Viorel Pașca sau despre haiducia filantropică

Activitatea lui Viorel Pașca mi-e cunoscută de cel puțin un deceniu și jumătate. Și sunt convins că este predominant filantropică. Aceasta este premisa cu care lucrez în acest text.

Cazul lui însă este unul cu ample ramificații și implicații. Fiindcă vorbește, în esență, despre societatea românească la peste 35 de ani de la căderea regimului comunist.

Vreme de peste 20 de ani, Viorel Pașca a îngrijit în casa lui, și pe urmă în case achiziționate în satul Dumbrava și în alte sate învecinate, mii de oameni fără adăpost, abandonați de familie, dați afară din spitale etc. Adică oameni pe care nu-i mai voia nimeni. Pe care societatea i-a expulzat într-un soi de „afară” fără întoarcere.

Precizez din start că nu cunosc detaliile financiare ale demersului lui Viorel Pașca, dar știu la prima mână că spre Dumbrava au curs nenumărate donații făcute de bună voie. Cu mențiunea importantă că aceste donații nu erau neapărat în bani, ci în alimente, produse ori chiar servicii.

Cum, în mare, parte activitatea se desfășura pe persoană fizică, singura monedă de schimb a lui Viorel Pașca a fost în tot acest timp propria-i credibilitate. Nu putea să oblige pe nimeni să-l susțină, nu avea absolut niciun mijloc de constrângere. Nu a promis niciodată vreo recompensă în schimbul sprijinului oferit. Nu avea ce oferi decât imaginea concretă, palpabilă a acțiunilor lui.

Mai mult, în tot acest timp a publicat sute de relatări despre cazuri care ajungeau în grija lui și despre modul în care sărmanii erau duși/trimiși către el – în covârșitoare majoritate, aceștia erau trimiși cu ambulanța ca să fie efectiv abandonați de către instituții de stat în seama lui VP.

Viorel Pașca a avut numeroase conflicte cu autoritățile care, din diverse motive, i-au mai făcut vizite și uneori i-au dat sancțiuni. Au fost mai multe situații când a venit în fața unor instituții județene cu unii dintre oropsiții cazați de el și s-a oferit să-i lase în grija autorităților competente. Care, cu consecvență, au refuzat oferta lui. Așa că el și-a văzut de treabă.

Este cunoscut faptul că „bunul samaritean” din Dumbrava nu dorea să intre în „legalitate”, din motive pragmatice. Știa deja, după atâta experiență, cam ce condiții trebuie să îndeplinească un astfel de ONG cu toate acreditările și nu ar fi putut face față acestor exigențe. O spunea uneori aproape în acești termeni. Ca să nu mai vorbim despre birocrația sufocantă care ține oamenii ocupați de la chestii importante, dându-le senzația că sunt importanți.

Nu e deloc lipsit de importanță faptul că la el ajungeau oameni fără putere financiară, care nu ar fi fost capabili să se autofinanțeze pe perioada șederii lor acolo (așa cum se întâmplă în azilele autorizate). Dimpotrivă, cei mai mulți erau lipsiți de orice venituri. Unii nu aveau nici măcar acte de identitate. Iar alții nu știau să spună cine sunt, din pricina diferitelor afecțiuni de care sufereau.

Recenta descindere a DIICOT putea să lipsească, fără probleme. Nu era nevoie de un asemenea spectacol național pentru un „grup infracțional” care acționa la lumina zilei, povestind despre bunele și relele care se întâmplau în casele lui Viorel Pașca. Oricând, acești oameni puteau fi reintroduși în sistemele de ajutor social ale statului (dacă ele vor fi existând), iar împricinatul, chemat să fie întrebat cu ce se ocupă.

Este pe deplin justificată revolta față de această paradă de forță a statului, când fapte ilegale cu efecte extrem de nocive continuă să se petreacă sub nasul autorităților „competente”. Când corupți notorii își etalează agresiv și opulent luxul și încalcă drepturile altora fără să fie deranjați nici măcar o cu floare. Disproporția asta este în sine absolut revoltătoare.

Însă nu e numai atât, ci avem și contradicția în care se află statul: în timp ce unii erau preocupați să-i scoată pe „exploatați” din gheara „maleficului” Pașca, alții trimiteau noi victime în același loc. E cel puțin bizar că justiția, reprezentată acum de DIICOT, nu pare să fi fost interesată să stopeze „sursa” prin care ajungeau sărmanii la Dumbrava și sub puterea „grupului infracțional” de acolo.

Sugestia că ar fi vorba despre un soi de corupție internă a statului, pe care o instituție de forță vrea să o destructureze, nu ține. Fiindcă, pe de o parte, e vorba despre o zonă în care statul și-a dovedit limitele și falimentul. Iar pe de alta, nu vorbim despre corupția din vămi, nici de cea din vreun inspectorat de poliție. Acolo se pot vedea exact interesul, mizele, beneficiile, prejudicierea statului. Or aici, discutăm despre ambulanțe care veneau din toată țara! Cât de „tare” ar fi trebuit să fie VP ca să racoleze obidiții din toată țara?! E complet absurdă o astfel de ipoteză! Și nu e vorba de prejudiciere, ci despre asigurarea unui serviciu pe care statul îl oferă prost sau deloc.

Pe măsură ce treceau orele, s-a conturat o legătură tot mai stranie și ticăloasă: încercarea de a-i pune toată daravera în cârca lui Ilie Bolojan. Doar că să ridicăm un pic vălul de peste această scârboșenie, ar fi suficient să ne amintim că Bolojan a avut un singur mandat ca președinte al CJ Bihor, între 2020-2024. Or, dacă „afacerea” lui Viorel Pașca funcționează de 20 de ani, înseamnă că cel puțin 3 președinți de consiliu ar trebui întrebați despre aceeași poveste. Cornel Popa și Pásztor Sándor ar trebui să apară în listă. E cu totul altă poveste dacă ceea ce făcea Pașca era de resortul CJ-ului, însă nu vom auzi asta de la televiziunile chitite să facă legături politice, probabil, la comandă.

Revenind la activitatea ca atare, este clar pentru oricine a urmărit povestea lui Viorel Pașca, de-a lungul anilor, că acesta și-a asumat (1) să suplinească o nevoie a societății pentru care statul nu avea o soluție (sau era mai simplu pentru niște funcționari să refuze niște amăreștenii); (2) să funcționeze într-un regim de „haiducie filantropică”. E oarecum de bun-simț să nu dorești să intri sub reglementările unui stat care este vinovatul moral pentru problema la care oferi o soluție simplă – chiar dacă, nici pe departe perfectă.

Viorel Pașca nu este un comunicator prea iscusit. Și pare cam impulsiv. Cu siguranță, este și un încăpățânat – cum altfel ar fi rezistat atâta vreme într-o muncă de uzură, tot mai frecvent șicanat de instituțiile statului care nu-i ofereau niciun ajutor, ci doar amenințări? Cum am spus la început, nu-i chestionez niciun moment intențiile filantropice – dar este onest să admit că nu-i cunosc nici motivațiile intime.

Un element esențial în toată această poveste este credința. Viorel Pașca este un om credincios și nu a ascuns niciun moment acest lucru. Steagul din curtea caselor unde-i caza pe cei de care avea grijă flutură sloganul: Dumnezeu poartă de grijă!

Dar religia, în acest caz, trece dincolo de clișeele cunoscute. Pentru el, este forța motrice care pune toate lucrurile în mișcare; este motivația care-l face să vadă fiecare persoană, indiferent de starea ei, ca fiind îndrituită să i se respecte demnitatea și să fie tratată cu omenie. Niciun moment nu a condiționat acceptarea în casele lui pe criterii religioase!

Devine cu atât mai interesant că, într-un context tot mai secularizat, cei care se poziționează de partea lui Pașca sunt din tot spectrul orientărilor ideologice: de la progresiști la ultraconservatori. Ceea ce sugerează tocmai că acțiunile lui țin de umanitatea noastră comună, nu de vreo adeziune ideologică sau de convingerile religioase.

Se poate observa că discuția glisează între persoana privată Viorel Pașca, care a decis să păstreze sistemul său de binefacere cât mai personal, fără să includă prea mult instituții. Iar instituțiile dau în general foarte prost în poveste, fiindcă au venit mereu chitite să strice și să sancționeze, aparent, fără să aprecieze în niciun fel binele care se întâmpla acolo.

Totuși, antagonizarea este neproductivă. Fiindcă realmente avem nevoie de instituții funcționale. Nu se poate face totul pe persoană fizică, haiducește, așa cum pare să fi acționat „bunul samaritean” de Bihor. De fapt, avem nevoie de instituții cu suflet și de oameni cu puteri instituționale. Într-o societate funcțională, civilizată și atentă, aici trebuie să existe o tensiunea creatoare: între instituție, roluri instituționale și umanitatea funcționarului – dar și a beneficiarului.

Rămân multe întrebări legate de activitatea lui Viorel Pașca. A acționat cu bună credință sau din interese meschine? Pentru cei care l-au vizitat (și sunt sute de oameni), nu există niciun dubiu cu privire la binele făcut. A respectat sau a încălcat legea? Cel mai probabil, a fost preponderent într-o zonă gri. Cum arată lucrurile în perspectivă morală? Etc.

Cu toate acestea, nu putem evita câteva observații esențiale. Statul pare să se fi întors cu o ferocitate juridică supradimensionată împotriva unui om căruia i-a pasat, cu nepăsare funcționărească și neputință instituțională, o problemă la care nu are vreo soluție viabilă. Această schizofrenie este semnul unei grave patologii de sistem.

La nivel simbolic, o flotă de autospeciale care trebuie să salveze oamenii de un „exploatator” întâlnește o ambulanță care vine să salveze oameni încredințându-i aceluiași. E o duplicitate grotescă. O indecizie autodistructivă.

Există o disproporție revoltătoare între modul de operare în cazul Pașca și blândețea infinită față de numeroasele probleme de infracționalitate și corupție din toate sferele societății românești. Ca să nu vorbim despre cazuri de infracțiuni cu violență unde făptașii sunt priviți cu multă îngăduință – că doar oameni sunt și ei!

Dacă la începutul acțiunilor se putea vorbi despre „riscul” politizării, acum este un fapt vizibil. Tot acest spectacol de prost gust pare să-l fi avut ca țintă pe Bolojan – asta spun pe mai multe voci diverși inși, adversari politici ai premierului rămas interimar.

Mai există un risc, cel al supraspiritualizării. Cei din mediile religioase care l-au cunoscut bine pe Viorel Pașca sunt înclinați să-l transforme într-un personaj mesianic, care trebuie susținut cu orice preț. Deși afirm în continuare că acțiunile sale au o incontestabilă dimensiune filantropică, cred că adevărul trebuie să primeze în final, nu susținerea necondiționată. Și cu atât mai puțin mesianizarea sau transformarea într-un fals război spiritual.

În final, aș menționat spectacolul mediatic cu adevărat fascinant. Este absolut evident pentru orice bihorean că nimeni din presa centrală nu a fost la fața locului, să documenteze cu bună credință, iar știrile din prima zi erau compuse din straniul comunicat DIICOT și frânturi de zvonuri culese cine știe de pe unde. Cu toate acestea, pe astfel de „știri” se construiau și analize.

Presa a dovedit așadar că pentru click-uri e gata să sacrifice orice deontologie profesională și că interesul pentru adevărul jurnalistic este mai degrabă o pretenție fără conținut. E de așteptat să găsească scuze, că arta de a răstălmăci cuvintele o stăpânesc foarte mulți din breaslă.

Atât munca de 20 de ani a lui Viorel Pașca, cât și modul brutal în care a fost întreruptă de un stat incoerent, disfuncțional și de prea multe ori corupt, developează o imagine a o din cea mai cruntă realitate socială. De care societatea pare că vrea să fugă și să se ascundă. Atât prin efortul statului, cât și prin cel a presei. Vinovat trebuie să fie Viorel Pașca, măcar la nivel simbolic. Altfel trebuie să fim noi toți. Și, cel mai probabil, fiecare în parte.