revedere de la cei pe care-i iubesti in viata. Momentele in care pritenii dragi trec „dincolo” sunt descrise de catre Grabriel Liiceanu intr-un mod atat de linistitor, insa desertul care se asterne in sufletul lui ne este relevat abia dupa trecerea in nefiinta a Monicai Lovinescu, Noica, Cioran sau Horia Bernea. „Exitus” nu doar ca te pregateste pentru despartirea de cei dragi, insa te invata si pe tine sa accepti moartea. „Jurnalul fericirii” iti arata calea de iesire din infern si castigarea luptei cu raul, iar mie mi-au trebuit cateva zile ca sa-mi revin dupa terminarea cartii. Sunt multe alte carti care m-au rascolit multa vreme si care m-au schimbat enorm, mi-au schimbat modul de a privi lumea si chiar convingerile religioase. Intr-adevar, astazi busola noastra inca ne mai arata Nordul datorita acestor ganduri si idei ce se regasesc in carti si care ne ajuta sa navigam prin apele involburate de astazi care demult si-au pierdut limpezimea.
„Jurnalul de la Păltiniș”. . . Am ambele ediții.AMBELE LECTURATE SI RĂSLECTURATE. Există mici diferențe.Mici ,dar există. De ce ?
Din câte știu, ediția a doua este adăugită cu ceea ce a fost considerat prea intim sau în altfel nepotrivit la momentul apariției primei ediții.
Felicitari! Excelent.
Nu numai fiecare „traduce” un text dupa propria cultura si experienta de viata. Veti observa -in timp- ca acelasi autor il interpreteaza altfel, in functie de varsta. In tinerete vedem o realitate, la batrinete citim cu totu altfel…
Sper sa-mi confirmati spusele peste 30-40 de ani, cand -cel mai probabil- nu voi mai fi.
Noi înșine ne tot transformăm textul propriei povești de viață, în timp.
Da, înțelegerea capătă noi nuanțe, ba chiar decoperă câte ceva nou la relectură.
Dincolo de ‘enorma muncă cu tine însuți’, ar fi de spus că tractatusul lui Noica imagina un corp social capabil să-și deceleze caii de curse naționali -dar cu alonja internațională- cu binecuvântarea fratelui Alexandru…
Paideea paltiniseană preluând mesajul s-a concentrat pe augmentarea mijloacelor și a înflăcărat cel puțin o generație de ‘ingineri’ să se nevoiască cu greacă-latină-filosofie în speranța ca doar asa știința de carte va întări virtutea profesională și morala publica publică. În pandant lunga discuție despre ce lipsește spiritului local a pus față în față formația umanistă cu cea realistă precum și locul și rolul lor în bucătăria statală.
Peste ani efectul de criză perpetuă este tot mai vizibil; caii de curse aleargă pe alte hipodroame în timp ce catarii băștinași își caută resursele de virilitate într-o lege morala care-i face să acționeze pervers și constant împotriva propriilor interese.
Că bine amintiți, „inginerii”… Cărora li se arăta, în întunericul comunismului, că o altă lume e posibilă și că fără o cultură umanistă inginerul rămâne „un inginer, ca toată lumea”.
acum, la recitire, constat cât sunteți de răutăcios. spuneți că „caii de curse aleargă pe alte hipodroame în timp ce catarii băștinași își caută resursele de virilitate într-o lege morala care-i face să acționeze pervers și constant împotriva propriilor interese.” și e evident la ce vă referiți. nu voi comenta, voi spune doar așa: încercați, dacă puteți, să nu vă mai plasați proiecțiile acolo unde nu e potrivit. de altfel, lucru valabil pentru noi toți: să încercăm să nu-i mai judecăm pe alții cu propria noastră măsură, căci ei nu au nicio vină pentru deziluziile noastre, ca urmare a idealurilor pe care le-am plasat în ei.