Autori: Lesia Bidochko și Andreas Umland
Introducere
La 1 septembrie 2026, guvernul german a stabilit că în spatele unui atac cu drone asupra aeroportului Leipzig/Halle s-au aflat agenții ale statului rus. Cu patru săptămâni înainte, angajații aeroportului descoperiseră o dronă încărcată cu explozibil lângă un avion cargo ucrainean de tip Antonov. Zborurile au fost suspendate pe aeroport, care este atât un important nod civil de transport de marfă, cât și o bază pentru transportul aerian strategic al NATO. Berlinul a reacționat, printre altele, prin închiderea consulatului Rusiei de la Bonn și a așa-numitei Case Ruse din Berlin.
Incidentul de la Leipzig a reprezentat o tentativă de a lovi legătura fizică prin care Europa susține Ucraina. Importanța lui ține atât de dilema pe care a creat-o, cât și de pagubele imediate pe care le-ar fi putut provoca. Cum ar trebui să reacționeze guvernele europene atunci când un act ostil este suficient de grav încât să pună în pericol logistica militară, dar calibrat astfel încât să rămână sub pragul care ar declanșa un răspuns militar unitar?
Episodul de la Leipzig face parte dintr-o poveste mai amplă, cea a transformării războiului ruso-ucrainean începând din iunie 2026. Ucraina desfășoară o campanie de lovituri cu drone și rachete în adâncimea teritoriului rus, cu scopul de a perturba sau de a opri funcționarea rafinăriilor de petrol, a petrolierelor din flota din umbră, a fabricilor de armament, a depozitelor și a centrelor logistice.
Aceste lovituri cu rază lungă de acțiune nu vor putea, singure, să impună o schimbare a politicii ruse. Totuși, pentru populația Rusiei ele au schimbat caracterul războiului: dintr-un conflict militar îndepărtat, a devenit o luptă cu repercusiuni interne semnificative. Efectul loviturilor ucrainene în adâncime urmărește să apropie sfârșitul războiului sau măcar un armistițiu temporar.
Reacția imediată a Moscovei a fost însă să riposteze printr-un val de atacuri teroriste împotriva civililor ucraineni și, așa cum a arătat cazul Leipzig, prin intensificarea operațiunilor hibride împotriva diverselor entități europene care sprijină Ucraina. Pot represaliile să-i aducă Rusiei vreun câștig? Analiza de față identifică opțiunile pe care Moscova le-ar putea susține în timp, pe cele care riscă să se întoarcă împotriva ei și măsurile UE care le pot reduce câștigul.
Între moderație și escaladare
Loviturile tot mai adânci și mai precise ale Ucrainei asupra hinterlandului rus au zdruncinat temeliile contractului informal dintre societatea rusă și regimul lui Putin. Înțelegerea tacită a fost că regimul poate face în politică tot ce dorește, atâta vreme cât asta nu afectează serios nivelul de trai al rușilor și nu le perturbă viața de zi cu zi. Printre altele însă, atacurile ucrainene cu drone cu rază lungă de acțiune provoacă penurie de combustibil și reduc veniturile statului, adică veniturile care mențin stabile salariile, prețurile și pensiile. Mai mult, dacă Ucraina reușește să mențină sau să accelereze acest ritm și să afecteze și mai mult infrastructura energetică și logistică a Rusiei, efectele se vor propaga în lanț în întreaga economie rusă, de pildă în agricultură, în sectorul bancar și în aviația civilă.
Până acum, Kremlinul a respins propunerile Kievului privind un armistițiu general sau un moratoriu reciproc asupra loviturilor în adâncime. Unul dintre motivele acestei intransigențe este că presa pro-guvernamentală rusă, bloggerii militari, activiștii ultranaționaliști și societatea civilă semi-autonomă cer Kremlinului represalii, nu moderație. Este singurul răspuns pe care și-l pot ei imagina la umilirea internațională a Rusiei de către Ucraina și la destabilizarea ei socio-economică.
Principalul factor care explică această inflexibilitate a Moscovei constă în faptul că un compromis din partea lui Putin ar contrazice fundamentele ideologice ale propriei sale gândiri, ale imaginii sale publice și ale guvernării sale. Kremlinul are nevoie de răzbunare în scop propagandistic, ca să demonstreze populației Rusiei și partenerilor externi că își păstrează forța militară și hotărârea. Putin și anturajul său urmăresc în continuare să câștige războiul prin escaladarea campaniei de teroare. O campanie ce ar trebui să descurajeze Kievul de la noi lovituri în adâncime și Occidentul de la sprijinirea în continuare a Ucrainei, ducând în final la capitularea acesteia. În gândirea strategică rusă, abordarea este cunoscută sub numele de „escaladare pentru dezescaladare”.
Ce opțiuni are Kremlinul? Care dintre răspunsurile Rusiei la loviturile ucrainene în adâncime s-ar putea amplifica și ce tehnici noi ar putea aduce cu ele? Și, în sfârșit, care sunt costurile, probabilitatea și consecințele fiecăreia dintre opțiunile aflate la îndemâna Moscovei?
Escaladarea convențională
Răspunsul intensificat pe care Kremlinul îl dă în prezent constă într-o escaladare convențională împotriva Ucrainei, pe liniile deja cunoscute. Se poate vedea acest lucru mai ales în intensificarea campaniilor de bombardament terorist, și așa brutale, împotriva infrastructurii civile ucrainene, de la spitale și biblioteci până la depozite și centrale electrice. Printre alte orașe, Kievul se confruntă în ultima vreme aproape zilnic cu atacuri cu rachete și drone, atacuri mai ample și mai susținute. Creșterea din 2026 a numărului de lovituri asupra capitalei ucrainene se datorează în parte unei redistribuiri a resurselor militare ruse.
Rusia și-a concentrat recent asupra Kievului o proporție mai mare a atacurilor cu rază lungă de acțiune, inclusiv asupra centrului politic și administrativ al capitalei. Asta nu înseamnă neapărat că Moscova a dobândit o capacitate de lovire fundamental mai mare. Deocamdată, e vorba doar de o reordonare a priorităților în utilizarea unei capacități limitate de rachete, drone și lansatoare. Armele îndreptate spre Kiev sunt, cel puțin parțial, arme care nu mai sunt folosite împotriva altor ținte din Ucraina. Schimbarea contează totuși, pentru că transformă capitala în principala arenă a constrângerii, a perturbării și a semnalelor politice.
Îngrijorător este însă că noua focusare a Rusiei asupra Kievului nu e doar rezultatul unei alegeri de tipul „ori-ori”, ci și al unei capacități de producție în creștere. Potrivit Direcției de Informații a Apărării a Ucrainei (HUR), Rusia poate produce acum peste 200 de rachete de croazieră și balistice pe lună. Informații neverificate sugerează de asemenea că Moscova și-ar putea propune să producă în 2027 în jur de 10.000 de rachete de croazieră ieftine de tip Dan-T. Rusia încearcă să-și construiască o forță de lovire cu rază lungă de acțiune mai ieftină și mai ușor de folosit la scară largă. Aceste cifre nu dovedesc că Rusia dispune deja de un surplus de capacitate de lovire, ci indică mai degrabă o posibilă schimbare: dacă Moscova poate produce la scară largă arme ieftine cu rază lungă de acțiune, ar putea menține sau chiar spori presiunea asupra Kievului fără să slăbească atacurile din restul Ucrainei.
Chiar și un succes parțial ar depăși cu mult o simplă redistribuire a puterii de foc existente. Rusia ar putea menține un ritm mai ridicat al atacurilor asupra Kievului, continuând totodată presiunea în alte părți ale Ucrainei. Ucraina s-ar confrunta atunci cu două provocări legate între ele: pe de o parte, mai multe arme care vin spre ea și o nevoie mai mare de interceptoare; pe de altă parte, o amenințare mai dispersată, venită de pe mai multe platforme, care face mai greu de protejat simultan logistica militară, infrastructura de comandă, bazele aeriene și orașele.
Kremlinul ar putea escalada și alte amenințări convenționale la adresa Ucrainei. De la începutul lui 2026, Moscova și-a reluat încercările, până acum nereușite, de a atrage Belarusul în război, pentru a obliga Ucraina să-și redirecționeze forțe spre nord. Coreea de Nord trimite la rândul ei mai mulți militari, iar Rusia încearcă să atragă pe front și alți mercenari străini. Nu în ultimul rând, Kremlinul va declanșa probabil o mobilizare obligatorie după alegerile pentru Duma de Stat din septembrie 2026.
Deși Kremlinul are motive să intensifice sau să inițieze astfel de forme de escaladare, se pune întrebarea în ce măsură și când va putea Rusia să pună în aplicare aceste măsuri. Dispune de resursele financiare, tehnologice și de altă natură necesare? Și vor fi aceste măsuri suficiente pentru a produce o schimbare fundamentală pe front?
Moscova a folosit cea mai mare parte a resurselor convenționale de care dispunea pentru a intensifica războiul încă dinainte de 2026, iar efectul lor a fost limitat. Totuși, producția de masă a armelor ieftine cu rază lungă de acțiune adaugă deja o nouă capacitate de lovire și va continua să o facă. Deși nu vor rezolva problemele Rusiei legate de efective, comandă sau performanța pe câmpul de luptă, aceste arme i-ar putea permite Moscovei să atace mai multe ținte fără să slăbească presiunea în alte zone. O întrebare-cheie pentru 2027 este dacă Rusia își poate pune pe deplin în aplicare aceste planuri înainte ca loviturile ucrainene să reușească să le încetinească sau chiar să le zădărnicească.
Escaladarea cu arme de distrugere în masă
Rusia a folosit sau a testat deja în Ucraina metode care se apropie de utilizarea armelor de distrugere în masă (ADM), lucru în mare parte ignorat, minimalizat sau încadrat greșit în Occident. Moscova a atacat în repetate rânduri centralele nucleare ucrainene, inclusiv pe cea mai mare din Europa, de la Zaporijjia, precum și ruinele de la Cernobîl. A bombardat de asemenea barajul de la Kahovka, pe Nipru, cea mai mare rezervă de apă a Ucrainei, și a folosit substanțe chimice toxice și muniție cu uraniu sărăcit împotriva militarilor ucraineni de pe front. Reacția aliaților Ucrainei la aceste provocări a fost una reținută, ceea ce face probabil ca ele să continue și să se extindă.
Rusia își va continua și escaladarea retorică sub forma semnalelor nucleare. Aceasta ar putea însemna o a doua modificare vizibilă a doctrinei militare ruse privind utilizarea armelor nucleare, după cea din 2024. Moscova ar putea începe să transmită semnale nucleare mai amenințătoare și prin mijloace concrete, de pildă prin exerciții de desfășurare a armelor nucleare. O nouă etapă a semnalelor publice ar fi un test nuclear, de exemplu în arhipelagul Novaia Zemlia, pentru a-și demonstra hotărârea.
O altă formă de escaladare nucleară ar fi o campanie rusă susținută împotriva instalațiilor nucleare civile, inclusiv a celei de la Cernobîl. Și mai mult ar escalada situația o detonare nucleară demonstrativă pe teritoriul sau deasupra unei zone nelocuite din Ucraina ori din altă parte. În sfârșit, folosirea unei arme nucleare tactice împotriva forțelor ucrainene sau a unor ținte civile ar trece un prag de o natură calitativ diferită. La fel de grav ar fi un atac chimic, biologic (mai puțin probabil) sau radiologic de amploare, pe front sau în spatele frontului.
În cel mai rău scenariu, Europa s-ar putea afla în pragul unui război nuclear de amploare dacă Rusia ar lansa o lovitură nucleară împotriva unei țări din Coaliția de Voință, formată pentru a sprijini Ucraina. Scenariul este, fără îndoială, foarte puțin probabil, dar este discutat serios la Moscova, după cum arată articolele semnate, printre alții, de comentatorul politic pro-Putin Serghei Karaganov.
Folosirea de către Rusia a substanțelor toxice și atacurile de până acum asupra centralelor nucleare (CNE) arată că niciuna dintre aceste opțiuni de escaladare nu poate fi exclusă complet. Ele ar trebui să fie motive serioase de îngrijorare și pentru guvernele din afara Europei de Est. Escaladarea cu arme de distrugere în masă presupune însă pentru Rusia două riscuri fundamentale, care contravin obiectivelor sale în Ucraina.
Primul risc pentru Rusia l-ar reprezenta repercusiunile interne și internaționale ale încălcării tabuului nuclear vechi de peste 80 de ani. Deși Kremlinul n-ar avea scrupule de ordin etic, folosirea unor focoase nucleare sau chimice ar putea provoca o reacție globală suficient de puternică încât să anuleze orice câștig posibil al unei escaladări nucleare. Nu doar partenerii Kievului, ci și țări precum China sau India ar vedea cu ochi răi trecerea acestei linii roșii de către Kremlin și și-ar putea reduce substanțial cooperarea actuală cu Rusia. Consecințele unei escaladări ruse cu arme de distrugere în masă, fie pe câmpul de luptă din Ucraina, fie în altă parte, sunt greu de anticipat pentru Kremlin și l-ar putea mai degrabă împiedica decât ajuta să-și atingă obiectivele în Ucraina.
În al doilea rând, Ucraina și-a demonstrat capacitatea de a ajunge în mare parte a teritoriului rus – mai ales din vara lui 2026. Dacă Rusia ar folosi arme de distrugere în masă în Ucraina, încălcând astfel numeroase alte tratate și convenții, iar comunitatea internațională nu ar reacționa ferm și eficient, Kievul ar putea lua în calcul ceva asemănător. Deși în prezent nu deține arme de distrugere în masă cu care să răspundă în același fel, confruntată cu o amenințare existențială, Ucraina ar putea începe să-și dezvolte o asemenea capacitate.
Dacă Ucraina ar fi lovită cu o armă nucleară și nicio terță parte nu ar riposta în mod semnificativ, actuala ordine mondială de securitate ar lua sfârșit, iar logica Convențiilor de la Geneva ar fi subminată. Într-un asemenea caz, Kievul s-ar putea simți îndreptățit să încarce material radioactiv din centralele sale nucleare pe drone și rachete cu rază lungă de acțiune, transformându-le în „bombe murdare” îndreptate împotriva Rusiei. Contaminarea teritoriului rus care ar rezulta ar putea fi un preț prea mare chiar și pentru cei mai înverșunați imperialiști ruși.
Escaladarea „laterală”
Legea consecințelor neintenționate se aplică și scenariului, mult discutat, al unei escaladări militare convenționale a Rusiei în altă parte a Europei, de pildă în regiunea Mării Baltice sau a Mării Negre. Un atac militar convențional al Rusiei asupra Estoniei sau Lituaniei, de exemplu, ar urmări să provoace o undă de șoc în NATO și în UE și să determine Europa să renunțe la sprijinul pentru Ucraina. La fel de bine însă ar putea avea efectul opus, ducând la o reevaluare a amenințării ruse la adresa Europei, nu în ultimul rând pentru că un atac direct asupra unui stat membru NATO sau UE ar impune îndeplinirea obligațiilor de asistență reciprocă prevăzute la articolul 5 din Tratatul de la Washington și la articolul 42 din Tratatul de la Lisabona.
Înaintarea trupelor ruse pe teritoriul UE/NATO le-ar putea determina pe unele state membre să-și sporească, nu să-și reducă, sprijinul pentru Ucraina. De fapt, unele țări ar putea considera un asemenea răspuns la atacul Rusiei asupra unuia sau mai multor aliați oficiali ai lor mai puțin riscant decât o escaladare directă și o confruntare militară cu Rusia. Presiunea sporită asupra trupelor ruse pe întregul câmp de luptă din Ucraina care ar rezulta de aici ar contraveni obiectivelor Moscovei.
Unele țări europene ar putea chiar să se hotărască să riposteze pe teritoriul Rusiei. În acest scenariu de escaladare, Rusia ar putea ajunge să poarte un război de amploare pe două fronturi, împotriva NATO și a Ucrainei. O asemenea evoluție ar fi mai degrabă în avantajul Kievului decât al Moscovei. Din cauza acestor consecințe posibile și a altora, un atac militar convențional al Rusiei asupra unui stat membru NATO sau UE este puțin probabil.
În schimb, în privința războiului hibrid, escaladarea „laterală” a Rusiei în întreaga Europă este mai puțin problematică pentru Moscova. Deja are loc la scară largă și probabil se va intensifica și mai mult. Scenariul aflat acum în desfășurare include, printre altele: sabotaje cibernetice și fizice împotriva producătorilor europeni de armament, a nodurilor logistice, a căilor ferate, a aeroporturilor și a porturilor; bruierea tot mai intensă a semnalului GPS în zona infrastructurii critice europene; provocări militare mai agresive de-a lungul granițelor NATO, precum încălcări ale spațiului aerian și incursiuni cu drone; precum și campanii rusești de dezinformare tot mai ample, sincronizate cu alegerile din țările europene. Asemenea operațiuni evită escaladarea militară directă și sunt concepute astfel încât să poată fi negate, extinse și susținute în timp.
Atacurile tot mai intense ale Rusiei asupra Europei prin metodele de mai sus exploatează deliberat ambiguitatea situațională, operațională și strategică, ascunzându-le sursa, scopul imediat și obiectivele finale. Sabotajul prin proxy, operațiunile cibernetice și dronele a căror proveniență poate fi negată întârzie atribuirea și alimentează dezacordurile privind modul de răspuns. Problema nu este că astfel de atacuri ar fi inofensive pentru că se situează sub pragul articolului 5, ci că NATO și UE nu dispun de răspunsuri politice, juridice și operaționale convenite dinainte, care să poată fi activate înainte ca incertitudinea să devină un avantaj pentru Rusia.
Concluzii
Căile de escaladare cele mai radicale pe care le are Moscova la dispoziție ca răspuns la loviturile ucrainene în adâncime, care o afectează dureros, sunt totodată și cele mai riscante și potențial mai costisitoare. Kremlinul nu poate escalada cu ușurință nici folosind arme de distrugere în masă împotriva Ucrainei, nici printr-o invazie militară convențională a unuia sau mai multora dintre partenerii occidentali ai Ucrainei. O reacție internațională puternică sau chiar o implicare directă a NATO în război ar avea pentru Rusia urmări care ar depăși orice câștig pe care Kremlinul ar putea spera să-l obțină prin asemenea decizii fatidice.
Reacția cea mai probabilă a Rusiei la loviturile ucrainene în adâncime va consta, așadar, pe de o parte, în intensificarea campaniei teroriste deja existente împotriva civililor ucraineni și, pe de altă parte, în intensificarea războiului hibrid, și așa agresiv, împotriva Occidentului. Un sprijin sporit din partea Chinei ar putea ajuta Rusia și mai mult în aceste demersuri. Beijingul vrea să evite umilirea Moscovei în Ucraina sau prăbușirea economiei ruse. China și-a intensificat deja cooperarea cu Rusia, dar nici măcar un mai mare ajutor chinez nu va rezolva cu ușurință deficiențele structurale ale apărării antiaeriene ruse, cele care au făcut posibile loviturile ucrainene în adâncime.
În același timp, intensificarea continuă a atacurilor teroriste ruse asupra spatelui frontului ucrainean este periculoasă și problematică în multiple feluri pentru Kiev și partenerii săi. În funcție de cât de repede își poate spori Rusia atacurile cu rază lungă de acțiune asupra Ucrainei, de cât de dispuși și de capabili sunt partenerii Ucrainei să o sprijine, precum și de volumul și calitatea ajutorului suplimentar din partea Chinei, noul val de lovituri ucrainene în adâncime, început în vara lui 2026, ar putea sau nu să grăbească sfârșitul războiului ruso-ucrainean.
Recomandări de politici publice
În colaborare cu Ucraina și cu ceilalți membri ai Coaliției de Voință, UE ar trebui să transforme posibilitatea escaladarii conflictului din partea Rusiei într-un calcul pierzător pentru Moscova. Asta înseamnă să limiteze capacitatea Rusiei de a lansa lovituri masive și ieftine, să împiedice ca aceste lovituri să aibă efect coercitiv în Ucraina și să se asigure că presiunea exercitată dincolo de câmpul de luptă îi aduce Rusiei costuri mai mari, nu o pârghie mai puternică. Recomandările de mai jos transpun aceste priorități în acțiuni concrete.
1. Rachetele și dronele ieftine ale Rusiei trebuie să devină mai greu de produs. Comisia Europeană ar trebui să instituie, împreună cu autoritățile ucrainene, un mecanism permanent de procedură accelerată. Atunci când recuperează componente dintr-o rachetă sau dronă rusească, Ucraina ar trebui să poată transmite dovezi privind cine a fabricat piesele, cine le-a vândut și cum au ajuns în Rusia. Comisia ar trebui să folosească aceste dovezi pentru a identifica furnizorii, intermediarii, firmele de transport și serviciile financiare implicate și să propună rapid controale la export și sancțiuni țintite. Consiliul ar trebui apoi să le adopte fără să mai aștepte următorul pachet major de sancțiuni. Astfel, UE ar putea reacționa pe măsură ce armamentul rusesc evoluează, încetinind producția, crescând costurile și limitând capacitatea Rusiei de a folosi în număr mare arme ieftine cu rază lungă de acțiune.
2. EDIP și SAFE trebuie folosite pentru a construi o apărare antiaeriană împotriva atacurilor masive. Comisia Europeană și statele membre ale UE ar trebui să folosească Programul european pentru industria de apărare (EDIP) și instrumentul Acțiunea pentru securitatea Europei (SAFE) pentru a sprijini achizițiile comune și coproducția UE-Ucraina de interceptoare ieftine, sisteme de detecție și echipamente de război electronic, precum și reparațiile și mentenanța. Aceste capabilități nu țin locul apărării antirachetă de înaltă performanță. Ele formează stratul necesar pentru a face față volumului de drone și rachete de croazieră mai ieftine. Arhitectura rezultată ar trebui să protejeze nu doar Kievul, ci și logistica militară, infrastructura de comandă, bazele aeriene și alte noduri critice din întreaga Ucraină.
3. Adoptarea unui „Protocol Leipzig” pentru nodurile logistice care sprijină Ucraina. Tentativa de atac cu drone asupra aeroportului Leipzig/Halle a arătat cum un sistem ieftin și a cărui proveniență poate fi negată poate amenința un avion cargo ucrainean, poate paraliza un nod logistic important și poate perturba transportul ajutorului către Ucraina. În loc să creeze încă un cadru, Comisia Europeană și statele membre participante ar trebui să folosească Planul de acțiune privind securitatea dronelor și contracararea dronelor, precum și punerea în aplicare a Directivei privind reziliența entităților critice, pentru a face din aeroporturile, porturile și nodurile feroviare desemnate care sprijină Ucraina un prim caz de aplicare operațională a politicilor UE existente.
Un Protocol Leipzig comun ar trebui să stabilească, pentru incidente similare, cine detectează amenințarea, cine ia decizia, cine are temei legal pentru a o neutraliza, cum este redirecționată marfa și cum sunt reluate operațiunile. Protocolul ar trebui să conecteze operatorii de transport, poliția, unitățile militare, autoritățile vamale și companiile de logistică; să identifice din timp echipele de contracarare a dronelor și de reparații care pot fi mobilizate; să rezerve rute alternative și capacități de transport de marfă; și să prevadă teste de rezistență periodice, cu contribuția operațională a Ucrainei. Succesul său ar trebui măsurat prin capacitatea de a continua transportul ajutorului către Ucraina după un incident.
Dr. Lesia Bidochko și dr. Andreas Umland sunt cercetători în domeniul politicilor la Institutul European de Politici din Kiev (EPIK), care a fost înființat recent în Ucraina de către Institutul Suedez de Afaceri Internaționale (UI) prin intermediul Centrului din Stockholm pentru Studii Est-Europene (SCEEUS). EPIK este cofinanțat de Uniunea Europeană și de Agenția Suedeză pentru Cooperare Internațională în Dezvoltare (SIDA). Acest articol se bazează pe un recent raport de politică al EPIK.
