Nevoia de forță de muncă în meseriile tehnice primește de cele mai multe ori răspunsul standard: formarea inițială, învățământul profesional dual. Este necesar, dar sunt încă puține clase și are un orizont propriu: un elev care intră acum în clasa a IX-a devine operațional în cinci-șapte ani, iar în ocupațiile cu autorizări chiar mai târziu. Pentru un deficit care se manifestă deja, formarea inițială rezolvă deceniul următor, nu pe acesta. Singura rezervă mobilizabilă în douăsprezece-optsprezece luni este forța de muncă adultă cu bază tehnică formată — și tocmai ea este cea mai slab acoperită.
Sistemul public de formare măsoară câți oameni intră pe ușă, nu câți au un loc de muncă un an mai târziu. Se raportează programe organizate, persoane consiliate, ședințe desfășurate — niciun indicator care să spună ce curs a funcționat, ce furnizor a livrat și ce ar trebui oprit. Un sistem care nu își vede rezultatul nu se poate corecta, oricâți bani ar primi.
Iar când rezultatul nu se măsoară, singurul criteriu care rămâne este ce se organizează ușor. Se formează acolo unde există furnizor la îndemână, calificare deja autorizată și cerințe minime de dotare — adică fix acolo unde nu e nevoie nici de laborator, nici de echipament, nici de instructor cu experiență în exploatare. Specializările tehnice de care are nevoie industria sunt exact opusul: presupun un ecosistem: instalație reală, tutore certificat, standard de evaluare recunoscut, angajator dispus să primească practicanți. Sunt cele mai scumpe și mai lente de pus la punct, deci ultimele care se fac. Oferta migrează spre ce se livrează rapid, nu spre ce lipsește.
Peste această problemă de fond se suprapun alte două constrângeri.
Prima este discontinuitatea deciziei publice. Un program de formare are un orizont de opt-zece ani, adică între două și trei cicluri electorale și un număr considerabil mai mare de schimbări de conducere la nivelul instituțiilor implicate, mai ales local, unde politizarea este mai intensă și contragreutățile mai puține. Orice actor care ar trebui să investească într-un activ specific citește corect acest context și își reduce expunerea.
A doua este fragmentarea finanțării. Resursele există și sunt considerabile, dar sunt dispersate între instrumente cu logici, calendare, autorități de management și reguli de eligibilitate diferite. Infrastructura poate fi finanțată dintr-o sursă, funcționarea din alta, formarea adulților din a treia, iar salariile instructorilor din niciuna. Se obțin astfel clădiri fără buget de operare și programe care se sting după epuizarea grantului. Efectul secundar este mai grav decât cel direct: fragmentarea mută atenția instituțiilor de la rezultat către absorbție, pentru că absorbția este ceea ce se măsoară.
Merită totuși privit empiric ce a rezistat în ultimii douăzeci de ani, indiferent de guverne. Rezultatele sunt aproape întotdeauna slabe pentru strategia națională cu orizont îndepărtat, pentru agenția nouă cu conducere numită politic, pentru programul care depinde de o linie bugetară anuală. Supraviețuiește ce este legat de finanțare cu jaloane și termene, pentru că nerealizarea costă vizibil; ce este deținut de companii private cu interes propriu; ce are un campion local cu mandat lung; și ce a devenit fapt fizic, pentru că o clădire ridicată și o serie de elevi înscriși sunt mult mai greu de anulat decât o hotărâre de guvern. Consorțiile de învățământ dual sunt un caz instructiv: au traversat mai multe guverne pentru că erau legate de jaloane cu termen și de un parteneriat impus pe minimum cincisprezece ani. Nu au supraviețuit din consens politic, ci pentru că anularea devenise mai costisitoare decât continuarea.
Din toate acestea se conturează, cred, direcțiile pe care ar trebui construit un mecanism funcțional.
Prima ține de contractualizarea cererii. Atâta timp cât nevoia de personal rămâne o estimare comunicată în ședințe, niciun actor nu își va asuma un cost cert pe baza ei. Un angajament multianual al angajatorilor, cu număr de locuri rezervate și consecințe financiare în caz de nerespectare, transformă o intenție într-un activ pe care ceilalți pot construi. Este condiția care le deblochează pe celelalte.
A doua ține de reversibilitatea activelor. Frica de monospecializare se combate prin proiectare curriculară și prin infrastructură polivalentă, nu prin asigurări verbale. Un centru de formare în mecatronică, sudură certificată și automatizări deservește simultan energia, apărarea, industria auto și construcțiile, iar specializarea de vârf se poate opri și porni în module scurte. Cine investește într-un astfel de activ nu pariază pe un singur sector.
A treia ține de repartizarea riscului. Riscul reconversiei nu trebuie suportat de participant, iar riscul cererii nu trebuie suportat de școală: ambii sunt cei mai puțin capabili să îl absoarbă. Venitul compensat pe durata formării și angajarea contractată în avans mută acest risc către angajator și către instrumentele publice, care îl pot diversifica.
A patra ține de finanțarea recurentă. Un mecanism care depinde exclusiv de cicluri de programare europeană are dată de expirare cunoscută.
Și, transversal, ține de indicatori. O instituție măsurată prin numărul de cursuri organizate va optimiza numărul de cursuri. Aceeași instituție măsurată prin rata de ocupare la douăsprezece luni va selecta altfel furnizorii și va lucra altfel cu angajatorii. Schimbarea indicatorului este intervenția cea mai ieftină și, probabil, cea cu efectul cel mai rapid.
Niciuna dintre aceste direcții nu presupune o reformă de sistem sau un consens politic care oricum nu va exista.
