Există țări care trăiesc periculos. Și există țări care își fac asigurare pentru orice, inclusiv pentru eventualitatea că asigurarea nu funcționează. România pare să facă parte din a doua categorie. Nu pentru că i-ar lipsi energia sau inteligența, ci pentru că, în ordinea noastră interioară a valorilor, stabilitatea cântărește mai mult decât curajul. Datele recentului studiu prezentat în cartea „România între lumi. Valorile angajaților români” ne dezvăluie această arhitectură a valorilor care nu ne lasă să cădem, dar nici să sărim…
În autoevaluare, valorile dominante ale vastei majorități a angajaților români sunt onestitatea, responsabilitatea, competența, încrederea, relațiile de calitate. Altfel spus, ne vedem decenți, serioși, corecți. La nivel intermediar apar adaptabilitatea, dorința de progres, colaborarea, apartenența la grup – semn că nu suntem rigizi, doar atenți. Iar la margine rămân inițiativa disruptivă, asumarea riscului, experimentarea, originalitatea, curajul decizional.
În oglinda națională, topul valorilor devine brusc mult mai pragmatic: câștigul financiar, recunoașterea, confortul, siguranța, avansarea. Moralitatea este importantă, dar visul colectiv este prosperitatea liniștită.
Cu alte cuvinte, nu suntem o societate fără valori. Suntem o societate care își pune mai întâi centura de siguranță și abia apoi pornește motorul.
Democrația prudenței
Dacă această ordine a valorilor rămâne stabilă în următoarele decenii, România va continua să fie o democrație funcțională, cu alternanță la putere și reforme graduale. Responsabilitatea și competența vor fi apreciate, dar siguranța și confortul vor dicta ritmul. Vom prefera ajustarea fină în locul rupturii decisive. Vom discuta mult înainte să schimbăm. Vom corecta, dar rar vom transforma.
Este democrația prudenței: un sistem în care stabilitatea este valoarea supremă, iar schimbarea trebuie să dovedească dinainte că nu va deranja prea tare. Reformele structurale, cele care cer disconfort temporar, vor fi adesea amânate sau fragmentate.
Nu pentru că nu le înțelegem utilitatea, ci pentru că instinctul nostru colectiv este să minimizăm riscul. Într-un asemenea cadru, România va progresa încet și sigur. Va construi infrastructură, va digitaliza, va dezvolta sectoare competitive. Dar rareori va accelera spectaculos. Pentru că accelerarea presupune exact acele valori care stau, astăzi, la margine.
Ispita protectorului
Există însă un punct vulnerabil în această cultură a precauției. Când siguranța și confortul sunt dominante, pluralismul poate părea dezordine. Când câștigul financiar este central, iar încrederea sistemică rămâne scăzută, orice inegalitate poate fi percepută ca nedreptate.
În momente de criză, această combinație poate alimenta dorința pentru lideri care promit simplificare și ordine. „Lasă-mă pe mine”, spune protectorul. „Reducem dezbaterea, grăbim decizia, punem lucrurile în rând.” Nu este nevoie de pasiuni radicale pentru ca democrația să se subțieze. E suficientă oboseala. Instituțiile pot rămâne în picioare, dar spiritul deliberativ poate deveni mai îngust. Democrația nu dispare; se eficientizează excesiv. România nu are un reflex autoritar pronunțat. Are însă reflex de autoprotecție. Iar în context tensionat, autoprotecția poate deveni justificare pentru concentrare de putere. O formă, cel puțin soft a iliberalismului, devine posibilă într-un astfel de context social…
Curajul, această valoare marginală
Paradoxul este că dorința de progres există. Adaptabilitatea este prezentă. Competența este apreciată. Vrem să urcăm, să avansăm, să fim recunoscuți. Ceea ce rămâne periferic este legitimizarea riscului. Inițiativa disruptivă și experimentarea sunt tolerate, dar nu celebrate. Greșeala este adesea văzută ca probă de incompetență, nu ca etapă de învățare. Democrația reformistă ar însemna să mutăm curajul din subsol în sufragerie. Să acceptăm că dezordinea temporară poate produce ordine superioară. Să combinăm responsabilitatea cu îndrăzneala, nu să le punem în opoziție. Nu este nevoie să renunțăm la stabilitate. Este nevoie să înțelegem că stabilitatea pe termen lung cere, uneori, instabilitate controlată.
Un viitor previzibil?
Dacă ierarhia valorilor rămâne neschimbată, România va fi, peste încă o generație, o societate responsabilă, competentă și prudentă. Moderat prosperă. Relativ stabilă. Nici dramatic periferică, nici exploziv inovatoare. Nu vom asista la prăbușiri spectaculoase, dar nici la miracole istorice. Vom continua să înaintăm cu pas calculat, verificând terenul înainte de fiecare decizie majoră.
Întrebarea crucială nu este dacă avem valori. Le avem, și sunt solide. Întrebarea este dacă suntem dispuși să schimbăm ordinea lor ierarhică. Pentru că, uneori, cel mai mare risc nu este să greșești, ci să fii atât de bine asigurat, încât să nu mai îndrăznești să trăiești.
Da, probabil aveti dreptate…
Romania e eviscerata (gutless) din diferite motive. Cel mai important fiind emigrarea.
Pai n a cazut că nu mai avea unde.
Din 1877 am fost mereu pe fundul prăpastiei.
„Jocul greșeală așteaptă” . „ Din greseala in greseala, spre victoria finala ne caracterizeaza ”.Valorile solide, la nivel uman , au plecat de mult .Au ramas „ vorba lui Caramitru junior , „Babuinii ”. O natiune ,care , exact in momentul cel mai nepotrivit posibil , face ceea ce face si distruge putintica democratie ramasa la indemina cetateanului ,prin deciziile politice luate alandala , isi merita soarta .Mai bine ar fi sa ne prabusim spectaculos si sa dansam Sirtaki privind distrugerea unui vis ,aidoma lui Zorba Grecul in finalul filmului cu acelasi nume decit sa o cotim smechereste spre ceea ce deja am fost odata multumiti doar de raul altora din jurul nostru transformind un popor intr-o adunatura de oameni .
„Dacă ierarhia valorilor rămâne neschimbată, România va fi, peste încă o generație, o societate responsabilă, competentă și prudentă. Moderat prosperă. Relativ stabilă.”
Observăm continuarea articolelor de promovare a cărții domnului Dorin Bodea.
…Și, de asemenea, promovarea unui nejustificat optimism.
Atunci când, în 1990, Silviu Brucan spunea că România are nevoie de 20 de ani pentru a deveni o democrație, am fost sceptic.
La fel sunt acum, după 35 de ani de la zicerea lui Silviu Brucan.
România este un stat eșuat, capturat de o cleptocrație de sorginte securiso-comunistă.
Prin urmare…
România, foarte probabil, NU va fi, peste încă o generație, o societate responsabilă, competentă și prudentă. Moderat prosperă.
Interesanta abordare, da de gandit. Multumesc si felicitari, cititnd articolul Dvs m-am ales cu ceva.
Autorul încearcă timid să deschidă o dezbatere decisivă, absolut necesară în acest moment, valabilă nu numai pentru români ci și pentru toate popoarele. O dezbatere de felul: Istoria e asta, dar cum va fi Viitorul?
Fiindcă, vai, toată Omenirea trece prin același punct de inflexiune, respectiv o enormă contradicție între vechile valori istorice și noile valori ale Erei Informaționale. A raționa inductiv, cum că vechile valori se vor translata automat de la Istorie spre Viitor mi se pare riscant și periculos.
Ca părere, în acest moment, poporul român „simte” intuitiv că ceva este în neregulă cu propriul suflet și ca urmare basculează haotic între alternative opuse. Este un fel de instinct de conservare, un pericol existențial, care provoacă un fel de destabilizare internă a sufletului românesc. Tot ce înainte era ferm, acum este relativ. Nu cred că acele valori pozitive enumerate de autor sunt conștientizate ca atare, ba dimpotrivă, frica și spaima de Viitor sunt generalizate.
Situația este acutizată de faptul că elitele culturale românești, dar și elitele politice, NU PROPUN NIMIC CREDIBIL.
Și nu este vorba numai despre contradicția simplă dintre democrație vs autoritarism, este vorba de ceva mult mai profund, este vorba despre A FI sau A NU MAI FI.
Așa că versul din Imnul național ” Deșteaptă-te române din somnul cel de moarte” este mai valabil ca oricând.
Nu vechile valori ne trebuie, ci NOI VALORI.
Un text bizar, extrapolat pe orizontală și asimetric.
Nu este vina noastră că planeta e +8 miliarde, proiectată să ajungă la 10,4 miliarde în 2040-2050. Nu ne trebuie extremiști pentru a ne convinge de existența pluripartitismului.
Nu este vina noastră că alții nu și-au ucis nobilimea și sunt anemici. Dacă nu și-au lichidat aristocrațiile, asta nu înseamnă să devenim servanți de grofi și servanți altora.
Nu este vina noastră pentru poziția geografică; și așa greu încercată și greoaie.
Nu este vina noastră că nu înmânăm noi sabia lui Damocle peste planeta asta – din toate motivele & punctele corecte.
După 36 de ani de la momentul din 1989, cred că a venit timpul să spunem adevărul. Nu fragmentat. Nu ideologic. Nu convenabil. Ci complet. Noi, cei care am trăit ambele sisteme, avem o responsabilitate: să vorbim limpede.
România de dinainte de 1989 nu a fost o utopie. A fost o țară dură, cu lipsuri, cu restricții și control. Dar, în același timp, era o țară care construia. Avea industrie. Avea producție. Avea școală serioasă. Avea oameni formați. Avea identitate. Și trebuie spus fără ocol: în anumite domenii industriale și tehnologice, România era competitivă la nivel european, chiar peste unele state occidentale. Produceam, exportam, aveam ramuri economice în care contam. Devenisem un “pericol” pentru economia europeană. Aveam o coloană vertebrală economică.
Dar mai exista ceva — poate mai important decât toate acestea: agricultura și satul românesc. România avea capacitatea de a-și hrăni populația și de a exporta. Satele erau vii. Pământul era lucrat. Exista continuitate. Satul românesc nu era doar economie. Era identitate. Era vatra acestui neam.
După 1989 ni s-a promis libertate și prosperitate. Libertatea a venit. Dar prosperitatea a fost confiscată. Ceea ce a urmat nu poate fi numit doar „tranziție”. A fost o dezmembrare lentă și constantă a capacității naționale. Industria a fost vândută, închisă sau lăsată să moară. Resursele au fost cedate. Muncitorul a fost umilit. România a fost transformată din producător în consumator. În paralel, agricultura a fost abandonată. Sisteme de irigații distruse. Terenuri fragmentate fără strategie. Politici incoerente. Și trădare.
Astăzi importăm masiv ceea ce altădată produceam. Iar satul românesc se stinge. Depopulare. Îmbătrânire. Case goale. Un fenomen care nu este natural — este rezultatul lipsei de viziune și a obedienței.
În comunism existau privilegii. Nomenclatura avea acces la resurse și confort. Dar aceste privilegii erau limitate și ascunse. Nu reprezentau modelul public al societății. Astăzi, realitatea este diferită. Nu mai vorbim doar despre privilegii, ci despre o castă consolidată. Copii de bani gata. Copii ai influenței. Beneficiari ai unui sistem care nu mai funcționează pe merit, ci pe acces. Diferența esențială este aceasta: Atunci privilegiul era ascuns. Astăzi privilegiul este afișat. Atunci exista control. Astăzi există impunitate. Luxul ostentativ coexistă cu sărăcia. Aroganța a înlocuit responsabilitatea.
Poate cea mai gravă pierdere nu este economică. Este pierderea identității. Patriotismul a fost ridiculizat. Tradiția minimalizată. Credința marginalizată. Satul — rădăcina acestui popor — este abandonat. Pentru că un popor fără rădăcină devine ușor de manipulat.
Este prea simplu să căutăm un singur vinovat.
Realitatea este mai dură: Responsabilitatea aparține celor care au condus România în ultimele decenii. Indiferent de partid. Indiferent de discurs. Au avut puterea. Au avut resursele. Au avut timpul. Și nu au reconstruit.
Nicolae Ceaușescu nu trebuie transformat nici în simbol absolut, nici în explicație totală. Dar un fapt rămâne: după dispariția lui, direcția țării a fost preluată fără o viziune coerentă de reconstrucție. Mai mult decât atât țară și resursele au fost confiscate și vândute de către cei astăzi ne dau lecții.
Personal am văzut România care producea. Iar astăzi văd România care exportă oameni. Am văzut o țară cu repere. Și azi o țară care și-a pierdut direcția. Nu mai este vorba doar despre economie. Este vorba despre demnitate. De aceea spun foarte clar că România nu mai poate fi la nesfârșit o pradă. România nu mai poate fi o colonie. România nu mai poate fi o simplă piață.
România trebuie să redevină o țară: productivă, ancorată în identitatea sa, condusă cu responsabilitate și respect față de poporul român. Trebuie să reconstruim agricultura. Trebuie să readucem viață în sat. Trebuie să refacem economia reală. Trebuie să oprim declinul demografic. Trebuie să avem identitate, nu ideologii impuse. Trebuie să avem conducători. Nu discursuri sterile și minciuni. Trebuie să fim sub cruce. Ori continuăm să pierdem, în liniște. Ori avem credința și curajul să ne ridicăm.
România nu este pierdută. Dar nici nu se va salva singură. Noi nu suntem pierduți decât atunci când ne vom pierde sufletul…
Nicolae Voiculeț
Martor al ambelor Românii
Martori or fi ramas inca multi dar privelistea ,vremurilor apuse , cu care incercati sa prezentati un regim declarat Comunist , totalitarist si nefolositor tarii ,este una demna de urmasii„ conducatorului mult iubit ” de il impuscara „dusmanii” in 1989 .Tot ceea ce prezentati drept realizari chiar ca au fost o cacealma .Totul era facut la comanda unui singur om si totul s-a prabusit sistemul nereusind sa produca aceea plusvaloare cu care d-voastra ne amagiti ca fiind existenta .Pretul de cost al majoritatti „produselor” obtinut, de industriile ,de tot felul , comuniste ,depasea pretul final al produsului obtinut in piata libera .Sistemul s-a prabusit .Cine a trait acele vremuri stie .Totul era o minciuna . Nu exista nici libertate de exprimare ,nici libertatea de a pleca oriunde in lume si nici macar libertatea de a putea cumpara ceva pentru traiul de zi cu zi .Magazinele erau gol golute .Restul il stiti si voi .
Felicitari! Minunat gandit si scris!
”România de dinainte de 1989 (…) agricultura și satul românesc. România avea capacitatea de a-și hrăni populația și de a exporta.”
Da. În unitatea militară unde am făcut arrmata aveam o turmă de 500 oi, că asta era treaba trupelor de grăniceri, să crească oi. Ciobanii erau militari în termen, fără drept de port-armă, pentru că nu trecuseră testele psihologice. Nu dormeau în unitate, dormeau la stână și veneau în unitate doar la masă. Nu-i deranja regimul, tot ciobani erau și acasă. Purtau cuțite și aveam mereu meciuri cu ei pe tema asta, dar înțelegeam și eu că la stână trebuie să poarte cuțite. Realitatea e că la stână aveau și topoare, iar eu apreciam faptul că nu veneau și cu ele în unitate 😀
Exista un lucru bun în toată povestea asta: cele 500 de ori erau în evidențele contabile și erau inventariate cu strictețe, mieii erau înregistrați etc. Însă pe lângă oi, mai erau și vreo 30-40 de capre, care nu erau înregistrate nicăieri. Așa că aveam mereu și carne de ied, deși nu apărea oficial în meniu. Asta era contribuția acelor ciobani care purtau cuțite, de asta era greu să le reproșez că le poartă. Însă continui să cred și în ziua de azi că armata obligatorie n-ar fi trebuit să includă încorporarea de ciobani fără drept de port-armă în trupele de grăniceri.
Pe lângă oi, mai aveam 4 vaci și doi cai, că asta era treaba trupelor de grăniceri, să crească vaci și cai. Exista un grăjdar, tot militar în termen și tot fără drept de port-armă, dar ăsta dormea în unitate și nu purta cuțit. Erau mai mult de 20 de pichete de grăniceri în zona aceea, presupun că erau în jur de 100 de vaci în total. Noi eram la șosea, la drumul național, dar cei de la munte aveau evident condiții mai bune pentru crescut vaci, chiar dacă ei nu aveau energie electrică.
Vacile ajungeau la abator, așa își asigura batalionul necesarul de carne, dar laptele nu era înregistrat nicăieri. Grăjdarul mulgea vacile și venea mereu cu oala de lapte în brațe. Dimineața și seara beam lapte, în loc de ceaiul din meniu, iar bucătarul punea și el lapte în ciorbă, să fie cam fifty-fifty. Nici bucătarul nu avea drept de port-armă, nu trecuse nici el testele psihologice și trebuia să am mereu grijă să nu ajungă ”întâmplător” la rastelul cu arme. Părea interesat de ele, spre deosebire de ciobani. Gătea cu lemne și trebuia să se trezească la 4:30 să facă focul, dar de-obicei se înțelegea cu una dintre santinele, ca să doarmă și el până pe la 6:30. După regulament, santinelele nu aveau voie să intre cu arma în clădire, dar ciorba cu lapte și grătarul de ied făcut direct pe plită erau argumente destul de convingătoare încât să ignor asta 😀
Cum o duceau oamenii din sat: erau obligați să crească viței din resursele proprii și să-i predea la stat, la un preț ridicol. Când la noi în unitate grăjdarul a găsit un vițel mort într-o dimineață, până la amiază veniseră deja 4 oameni la poartă, să schimbe vițelul mort cu unul viu, atât de disperați erau să scape de obligații. Sigur că și medicul veterinar din sat a primit șpagă ca să constate decesul vițelului în gospodăria omului care ne-a schimbat vițelul mort cu unul viu, dar ”România avea capacitatea de a-și hrăni populația și de a exporta.” Sau cel puțin asta susțin nostalgicii în prezent. Absolut întâmplător, nostalgicul a uitat că alimentele de bază erau pe cartelă.
P.S. Despre armata cu cai, în episodul viitor.
1”..onestitatea, responsabilitatea, competența, încrederea, relațiile de calitate. Altfel spus, ne vedem decenți, serioși, corecți….Moralitatea este importantă, dar visul colectiv este prosperitatea liniștită…Este democrația prudenței: un sistem în care stabilitatea este valoarea supremă, iar schimbarea trebuie să dovedească dinainte că nu va deranja prea tare…”
Cred ca autorul scrie despre Romania si furat de visuri se gandeste la Elvetia.
2. „Democrația nu dispare; se eficientizează excesiv.. Dacă ierarhia valorilor rămâne neschimbată, România va fi, peste încă o generație, o societate responsabilă, competentă și prudentă”
Romania si excesul de eficienta democratica !?….Romania competenta ? Romania responsabila ?….citesti si te minunezi. O betie de vorbe goale care nu au legatura cu realitatea
„Există țări care trăiesc periculos.”
Nu. Nu există. Țările nu sunt indivizi.
„Și există țări care își fac asigurare pentru orice,”
Nu. Nu există. Țările nu-și fac asigurări, dar încheie tratate. Aproape toate.
„inclusiv pentru eventualitatea că asigurarea nu funcționează.”
Fabulație.
„România pare să facă parte din a doua categorie.”
Incă o fabulație, cu specualații etnice in coadă. Pe care se insistă:
” Nu pentru că i-ar lipsi energia sau inteligența, ci pentru că, în ordinea noastră interioară a valorilor, stabilitatea cântărește mai mult decât curajul.”
Specualații și profilări etnice. Care continuă până la sfârșitul…materialului (cum adică „studiu”?)…
„valorile dominante ale vastei majorități a angajaților români”
…și in care se trece de la „România” cea speriată de propria-i umbră la…angajații rumâni. Și speculația asupra profilului etnic continuă. Rumânii sunt mai departe legați de termenul nebulos de „progres”.
Contraportret al rumânului de secol 21, că tot s-a dat liber la profilări etnice: unul dintre cele mai temerare popoare ale momentului – adevărați pionieri ai mileniului 3, căci cel puțin o treime din rumâni zburdă peste hotare, muncesc, se plimbă, investesc, fură, cerșesc, se prostituează in afara granițelor și nu numai in Uniunea Europeană, ci in toate statele planetei. Dacă apare o nouă insulă in Pacific primii 5 locuitori vor fi un american, un chinez, un paki, un rumân și un indo-european de cetățenie română. Am cucerit lumea dar ea nu și-a dat seama incă. Noi suntem progresul. Progresul trebuie să se roage de noi ca să-l purtăm in papornițe in peregrinările noastre planetare pentru ca lumea să afle de el. Suntem printre cei mai deschiși oameni de pe globul ăsta. Ne căsătorim și trăim cu soții și soțiile noastre in cele mai nasoale coclauri, in toiul conflagrațiilor: in Gaza sunt sute de femei progresiste românce care și-au domesticit bărbații. Le găsești și in Turcia, Siria, Iran, Libia. Iar bărbații români își iau neveste in Groenlanda, In Somalia, in Indonezia. Mafioții noștri sunt activi din Mexic până-n Thailanda. Antreprenorii sociali dau clasă Germaniei. Prostituatele noi le facem miniștri, iar miniștrii îi facem curve ori de câte ori ne săturăm de ei. Suntem ahtiați după tehnologii, am dus internetul până-n ultimul cătun, înaintea tuturor și înainte de a duce acolo apa, gazele și asfaltul. Ne place mult să pariem și ne dăm in vânt după toate jocurile și gadgeturile care ne satisfac pofta de risc – de aceea suntem țara cu cele mai multe păcănele din lume.
Avem o singură problemă: și politrucii noștri sunt la fel de aventurieri, de dispuși să-și asume riscuri ca și restul populației, la fel și toți nomenklaturiștii, toți securiștii, toți interlopii și toți slujbașii justiției. Și de aceea era inevitabil ca aceștia să se asocieze in felurite aventuri și inginerii financiare in care au pariat de obicei cu bani publici.
Pentru că la noi cumpătarea, economisirea, prudența sunt valori rarisime, țara arată ca o Somalie punctată de LasVegasuri, pentru că in fiecare clipă se construiește câte un castel din nisip placat cu foițe de aur care a doua zi ajunge o ruină. Ce e trainic, de obicei a fost construit de străini…pe care rumânii nu numai că-i acceptă cu ușurință, dar îi îmbrățișăm și adesea ni-i facem conducători.
Lipsa educatiei ECONOMICO-FINANCIARE la majoritatea romanilor este un mare neajuns. Politica psd bazata pe consum s-a dovedit gresita.
De-obicei, oamenii de la țară nu prea au bani cash, nu le-ar folosi la nimic educația financiară. Există o sumă minimă de la care poate începe administrarea banilor, dar mai mult de jumătate dintre români (și surprinzător de mulți englezi) nu ating nivelul acela minim, nu au ce administra.
Dincolo de asta, cineva trebuie să mai și presteze o muncă reală, iar europenii au cam transferat munca reală în Asia. E drept că acum nu mai vine chiar totul din China, dar vine din India, din Vietnam sau din Bangladesh, deci tot de pe-acolo vine.
Problema reală a României este cheltuierea unor bani pe care nu-i are, iar astea sunt deciziile clasei conducătoare, nu deciziile oamenilor simpli. În societățile bazate pe bani, psihopații sunt cei care au succes.