Revoluție, reformă sau continuitate? O cartografiere a dezbaterii privind politica externă românească

Reuniunea anuală a diplomației române, programată pe 25-26 august la Palatul Parlamentului, are loc într-un context intern și internațional complicat. Războiul din Ucraina continuă, iar schimbările de direcție ale noii administrații americane sporesc incertitudinea privind direcția relației transatlantice și a securității din regiunea noastră. În acest climat, politica externă a României este supusă unei presiuni interne crescânde: să fie mai vizibilă, mai activă și mai relevantă. Dacă în trecut diplomația era considerată un domeniu tehnocratic, marginal pentru publicul larg, astăzi ea a intrat în atenția opiniei publice. Tot mai multe voci reclamă absența României de la reuniuni importante sau denunță politizarea excesivă a marilor teme externe. Astfel, politica externă nu mai este o discuție rezervată diplomaților și experților. A devenit un teren de confruntare politică și ideologică, marcat de polarizare și de frustrarea că România nu își valorifică pe deplin potențialul.

Rezultatul este o dezbatere mai vie ca oricând, dar adesea percepută ca fiind haotică sau confuză. Adevărul este însă că în ciuda multiplelor zgomote de fundal, prin toată aceste poziții, critici sau lamentări se pot identifica orientări relativ bine conturate, care ghidează dezbaterea publică. Astfel, de ce are nevoie această dezbatere este o clarificare conceptuală a principalelor falii care definesc liniile de dezacord, dar și o cartografiere a principalelor filoane de gândire existente, ce le face similare și ce le diferențiază. Un astfel de exercițiu intelectual de sistematizare și clasificare ne oferă aparatul analitic pentru a da sens haosului aparent din dezbaterea publică și pentru a înțelege mai clar liniile de fractură din societatea românească.

În analiza mea am identificat trei filoane de gândire care ghidează actuala dezbatere publică cu privire la politica externă românească. Un filon revoluționar, care susține că întreaga tradiție euro-atlantică pe care a fost construită politica externă românească în ultimele trei decenii este greșită și trebuie abandonată. La polul opus, un filon al continuității apără status quo-ul, argumentând că predictibilitatea și stabilitatea sunt virtuțile supreme pe care politica externă trebuie să le protejeze. Între acestea două, un filon reformist acceptă criticile privind lipsa de viziune și de inițiativă a politicii externe românești, dar care se concentrează pe reformarea mijloacelor prin care România își promovează interesele, nu a orientării strategice. Aceste trei filoane se află în momentul de față într-o competiție politică, intelectuală și socială cu implicații de lungă durată pentru locul României în lume.

Revoluție, continuitate sau reformă?

Revoluționarii

În primul rând, filonul intelectual care zguduie cel mai puternic fundamentele politicii externe post-decembriste este cel revoluționar, promovat cu precădere de dreapta radicală. Pentru exponenții săi, problema României nu este execuția defectuoasă a politicii externe, ci însăși alinierea sa strategică în lumea occidentală și perpetuarea „trinității strategice” (integrarea în UE, apartenența la NATO, parteneriatul strategic privilegiat cu SUA). Cu alte cuvinte, filonul revoluționar vede drept principala cauză a faptului că politica externă românească lovește sub greutatea sa tocmai ancorarea țării la lumea occidentală ca țel sine qua non a diplomației noastre.

Conform acestui filon de gândire, alianțele strategice la care România este parte nu servesc interesul național, ci subminează suveranitatea țării și îi blochează potențialul de a avea relații echilibrate cu alte puteri globale, precum Rusia sau China. Apartenența la UE și NATO sunt reîncadrate drept factori constrângători care nu ne permit să ne atingem întregul potențial, România devenind o „colonie modernă”, subordonată deciziilor luate la Bruxelles și Washington, cu o economie controlată de capital străin și cu o voce externă redusă la ecoul intereselor occidentale.

În acest sens, Călin Georgescu, principalul exponent politic recent al acestui filon de gândire, spunea în mai 2025 că „e bine să te ai bine cu toate marile puteri. Politica externă înseamnă America, China, Rusia, Brazilia – sunt de necontestat. Este de neimaginat să ai relații de frondă sau necolegiale. Este o singură planetă.” Poziții similare au fost enunțate de oameni precum Diana Șoșoacă, care afirma în august 2024, într-un live pe Facebook, că „Eu nu sunt o sclavă, nici copiii mei, și consider că niciunul din cetățenii români nu este sclavul Statelor Unite ale Americii sau NATO sau oricărei alte puteri”, precum și că „Nu voi accepta niciodată să fim sclavi și să nu avem drepturi egale cu celelalte țări membre ale Uniunii Europene, pentru că, la acest moment, trebuie doar … cine decide? Păi decide în funcție de suprafață și de numărul de locuitori”. Poziții similare au adoptat și analiștii de politică externă cooptați de partidele de dreapta radicală, precum Dan Dungaciu, care afirma în iunie 2025 că „politica externă a României s-a mutat la Bruxelles. Dacă România renunță la dreptul de veto […] atunci cuvântul [său] nu mai contează… politica externă reală este dictată de UE sau Franța” sau că statutul actual al MAE „reflectă o stare de supunere a României în relațiile diplomatice”. Poziții similare au fost enunțate de Ion Cristoiu, care promovează ideea că interesul României nu este să se ralieze pozițiilor care contestă comportamentul belicos al Rusiei, ci să adopte o poziție pragmatică. El critică automatismul „slugarnic” față de Washington sau Bruxelles în deciziile de politică externă, invocând necesitatea ca România să își gândească propria strategie, chiar dacă asta înseamnă să recunoască și interesele legitime ale Rusiei în regiune.

Prescripția este pe măsura diagnosticului: o ruptură. Această școală pledează pentru o doctrină radicală, pe care eu am numit-o „neo-ceaușistă”, ce propune o revenire la o politică externă multivectorială și nealiniată. Concret, se cere distanțarea de Occident și diversificarea parteneriatelor prin apropierea de puteri non-occidentale precum Rusia și China. Ideea centrală este cea a hedging-ului geopolitic: România nu ar trebui „să-și pună toate ouăle în coșul occidental”, ci să cultive relații pragmatice cu toți actorii globali relevanți.

Continuiștii

În al doilea rând, instituțiile statului care controlează politica externă continuă să fie dominate de filonul de gândire care promovează continuitatea și stabilitatea. Reprezentanții săi resping aproape toate criticile cu privire la natura sau sub-performanța diplomației românești, susținând că politica externă a României operează la un nivel realist și adecvat resurselor și contextului său geopolitic. Pentru aceștia, România și-a atins deja obiectivele strategice majore prin integrarea euro-atlantică, iar prioritatea absolută este acum consolidarea acestor realizări prin coerență și predictibilitate. Orice abatere de la acest curs este privită ca o aventură riscantă.

Sintagmele-cheie ale acestei școli sunt „continuitate și predictibilitate”, repetate constant în discursurile oficiale sau în textele analiștilor care aparțin acestui filon de gândire. Președintele Klaus Iohannis a fost principalul promotor al acestei viziuni, profilând România ca o „sursă de stabilitate” și un aliat de încredere, ferm atașat valorilor occidentale. La nivelul Ministerului Afacerilor Externe, miniștrii succesivi, inclusiv fosta ministră și actuala consilieră prezidențială Luminița Odobescu, au reiterat că politica externă trebuie să fie marcată de consecvență.

Continuiștii consideră că așteptările privind o politică externă mai de asertivă sunt nerealiste pentru o țară de mărimea României, ignorând succesul unor țări precum Estonia sau chiar Finlanda (populație de 5.6 milioane locuitori). Succesul, în viziunea lor, nu vine din inițiative care să ne facă remarcați, ci din construirea unei reputații de partener loial și previzibil, care își respectă angajamentele. Ei răspund criticilor reprezentanților celorlalte două filoane într-un mod implicit: revoluționarilor le reproșează că „tratamentul lor riscă să omoare pacientul”, anulând progresele ultimelor trei decenii, iar reformiștilor le sugerează că România face deja tot ce este realist posibil, iar stabilitatea este mai importantă decât inovația cu orice preț. Astfel, prescripția lor este relativ simplă: menținerea fermă a cursului actual, cu ajustări minore și graduale, dar fără schimbări de strategie.

Vedem aceste idei enunțate frecvent în mesajele publice, inclusiv ale noului președinte Nicușor Dan, care a menținut echipa de politică externă a predecesorului său, în sine un semn de continuitate. De exemplu, Valentin Naumescu, un reprezentant al filonului continuist, afirma în iunie 2025 că „politica externă a României nu trebuie reinventată acum. Principiile și pilonii ei tradiționali sunt în continuare benefici pentru obiectivele noastre fundamentale, securitatea și dezvoltarea țării. Orientările și opțiunile strategice ale politicii noastre externe pro-Vest s-au dovedit valabile”, adăugând că „nu e nevoie de ‘revoluții’ în politica externă și de securitate”, ci doar de aplicarea consecventă și inteligentă a direcției existente.

Reformiștii

În al treilea rând, un alt filon de gândire, aflat între cele două poluri opuse, pornește de la un diagnostic similar cu cel revoluționar, acela că politica externă românească sub-performează, dar identifică cauze total diferite față de acesta. Pentru reformiști, problema nu constă în alinierea noastră strategică (UE, NATO, SUA) sau în țelurile politicii externe, care rămân corecte și benefice, ci mijloacele și mentalitatea prin care acestea sunt urmărite. După atingerea marilor obiective de integrare, susțin reprezentanții acestui filon, elita noastră a pus politica externă pe un „pilot automat”. Din asta a rezultat o diplomație pasivă, reactivă și lipsită de ambiție, care transformă România într-un „elev conștiincios” ce se raliază deciziilor altora, dar care rareori propune, conduce sau modelează agenda europeană și regională.

În loc de ruptură, reformiștii cer o revitalizare a politicii externe în cadrele strategice existente, cu menținerea orientării pro-Occidentale. Soluția reformiștilor este un tratament mai puțin invaziv, dar care necesită voință politică: idei noi, mai multe resurse și mai mult curaj. Aceasta se traduce prin câteva direcții de acțiune. În primul rând, o investiție serioasă în capitalul uman și financiar al diplomației, pentru a profesionaliza aparatul extern. În al doilea rând, o reîmprospătare a climatului de idei, cu o depășire a șabloanelor și ideilor vetuste care încă constrâng gândirea de politică externă și care au devenit depășite în contextul actual. În al treilea rând, mai multă voință politică pentru poziții mai proactive, asertiv-constructive și inovative.

Această perspectivă este susținută de un număr din ce în ce mai mare de experți și diplomați. Fostul diplomat Dorin Popescu a pledat pentru o politică externă „centripetă”, care să combine loialitatea față de UE cu inovarea și exploatarea noilor oportunități geopolitice. Marius Ghincea militează de ani de zile pentru reforme structurale în legătură cu mijloacele și procesele prin care politica externă este definită și implementată. Iulian Fota a enunțat multiple poziții privind nevoia reformei administrative în MAE. Ștefan Popescu a atras atenția asupra nevoii unor investiții și reforme structurale în modul în care Ministerul de Externe operează în centrală și în serviciul exterior. Mesajul colectiv al reformiștilor este simplu: direcția este bună, dar trebuie să schimbăm modul în care vâslim. Nu mai este suficient să fim prezenți la masă, este timpul să aducem propriile noastre idei pe masă.

Cine are dreptate?

Răspunsul meu la această întrebare este invariabil unul părtinitor. În calitate de reprezentant al filonului reformist, consider că revoluționarii au dreptate cu privire la existența problemei, dar greșesc sistematic cu privire la cauzele problemei pe care o identifică. În cazul continuiștilor, aceștia greșesc ignorând existența problemelor politicii externe și diplomației românești, dar au dreptate în a milita pentru menținerea continuității orientării externe a țării.

Mai precis, filonul revoluționar surprinde corect o problemă reală și palpabilă, acela că România nu își atinge potențialul pe scena internațională și că vocea sa este adesea irelevantă. Eroarea sistematică pe care o comit este însă în identificarea cauzelor. Ei confundă orientarea noastră euro-atlantică, sursa principală de securitate și prosperitate a României în ultimele trei decenii, cu sursa problemelor politicii externe și diplomației.  Dacă aceștia ar avea dreptate, ar trebui să vedem același fenomen în alte țări din Europa centrală și de est, dar realitatea ne arată că avem țări care performează mult mai bine decât noi (Estonia, Finlanda, etc) deși fac parte din aceleași organizații ca și noi, ceea ce ne arată că sursele sunt interne și nu legate de apartenența noastră la UE sau NATO. Soluția pe care o propun revoluționarii, în termeni de ruptură strategică și o reorientare multivectorială, nu ar face decât să anuleze progresul obținut cu greu și să arunce România într-o zonă de incertitudine într-un moment crucial pentru viitorul securității în regiune. Este o soluție radicală pentru o problemă de execuție, nu de orientare externă sau apartenență la lumea Occidentală.

La polul opus, filonul continuist apără corect țelurile și orientarea strategică a politicii noastre externe. Apartenența la NATO și UE și parteneriatul strategic cu SUA nu sunt negociabile și trebuie să reprezinte pilonii de nezdruncinat ai securității naționale. Eroarea acestora este însă una a complăcerii în precaritate. Prin negarea sau minimizarea problemelor de performanță a politicii externe, continuiștii transformă „predictibilitatea” într-o scuză pentru inacțiune și „stabilitatea” într-un argument pentru stagnare. Lumea se schimbă rapid, iar o politică externă pusă pe pilot automat nu mai este suficientă pentru a promova interesele României. Refuzul de a recunoaște deficiențele face imposibilă orice corecție.

Astfel, calea reformistă este singura opțiune corectă. Ea împărtășește poziția revoluționarilor în a admite că există o problemă și înțelepciunea continuiștilor în a păstra orientarea pro-occidentală și pro-europeană. Soluția nu este să demolăm casa, ci să o renovăm și să o modernizăm. Problema nu este ce urmărim (integrare, securitate, prosperitate în cadrul lumii occidentale), ci cum o facem. Avem nevoie de o revitalizare a diplomației în interiorul cadrului strategic existent: mai multă inițiativă, mai mult aport intelectual, resurse financiare adecvate și o voință politică fermă pentru o politică externă mai asertivă și relevantă, una care contribuie constructiv la rezolvarea problemelor comune. Nu direcția bărcii este greșită, ci ritmul și forța cu care vâslim.

Cine va câștiga?

Victoria în această competiție a ideilor nu este predeterminată și se va decide pe două fronturi distincte: bătălia pentru controlul instituțional și testul performanței în fața șocurilor geopolitice.

Pe termen scurt și mediu, filonul continuist deține un avantaj covârșitor în ceea ce privește controlul instituțional. Acesta formează „sistemul de operare” al Ministerului Afacerilor Externe, al Administrației Prezidențiale și al altor structuri de stat cu atribuții externe. Diplomații și funcționarii din aceste instituții sunt, în marea lor majoritate, formați în spiritul predictibilității și al alinierii prudente. Pentru aceștia, continuitatea nu este o simplă opțiune, ci însăși esența culturii instituțiilor din care fac parte. Faptul că noul președinte a păstrat echipa de politică externă a predecesorului său consolidează această fortăreață instituțională.

Filonul revoluționar nu are nicio șansă de a pătrunde în acest sistem prin mijloace convenționale, cel puțin în ceea ce privește vârfurile sale. Calea sa de a captura instituțiile este una singură: o victorie electorală majoră, care să îi permită să numească lideri politici la vârful statului (Președinte, Prim-ministru, Ministru de externe) dispuși să epureze și să restructureze radical aparatul diplomatic. Până atunci, ei rămân o forță de presiune externă, care erodează încrederea publică în sistem, dar nu controlează pârghiile acestuia.

Filonul reformist se află în cea mai dificilă poziție. Este adesea o „opoziție loială” din interiorul sau din proximitatea sistemului, dar care nu deține puterea de decizie. Victoria lor nu poate veni printr-o ruptură, ci printr-un proces lent de persuasiune și de construire a unui consens în rândul elitelor politice și administrative. Ei trebuie să convingă „fortăreața” continuității că schimbarea mijloacelor și proceselor este nu doar de dorit, ci absolut necesară.

În același timp, contextul internațional dificil acționează ca un test de anduranță necruțător pentru fiecare abordare. Filonul continuist, deși solid pe hârtie, se dovedește din ce în ce mai neperformant. O diplomație reactivă, care așteaptă deciziile altora și se mulțumește cu un rol de „elev conștiincios”, este inadecvată într-o lume care cere inițiativă. Pasivitatea României în dosare regionale cheie și absența ei din formatele relevante de decizie nu sunt semne de stabilitate, ci simptome ale unei relevanțe în scădere. Pe termen lung, această lipsă de performanță va eroda însăși legitimitatea filonului continuist în societate, care nu va mai putea justifica menținerea cursului actual.

Filonul revoluționară ar eșua testul realității în mod spectaculos și catastrofal. Într-un moment în care securitatea României depinde direct de soliditatea Articolului 5 al NATO și de sprijinul partenerilor occidentali, o politică de „distanțare” sau de hedging către Rusia și China ar fi un act de sinucidere națională. Realitatea conflictului de la graniță este cel mai puternic argument împotriva fanteziilor neo-ceaușiste ale celor din AUR sau din jurul lui Călin Georgescu. Orice tentativă de a implementa o astfel de agendă ar izola România și ar expune-o direct subversiunii rusești.

Filonul reformist este, teoretic, singurul adaptat provocărilor actuale. Reprezentanții săi înțeleg că singura modalitate de a consolida relația transatlantică și de a spori securitatea României este să devii un aliat mai activ, mai implicat și mai valoros. O politică externă asertiv-constructivă, care vine cu idei și construiește coaliții în interiorul UE și NATO, este exact răspunsul de care România are nevoie pentru a naviga apele tulburi ale geopoliticii actuale. Însă este și cel mai slab și vulnerabil instituțional.

Victoria pe termen lung va aparține, cel mai probabil, filonului care va reuși să convingă că are soluția la provocările reale. În acest moment, lupta reală se dă între inerția confortabilă a continuiștilor și nevoia urgentă de adaptare susținută de reformiști. Succesul reformiștilor de a influența și transforma din interior fortăreața instituțională este singura cale de a obține o victorie care să nu deraieze orientarea externă a României, înainte ca frustrarea generată de stagnare să deschidă porțile pentru o victorie a revoluționarilor.