România care n-a căzut niciodată, dar nici n-a sărit

Există țări care trăiesc periculos. Și există țări care își fac asigurare pentru orice, inclusiv pentru eventualitatea că asigurarea nu funcționează. România pare să facă parte din a doua categorie. Nu pentru că i-ar lipsi energia sau inteligența, ci pentru că, în ordinea noastră interioară a valorilor, stabilitatea cântărește mai mult decât curajul. Datele recentului studiu prezentat în cartea „România între lumi. Valorile angajaților români” ne dezvăluie această arhitectură a valorilor care nu ne lasă să cădem, dar nici să sărim…

În autoevaluare, valorile dominante ale vastei majorități a angajaților români sunt onestitatea, responsabilitatea, competența, încrederea, relațiile de calitate. Altfel spus, ne vedem decenți, serioși, corecți. La nivel intermediar apar adaptabilitatea, dorința de progres, colaborarea, apartenența la grup – semn că nu suntem rigizi, doar atenți. Iar la margine rămân inițiativa disruptivă, asumarea riscului, experimentarea, originalitatea, curajul decizional.

În oglinda națională, topul valorilor devine brusc mult mai pragmatic: câștigul financiar, recunoașterea, confortul, siguranța, avansarea. Moralitatea este importantă, dar visul colectiv este prosperitatea liniștită.

Cu alte cuvinte, nu suntem o societate fără valori. Suntem o societate care își pune mai întâi centura de siguranță și abia apoi pornește motorul.

Democrația prudenței

Dacă această ordine a valorilor rămâne stabilă în următoarele decenii, România va continua să fie o democrație funcțională, cu alternanță la putere și reforme graduale. Responsabilitatea și competența vor fi apreciate, dar siguranța și confortul vor dicta ritmul. Vom prefera ajustarea fină în locul rupturii decisive. Vom discuta mult înainte să schimbăm. Vom corecta, dar rar vom transforma.

Este democrația prudenței: un sistem în care stabilitatea este valoarea supremă, iar schimbarea trebuie să dovedească dinainte că nu va deranja prea tare. Reformele structurale, cele care cer disconfort temporar, vor fi adesea amânate sau fragmentate.

Nu pentru că nu le înțelegem utilitatea, ci pentru că instinctul nostru colectiv este să minimizăm riscul. Într-un asemenea cadru, România va progresa încet și sigur. Va construi infrastructură, va digitaliza, va dezvolta sectoare competitive. Dar rareori va accelera spectaculos. Pentru că accelerarea presupune exact acele valori care stau, astăzi, la margine.

Ispita protectorului

Există însă un punct vulnerabil în această cultură a precauției. Când siguranța și confortul sunt dominante, pluralismul poate părea dezordine. Când câștigul financiar este central, iar încrederea sistemică rămâne scăzută, orice inegalitate poate fi percepută ca nedreptate.

În momente de criză, această combinație poate alimenta dorința pentru lideri care promit simplificare și ordine. „Lasă-mă pe mine”, spune protectorul. „Reducem dezbaterea, grăbim decizia, punem lucrurile în rând.” Nu este nevoie de pasiuni radicale pentru ca democrația să se subțieze. E suficientă oboseala. Instituțiile pot rămâne în picioare, dar spiritul deliberativ poate deveni mai îngust. Democrația nu dispare; se eficientizează excesiv. România nu are un reflex autoritar pronunțat. Are însă reflex de autoprotecție. Iar în context tensionat, autoprotecția poate deveni justificare pentru concentrare de putere. O formă, cel puțin soft a iliberalismului, devine posibilă într-un astfel de context social…

Curajul, această valoare marginală

Paradoxul este că dorința de progres există. Adaptabilitatea este prezentă. Competența este apreciată. Vrem să urcăm, să avansăm, să fim recunoscuți. Ceea ce rămâne periferic este legitimizarea riscului. Inițiativa disruptivă și experimentarea sunt tolerate, dar nu celebrate. Greșeala este adesea văzută ca probă de incompetență, nu ca etapă de învățare. Democrația reformistă ar însemna să mutăm curajul din subsol în sufragerie. Să acceptăm că dezordinea temporară poate produce ordine superioară. Să combinăm responsabilitatea cu îndrăzneala, nu să le punem în opoziție. Nu este nevoie să renunțăm la stabilitate. Este nevoie să înțelegem că stabilitatea pe termen lung cere, uneori, instabilitate controlată.

Un viitor previzibil?

Dacă ierarhia valorilor rămâne neschimbată, România va fi, peste încă o generație, o societate responsabilă, competentă și prudentă. Moderat prosperă. Relativ stabilă. Nici dramatic periferică, nici exploziv inovatoare. Nu vom asista la prăbușiri spectaculoase, dar nici la miracole istorice. Vom continua să înaintăm cu pas calculat, verificând terenul înainte de fiecare decizie majoră.

Întrebarea crucială nu este dacă avem valori. Le avem, și sunt solide. Întrebarea este dacă suntem dispuși să schimbăm ordinea lor ierarhică. Pentru că, uneori, cel mai mare risc nu este să greșești, ci să fii atât de bine asigurat, încât să nu mai îndrăznești să trăiești.