Strategia de Securitate Națională (SSN) a Statelor Unite ce a fost publicată săptămâna trecută reprezintă cea mai concretă expresie a gândirii strategice americane actuale. O perspectivă realistă și concretă, acum și instituționalizată, cu privire la modul în care administrația Trump vede tabloul geostrategic global, relațiile cu aliații, partenerii și rivalii Americii, dar și prioritățile unei națiuni aflate într-o criză politică și morală profundă.
Cei care au sperat că retorica primului an al administrației Trump reprezintă doar o aberație, expresie a unor tactici de negociere menite să smulgă cât mai multe concesii de la aliați și rivali, au primit un răspuns aproape fără echivoc prin acest document, unul care vede Europa simultan ca o povară, un actor strategic slab ce trebuie subordonat, dar și ca o amenințare culturală la valorile conservatoare ale mișcării MAGA. Pe scurt, o schimbare de paradigmă.
Varianta extinsă a Strategiei, publicată de Defense One, merge chiar mai departe, propunând nici mai mult, nici mai puțin decât ca SUA să-și focalizeze eforturile în Europa prin selectarea unor state „prietene” (Austria, Ungaria, Italia, Polonia) și prin sprijinirea unor mișcări populiste de extremă dreapta cu care Washingtonul dorește să lucreze îndeaproape pentru a le îndepărta de Uniunea Europeană. În limbajul de specialitate din relațiile internaționale, aceste idei au ca substrat ceea ce evident este o strategie de divide et impera, de wedging strategic. România nu apare pe această listă. Putem citi această absența fie ca pe o neglijare, fie ca pe o oportunitate. Cert este că nu ne aflăm în grațiile noii administrații.
Pentru România, ideile din această nouă strategie de securitate națională, publicată la doar o săptămână după adoptarea de către Parlamentul României a controversatei strategii de apărare națională a României a președintelui Nicușor Dan, care proclamă parteneriatul strategic cu SUA drept pilon esențial al securității naționale, nu pot fi și nu sunt doar niște abstracțiuni geopolitice îndepărtate de preocupările noastre directe și imediate. Aceste idei pun sub semnul întrebării întregul edificiu intelectual și de planificare strategic pe care s-a construit politica noastră externă și de securitate de după 1995. Pariul pe integrarea euro-atlantică, credința că Articolul 5 reprezintă o garanție de securitate credibilă și suficientă, așteptarea că predictibilitatea și loialitatea noastră față de SUA vor fi recompensate. Ce facem atunci când aceste certitudini nu mai sunt atât de sigure? Ce facem atunci când principalul nostru partener strategic ne spune, negru pe alb, că Europa, prin extensie și noi, nu mai contează atât de mult?
În fața acestor întrebări, comentariatul românesc și clasa politică pare să răspundă în registre notabil diferite. Unii propun o revoluție strategică prin abandonarea cadrului euro-atlantic post-decembrist ca un proiect eșuat și o reorientare strategică pentru România. Alții propun continuitate prin menținerea cursului ultimelor trei decenii și speranța că furtuna va trece și că visul american și cel european rămân compatibile. Între aceste extreme, poziții intermediare încearcă să articuleze căi de mijloc, de la „asertivitatea selectivă” enunțată de Antonia Pup într-un eseu publicat ieri pe Contributors, și până la reformismul pe care l-am propus în numeroase rânduri în paginile acestei platforme și pe care îl reiterez și în acest articol.
Însă înainte de a enunța mai bine intervenția mea legată de gândirea de mare strategie pe care România ar trebui să o considere în noul context strategic ce se arată în fața noastră, este important să trecem în revistă pozițiile celorlalte filoane de gândire prezente în această dezbatere, relativ ignorată de presa mainstream. Asta pentru a fi foarte clar care sunt diferențele și care sunt asemănările dintre aceste perspective.
O revoluție național-conservatoare?
Filonul de gândire revoluționar, articulat cu cea mai mare coerență intelectuală de către Dan Dungaciu, prim-vicepreședintele AUR, și în cea mai radicală formă de reputatul analist Gabriel Elefteriu, oferă ceea ce se dorește a fi o critică devastatoare a traiectoriei politicii externe și de securitate a României. Diagnosticul sever pe care aceștia îl oferă este că România se află, în cuvintele lui Elefteriu, „într-o poziție unică de vulnerabilitate”, în „cea mai gravă situație din ultimii 85 de ani”. Analogia istorică pe care Elefteriu o invocă este cea din mai 1940, Dunkirk, căderea Franței și retragerea englezilor de pe continent, cu consecințele pe care le știm pentru Regatul României în săptămânile și lunile următoare.
Critica pe care acest filon de gândire o oferă are mai multe dimensiuni. La nivel sistemic, Dungaciu și Elefteriu susțin că ordinea liberală internațională se prăbușește, că lumea se îndreaptă spre multipolaritate și renaționalizare, iar instituțiile internaționale sunt doar expresia raporturilor de putere din lume. Europa, în această lectură, este „tratată de toate cele trei mari puteri militare (SUA, China și Rusia) ca un actor de mâna a doua, ceea ce și este în realitate”. Din această perspectivă, UE nu este și nu poate fi un furnizor credibil de securitate, ci poate acționa cel mult ca un instrument constrângător asupra suveranității naționale și ca un potențial vehicul pentru hegemonia franco-germană în Europa. România, așadar, nu are nimic de câștigat prin susținerea continuă a proiectului european.
La nivel bilateral, critica filonului revoluționar vizează ceea ce Dungaciu numește drept eroarea fundamentală a României, în sensul pivotării către garanțiile de securitate europene exact în momentul în care acestea devin nesigure. Participarea la programul SAFE, unde se vor investi 16 miliarde de euro în industria de apărare românească, cu parteneri europeni, simbolizează din perspectiva lui Dungaciu tot ce merge prost în România și o lipsă de legitimitate democratică și o abandonare a parteneriatului cu America sub Trump.
La nivel normativ, filonul revoluționar invocă tocmai această lipsă de legitimitate democratică a deciziilor strategice majore, repetând și în acest context retorica lui Călin Georgescu că președintele și guvernul actual nu sunt legitimi. Elefteriu merge chiar mai departe decât Dungaciu și susține că „reabilitarea politică în ochii Washingtonului nu se poate face fără revizitarea chestiunii anulării alegerilor din decembrie 2024”, cerând simultan ridicarea tuturor restricțiilor impuse lui Georgescu.
Ce vor reprezentanții acestui filon de gândire? Aici lucrurile devin mai puțin clare și, pe alocuri, îngrijorătoare. Dungaciu sugerează recurent că România trebuie să-și diversifice parteneriatele și să nu se lege exclusiv de un singur garant. Această idee este enunțată și în programul politic al AUR, care proclamă necesitatea unei politici externe multivectoriale. Cu alte cuvinte, România ar trebui să joace la mai multe capete, să stea cu fundul în două luntri. Elefteriu merge chiar mai departe, punând pe masă un întreg spectru de opțiuni care ar fi fost de neconceput în dezbaterea publică românească până de curând.
La capătul „ușor” al spectrului, Elefteriu propune „o aliniere imediată și drastică a României cu politica Ungariei, inclusiv oprirea ajutorului militar, veto-uri în Consiliul European”. Pe scurt, orbanizarea politicii externe și de securitate a României. La capătul extrem, el evocă varianta „finlandizării”, în care România devine neutră de facto și construiește o relație cu Rusia similară celei pe care a avut-o Finlanda cu Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece. În cuvintele lui Elefteriu, România ar trebui să fie „o țară în tabăra occidentală, democratică, bine înarmată și prosperă, dar cu politica externă limitată de parametrii impuși de Moscova”.
În același timp, Elefteriu propune explicit construirea unui „bloc pro-american care să forțeze proiectul European în direcția Americii în pofida Bruxellesului, Parisului sau Berlinului”. Nu este foarte clar cum se potrivește construirea unui bloc pro-american cu ideea orbanizării sau finlandizării, care presupune o politică externă impusă de la Moscova. Dar o asemenea propunere se potrivește mănușă cu obiectivul american de divizare internă a proiectului american, astfel încât UE să nu devină un actor geopolitic coerent și puternic.
Acest filon de gândire are niște merite reale pe care ar fi nedrept să le ignorăm. Dungaciu identifică corect problemele structurale ale instituțiilor românești, lipsite de resurse și deseori anchilozate în fața presiunilor externe, care a preferat pentru o lungă vreme să pună politica externă pe pilot automat. Elefteriu are dreptate că instituțiile europene suferă de o criză de legitimitate și că proiectul de securitate europeană rămâne subdezvoltat. Lectura lor a momentului istoric, deși dură, este corectă. Lumea se schimbă, America își schimbă direcția, războiul este din nou o realitate pe continentul european, marile puteri vor încerca din nou să-și împartă lumea între ele.
Și totuși, critica este mai articulată decât soluția. Dacă cadrul euro-atlantic este un eșec, ce propune România în loc? Revenirea la o relație bilaterală privilegiată cu Statele Unite în dauna Uniunii Europene, așa cum susțin atât Dungaciu cât și Elefteriu, pare să ignore tocmai semnalele din SSN că America se retrage, că nu este dispusă să se angajeze mai profund în garantarea securității naționale a României. Lista scurtă a țărilor favorizate de Washington nu pare să includă România. Iar curtarea unor relații alternative cu Rusia, fie și sub forma eufemistică a „finlandizării”, ar fi nu doar moral problematică, ci și strategic absurdă pentru un stat cu geografia României și relațiile comerciale ale companiilor românești. Dacă Finlanda face tot ce poate pentru a evita o nouă finlandizare, așa cum președintele finlandez Alexander Stubb afirma într-un recent eseu din Foreign Affairs, atunci de ce am crede că e mai potrivită pentru România?
În fine, această școală subestimează, cred eu, amenințarea rusă. În frecventele interviuri cu Marius Tucă, Dungaciu rareori vorbește concret, aplicat și direct despre ce relație ar trebui să avem cu Rusia. Tratarea scenariilor occidentale privind escaladarea conflictului din Ucraina sau atacarea unor țări NATO cu scepticism poate fi o virtute academică, iar Dungaciu este un profesor universitar de prestigiu național, dar pentru un stat de pe flancul estic, prudența impune să iei în serios și ipotezele neplăcute. Mai ales când te-ai ars cu prognozele privind invazia rusească începută în februarie 2022. Elefteriu, în schimb, vorbește despre „mai 1940” ca o analogie istorică dintr-o perspectivă foarte anglofonă, expresie a faptului că trăiește mai mult la Londra decât la București, dar pare să uite că în mai 1940 România a făcut exact genul de calcule „realiste” pe care le propune el acum pentru România de astăzi, cu rezultatele pe care le cunoaștem. În vara acelui an am pierdut Transilvania de Nord și Basarabia, devenind un stat client al Germaniei Naziste prin pactul petrol-arme. Geografia nu iartă wishful thinking-ul, indiferent în ce direcție este orientat.
Continuitatea nu mai ține
La polul opus filonului revoluționar al național-conservatorilor din jurul AUR se află filonul continuist al establishmentului instituțional euro-atlantic, cel care apără status quo-ul cu argumente care păreau convingătoare până de curând. Robert Lupițu oferă versiunea cea mai articulată a acestei poziții. El citește noua strategie de securitate a SUA ca pe o provocare ce trebuie gestionată, nu ca pe o ruptură, așa cum o interpretează filonul revoluționar. În cuvintele lui Lupițu, „noua strategie americană oferă, nu prin definiție, ci prin spirit, Europei un spațiu de afirmare și autonomie ca putere globală”. Soluția propusă de Lupițu fiind o „conduită prudentă și preventivă”, cu un „pendul deloc mecanic între funcționalitatea alianței strategice cu principalul partener global, capacitate de a acționa independent și abilitatea de a menține unitatea UE”.
Poziția lui Lupițu nu trebuie ignorată, pentru că vine cu o serie de argumente legitime. Acesta arată că integrarea în NATO, aderarea la UE, intrarea în Schengen sunt realizări concrete pe care liderii politici și instituțiile românești le-au obținut cu multă sârguință în ultimele trei decenii. România anului 2025 este incomparabil mai sigură și mai prosperă decât România anului 1995. Uniunea Europeană rămâne, în cuvintele sale, „singurul instrument care poate oferi Europei putere reală într-o lume dominată de blocuri mari”. Fără UE, Europa ar deveni „un arhipelag de puteri medii și mici”, fiecare „vulnerabilă în fața presiunilor geopolitice, economice și tehnologice externe”.
În continuarea acestui diagnostic istoric absolut corect, Lupițu propune o „dublă cale inteligentă”. Prima cale presupune, din perspectiva acestuia, întoarcerea UE la origini (piața unică, interdependența economică) și avansarea integrării (aprofundarea pieței unice, autonomie energetică, regăsirea competitivității, obiectivul unei Europe pregătite pentru apărare până în 2030). Conform acestuia, România ar trebui să practice o politică externă „omonimă” cu cea europeană, ancorată în conceptul de „independență solidară” din noua Strategie Națională de Apărare. „În fond”, conchide Lupițu, „visul american și visul european sunt structura de rezistență a aceleiași punți întinse peste un continent frământat”.
Așadar, ce ne propune filonul continuist este o viziune optimistă, chiar reconfortantă despre trecut, prezent și, în special, viitor. Ne-am atins obiectivele, suntem în cea mai privilegiată și pozitivă poziție strategică din istoria noastră. Înainte sunt multe oportunități de care trebuie să fim suficienți de inteligenți să ne folosim fără să răsturnăm barca. Tot ce este nevoie este să continuăm să ținem timona în poziția corectă și să nu deviem prea mult de la cursul istoric pe care l-am început în 1995.
Din păcate, această viziune optimistă se lovește însă de realitatea dură a unei lumi în plină schimbare, a unei furtuni care pur și simplu nu ne mai permite să continuăm ca până acum. Iar răspunsul oferit de filonul continuist este că tot ce trebuie să facem în această furtună este că continuăm să facem tot ce am făcut și până acum, cu mici ajustări minore. Filonul continuist nu ne spune ce facem dacă se rupe puntea sub presiunea valurilor. Iar ideile din SSN sugerează că ruperea punții transatlantice nu mai este doar o simplă ipoteză, ci un risc cu probabilitate în creștere.
Iulian Chifu ilustrează și mai clar limitele poziției continuiste. În editorialul său despre SSN recunoaște gravitatea momentului, descriind strategia americană drept „un duș rece, dar un duș așteptat”, „Rusia ante portas”. Acesta identifică corect trei dintre opțiunile pe care România le are la dispoziție având în vedere contextul strategic, acestea fiind respingerea preferințelor americane, plierea pe noua abordare de la Washington sau doar acomodarea pe punctele esențiale. Dar când vine vorba de care dintre aceste trei opțiuni ar trebui alese, răspunsul lui Chifu este dezarmant de sincer: „Nu aș ști să răspund foarte repede la această temă”. Chifu propune o „reflecție națională, ulterior europeană”, o „dezbatere care se impune cât de curând”, implicarea „tuturor resurselor de gândire și expertiză pe care le avem”. Toate formulări care amână răspunsul în loc să-l ofere, dar unul onest și care invită la o dezbatere națională mai mult decât necesară.
Împreună, Lupițu și Chifu ilustrează perfect critica pe care Antonia Pup o aduce pozițiilor continuiste, aceasta afirmând că „deși numeroase, le lipsește răspunsul la întrebarea ‘Bun, și acum ce facem?’. Asta le face imposibil de operaționalizat de către decidenți, dar și captive mantrei discursive atât de perverse de tipul ‘să fie bine ca să nu fie rău’, la umbra căreia s-a osificat politica externă pe pilot automat a ultimului deceniu.” O critică la care achiesez și eu, așa cum este deja evident oricui urmărește pozițiile pe care le-am enunțat în ultimii ani.
Continuismul suferă însă de patologii mai problematice decât lipsa de soluții concrete. Acest filon de gândire are tendința de a transforma prudența în pasivitate și confundă deseori loialitatea cu absența unei voci proprii în formatele euro-atlantice. A fi un aliat de încredere nu înseamnă a fi un aliat fără inițiativă. Diplomația reactivă, care așteaptă deciziile altora și se mulțumește să fie „elevul conștiincios” al clasei europene poate să meargă decent într-o lume stabilă. Însă într-o lume în plină transformare, rămânerea pe pilot automat este o rețetă pentru irelevanță. Cine nu are inițiativă ajunge să execute inițiativele altora.
Continuiștii vor răspunde, probabil, că turbulența actuală este temporară, că administrația Trump este o anomalie, că sistemul se va restabili. Poate că au dreptate. Dar dacă nu au dreptate, dacă această administrație reprezintă o tendință structurală în politica americană, o tendință care a început înainte de Trump și va continua după el, atunci continuismul devine cea mai riscantă strategie dintre toate. Cea care ne lasă nepregătiți pentru o lume care s-a schimbat deja.
Asertivitatea selectivă ca o cale de mijloc?
Între poziția revoluționară a suveraniștilor și inerția continuistă a sistemului, Antonia Pup propune ceea ce numește drept „asertivitate selectivă”. Prin asta înțelege un principiu de mare strategie care să ghideze comportamentul strategic al României. Asta presupune, în viziunea ei, ca România modeleze agenda euro-atlantică pe domeniile și zonele sale de interes imediat și să își calibreze angajamentul internațional pe baza propriei capacități demonstrate (dar limitate?).
În asentiment cu poziția reformistă pe care o propun mai jos, Pup respinge explicit atât modelul Orban, dar și decuplarea de Statele Unite. Aceasta arată foarte corect că România nu-și poate permite orbanizarea politicii externe, așa cum cer Elefteriu și Dungaciu, și arată destul de elocvent că Orban nu a câștigat prea mult la nivel strategic ținându-și fundul în două luntri.
În același timp, Pup susține că decuplarea de SUA este atât indezirabilă, cât și imposibilă. Indezirabilă pentru că Statele Unite oferă Europei avantaje competitive necesare pentru o descurajare convențională și nucleară eficace, în termeni de asigurarea de echipamente militare de ultimă generație, umbrelă nucleară, schimb de informații, capabilități cibernetice și spațiale. Imposibilă pentru că materializarea autonomiei strategice europene în dimensiunea de apărare va dura minimum 10-15 ani, iar Putin poate ataca în următorii cinci ani. Aceste puncte sunt rezonabile și arată o înțelegere corectă a dificultăților strategice ale europenilor.
Soluția propusă de Pup la aceste provocări structurale este o navigare pragmatică între cele două maluri ale Atlanticului. „Nu fără America, puternici în Europa, bazându-ne în primul rând pe România”. Asertivitatea selectivă presupune, așadar, să ne alegem chibzuit bătăliile, să fim vocali pe interesele noastre existențiale (integritatea teritorială, libertatea de navigație în Marea Neagră, integrarea Republicii Moldova, rezoluția favorabilă a războiului din Ucraina) și să evităm conflictele cu sumă nulă între Washington și Bruxelles pe teme care nu ne afectează direct.
Rigoarea analizei Antoniei Pup trebuie apreciată și împărtășeșsc multe dintre concluziile acesteia. Respingerea orbanizării politicii externe românești este una absolut corectă. În egală măsură, este corect că este imposibil să ne decuplăm pe termen scurt de SUA, iar Europa va continua să fie dependentă de ceea ce planificatorii anglofoni numesc despre enablers americani pentru securitatea europeană. Accentul pe interesele existențiale ca principiu de organizare a politicii externe este, din nou, indiscutabil corect.
Și totuși, am o divergență fundamentală de diagnostic care mă duce la concluzii diferite. Antonia Pup rămâne, în cele din urmă, optimistă privind posibilitatea de a menține angajamentul american în Europa și în relația bilaterală cu România. Asertivitatea selectivă presupune, așadar, că dacă avem de ales între Washington și Bruxelles, că putem calibra angajamentul în funcție de cine ne servește mai bine interesele pe fiecare dosar în parte. Dar ce facem dacă Washingtonul nu mai este disponibil ca opțiune, indiferent de cât de asertivi sau selectivi suntem?
Lectura mea a strategiei naționale de securitate a SUA este mai pesimistă decât cea pe care Pup o prezintă. Nu cred că documentul american reprezintă o invitație la negociere sau un semnal că România poate obține un tratament preferențial dacă își joacă bine cărțile, așa cum crede Pup sau școala continuistă (a se vedea editorialul lui Lupițu). Cred că reprezintă o notificare de repliere strategică care va continua indiferent de cine conduce la București (a se vedea intervenția lui Elefteriu) sau cât de mult ne străduim să fim pe placul Washingtonului. Reorientarea americană spre emisfera vestică, competiția cu China, oboseala față de angajamentele europene sunt tendințe structurale, nu doar niște capricii ale unei administrații actuale. Este puțin probabil ca un viitor președinte să se reorienteze la nivel structural.
Dacă am dreptate, atunci asertivitatea selectivă, oricât de inteligent calibrată, rămâne insuficientă. Nu putem selecta între Washington și Bruxelles dacă Washington nu mai este la masă. Trebuie să construim o alternativa europeană nu ca pe o opțiune de rezervă, ci ca pe o prioritate strategică pentru securitatea națională.
Pentru un europenism strategic
Viziunea mea cu privire la „marea strategie” pe care România ar trebui să o adopte ca răspuns la noul tablou strategic se concentrează pe reducerea dependenței de un singur nod care să ne ofere garanții de securitate și construirea unei plase de siguranță care să reziste chiar dacă unul dintre noduri cedează. În acest sens, propun o viziune formată din trei dimensiuni: o fundație (capabilități proprii), o arhitectură (legăturile verticale și orizontale), și o postură politică (asertivitatea în UE) care le face pe celelalte funcționale.
Fundația: capabilități proprii
Apărarea și securitatea încep acasă. Fără capabilități militare proprii, România nu se poate aștepta să își apere propriul teritoriu sau interesele naționale. Iar în formatele internaționale, fără capabilități proprii nu avem cum să contăm. Cine nu aduce nimic la masă nu are o voce la masă.
Asta implică întărirea capabilităților militare, consolidarea industriei de apărare și creșterea rezilienței societale. Toate acestea sunt posibile, în bună măsură, cu sprijin și fonduri europene, iar programul SAFE și cooperarea cu industria de apărare din alte țări europene nu trebuie tratate ca o trădare a parteneriatului american, așa cum sugerează Dungaciu, ci ca pe o oportunitate de modernizare pe care nu ne-o putem permite să o ratăm în acest context istoric.
Antonia Pup propune un buget de apărare de 3% din PIB. Este un obiectiv necesar și în linie cu obligațiile asumate la ultimul summit NATO, dar insuficient dacă nu este însoțit de o strategie coerentă de dezvoltare a capabilităților. Problema nu este doar cât cheltuim, ci pe ce și cum. Un buget generos risipit pe achiziții fragmentate, fără interoperabilitate și fără capacitate de absorbție, nu ne ajută cu nimic. Produce doar facturi. De aceea, pe lângă creșterea bugetară, România are nevoie de o agenție de achiziții militare profesionalizată, izolată de influențe clientelare și capabilă să gestioneze proiecte complexe pe termen lung.
Arhitectura: legăturile verticale și orizontale
Pe această fundație trebuie să se construiască arhitectura propriu-zisă a securității naționale, prin două tipuri de legături complementare: verticale și orizontale.
Legăturile verticale (ceea ce anglofonii numesc ‘vertical binding’) presupun alinierea României la nucleul european de securitate în curs de constituire în jurul axei Paris-Bruxelles-Berlin. România trebuie să se integreze mai profund în pilonul european din NATO și să contribuie proactiv în toate inițiativele industriale și operaționale din sfera de securitate și apărare ale UE. Contrar a ce cred reprezentanții filonului revoluționar, această mișcare nu reprezintă o abandonare a suveranității sau a intereselor naționale, ci reflectă pur și simplul rezultatul unui calcul pragmatic. Dacă Statele Unite decid să se retragă gradual, creșterea densității legăturilor de securitate europene pe verticală oferă o plasă de siguranță prin multiplicarea și solidificarea angajamentelor reciproce, atât la nivel european cât și global.
Concret, aceasta înseamnă participare activă la toate inițiativele de apărare europene, de la Eastern Flank Watch la zidul de drone european. Înseamnă advocacy constant pentru ca centrul de greutate al apărării europene să fie în estul continentului, nu doar în birourile de la Paris sau Berlin. Înseamnă, de asemenea, ca România să propună, în următorul ciclu bugetar al UE, stabilirea unei infrastructuri militare europene permanente pe teritoriul nostru.
Legăturile orizontale completează și asigură elemente de redundanță față de cele verticale. Conceptul, introdus recent de Luis Simon și Stephan Klose (‘horizontal balancing’), se referă la consolidarea relațiilor de securitate prin formate bilaterale, trilaterale și multilaterale cu țări din și din afara UE: Marea Britanie, Turcia, Polonia, țările baltice, dar și Israel și democrațiile din Indo-Pacific precum Japonia și Coreea de Sud.
Scopul legăturilor orizontale ar trebui să constea în construirea unei rețele dense de parteneri care reduce dependența de un singur nod de decizie sau ajutor militar într-o rețea mai largă. Dacă politica de securitate de la Bruxelles se blochează sau dacă interesele franco-germane diferă de ale noastre, avem nevoie de alternative. Trilaterala România-Polonia-Turcia este un instrument important în această logică și ar trebui formalizată cu un secretariat permanent și întâlniri ministeriale regulate. Formatul București 9 ar trebui revigorat cu o structură flexibilă care să îi permită funcționarea și fără participarea unor țări precum Ungaria sau Slovacia, dacă guvernele acestora continuă cu pozițiile actuale. Marea Britanie, ieșită din UE dar nu din angajamentele de securitate europeană, rămâne un partener crucial ce trebuie în mod necesar continuat și aprofundat.
Pot exista, desigur, tensiuni potențiale între cele două tipuri de legături. Integrarea profundă cu nucleul franco-german ar putea complica relațiile cu Turcia, având în vedere raporturile dificile ale Ankarei cu Bruxelles-ul. Parteneriatele pe orizontală cu state din afara UE ar putea genera fricțiuni cu unii parteneri europeni. Aceste tensiuni sunt reale și trebuie gestionate. Însă alternativa, dependența de un singur nod, fie el Washington sau Bruxelles, este mai riscantă decât complexitatea unei rețele diversificate.
Postura diplomatică: asertivitate în UE
Fundația și arhitectura edificiului intelectual pe care îl propun nu poate să funcționeze fără o postură politică adecvată. România trebuie să trateze UE nu ca pe o constrângere externă căreia ne supunem, ci ca pe un amplificator al interesului național și un multiplicator al puterii noastre, așa cum recunosc și Robert Lupițu și Antonia Pup. România are interese specifice în vecinătatea estică, în regiunea Mării Negre și în politica de securitate europeană. Pe toate aceste teme trebuie să ne articulăm aceste interese cu o voce proprie. Trebuie să construim coaliții, să propunem inițiative. Dar într-un mod constructiv, care să adauge la construcția europeană și nu să distrugă sau să blocheze progresele din procesul de integrare, așa cum face modelul Orban.
Postura de „elev conștiincios” trebuie înlocuită cu una de inițiativă. Asta înseamnă să fim prezenți la masa unde se iau deciziile, să avem propuneri proprii, să construim majorități pentru pozițiile care ne servesc interesele. În acest sens, Lupițu are dreptate că UE este multiplicatorul nostru de putere fără de care nu putem să ne așteptăm să fim un actor relevant niciunde. Dar acest multiplicator funcționează doar dacă îl și folosim activ. Asertivitatea este cea care transformă fundația și arhitectura unui astfel de edificiu intelectual în concret. Fără ea, riscăm să rămânem cu capabilități și parteneriate pe care nu le folosim la potențialul lor deplin.
Trei dimensiuni interdependente
Cele trei dimensiuni enunțate mai sus sunt componente ale unui singur sistem. Fundația fără arhitectură înseamnă izolare. Arhitectura fără fundație înseamnă dependență. Ambele fără asertivitate înseamnă pasivitate. România are nevoie de toate trei. Capabilitățile ne fac un partener credibil, apoi rețelele ne ancorează în structuri de securitate colectivă, iar postura politică asertivă ne permite să ne articulăm interesele.
Ce ne desparte?
Abordarea pe care am propus-o mai sus diferă de viziunile continuiste și revoluționare în puncte cheie. Față de filonul revoluționar, abordarea mea nu propune rupturi și nici nu fetișisează suveranitatea. Proiectul european nu este și nu a fost niciodată o constrângere de care să ne eliberăm, ci o arenă politică pe care o putem modela în avantajul nostru dacă avem resursele și voința să o facem. Nu cred că România are alternative realiste în afara cadrului euro-atlantic. Finlandizarea, evocată de Elefteriu, ar fi o catastrofă strategică și morală pentru o țară ca România. Alinierea cu Ungaria ar fi o capitulare în fața celor mai nocive instincte pe care le avem ca societate. Iar speranța într-o relație bilaterală privilegiată cu Washingtonul ignoră tocmai semnalele pe care noua strategie americană le transmite.
Față de continuism, abordarea mea reformistă nu așteaptă ca structurile euro-atlantice să ne protejeze automat și nu confundă loialitatea cu pasivitatea. „Visul american și visul european” pot fi sau nu compatibile pe termen lung, dar România nu-și poate permite să aștepte să vadă cum se rezolvă această ecuație. Trebuie să construim acum alternativele pentru scenariul în care puntea transatlantică se rupe. Prudența nu trebuie să însemne imobilism, la fel cum predictibilitatea nu trebuie să însemne absența inițiativei.
Față de asertivitatea selectivă propusă de Antonia Pup, europenismul strategic pornește de la o lectură mai pesimistă a pivotului american. Împărtășesc însă foarte multe dintre elementele abordării propuse de Pup. Hub-ul la Marea Neagră, trilaterala cu Polonia și Turcia, bugetul de apărare de 3%, Inițiativa celor Trei Mări. Dar le văd într-o altă lumină strategică. Pentru Antonia Pup, acestea sunt instrumente de menținere a angajamentului american și de calibrare între Washington și Bruxelles. Pentru mine, sunt elemente ale unei arhitecturi de securitate europene care trebuie să funcționeze și în absența angajamentului american, chiar dacă acest angajament, atâta timp cât nu devine nociv, am dori să continue.
Diferența dintre poziția mea și a Antoniei Pup poate părea minoră, dar aceasta are consecințe practice destul de concrete. Dacă prioritatea este menținerea angajamentului SUA, atunci resursele diplomatice pe care le avem se vor îndrepta spre Washington, iar construcția europeană va rămâne secundară. Dacă prioritatea este însă construcția europeană, atunci resursele se îndreaptă spre Bruxelles, Berlin, Paris, Varșovia, iar relația cu Washingtonul rămâne importantă dar nu decisivă. Având în vedere resursele limitate pe care le avem, această diferență de accent contează.
Limite și incertitudini
În încheiere, vreau să fiu foarte clar că nu pretind că europenismul strategic pe care îl propun în acest articol este lipsit de riscuri sau incertitudini. Orice propunere onestă trebuie să-și recunoască limitele.
În primul rând, această abordare depinde de capacitatea UE de a deveni un furnizor credibil de securitate, ceea ce nu este nici pe departe garantat. Antonia Pup are dreptate că materializarea autonomiei strategice europene va dura minimum 10-15 ani și că, în acest interval, rămânem vulnerabili. Uniunea europeană a apărării este un proiect, nu o realitate. Dacă proiectul eșuează, europenismul strategic rămâne fără fundație. De aceea este important să depunem toate eforturile pentru a ne asigura că va avea succes.
În al doilea rând, această abordare depinde de convergența de interese cu partenerii cu care intenționăm să realizăm ceea ce numeam drept „horizontal balancing”. Polonia, statele baltice, Marea Britanie au astăzi interese similare cu ale României. Dar interesele se pot schimba în timp. O Polonie care obține un statut special în relația cu Washingtonul poate deveni mai puțin interesată de solidaritatea est-europeană. O Britanie absorbită de problemele interne își poate reduce prezența și angajamentele de pe continent. Cu alte cuvinte, coalițiile trebuie întreținute, nu presupuse.
În al treilea rând, această abordare depinde de capacitatea instituțională a României de a-și implementa propriile angajamente. Reprezentanții filonului revoluționar identifică corect că statul român are dificultăți în a absorbi fondurile europene, în a implementa proiecte de infrastructură, în a gestiona achiziții militare complexe. Un buget de apărare de 3% din PIB nu valorează nimic dacă banii sunt risipiți sau furați. Europenismul strategic presupune un stat funcțional, iar România nu este încă acolo.
Noua strategie de securitate națională a SUA ne spune că Europa și România trebuie să-și poarte singure povara apărării. Putem protesta, putem deplânge, putem spera că lucrurile se vor întoarce la normal. Sau putem accepta verdictul și să începem să construim alternativele. Eu propun să construim.
Reprezentanții de astăzi ai Statelor unite susțin în tandem cu Rusia naționalismul din țările Europei. Susții revendicări locale pentru a distruge o uniune politică pe care nu o dorești. Clasic, da. Trump nu știe cum să-și retragă toate trupele din Europa ca să poată face din ea un inamic geopolitic. Cu un asemenea caracter mizerabil la Washington țările Europei vor fi vulnerabile în fața Rusiei, dacă se vor găsi fiecare pe cont propriu în fața criminalului de Moscova. Europa nu doar că e vulnerabilă, e atacată. Nu are o așanumită rețea de socializare proprie. Rețelele sunt de sorginte americană, rusă și chineză. Nu e întâmplător că pe aceste rețele prosperă naționalismul și, în consecință, anti-europenismul. Europa nu are un motor de căutare. Nu are multe, în schimb are dușmani redutabili. Europa e vulnerabilă. Adică noi suntem pasibili de destructurare geopolitică.
interesant… dar s-au neglijat citeva aspecte:
1 in actualul guvern si oficiali romani sunt f multi care s-au exprimat extrem de negativ, daca nu chiar jignitor fata de Trump. Cred ca Trump nu a uitat.
2. se neglijeaza aspectul nuclear.
3. Romania a comandat avioane F 35, ca sa nu mai vorbim de F 16, ca sa nu mai spun ca e dependenta de satelitii americani. Drept urmare safeul european sunt bani aruncati pt intarirea industriei europene
dacă politica externă americană (și în general, a oricărei țări) se face pe baza umorilor președintelui, deja e rău. Sincer, eu nu prea cred asta.
E clar că e necesară o forță europeană. De fapt e un cadou nesperat pe care administrația americană ni-l face (probabil acum 10, 20 sau 30 de ani discuțiile despre o forță armată europeană ar fi fost considerate de americani un afront).
nu va exista niciodata o forta europeana. E suficient sa urmariti programul FCAS. Voi scrie si pe blogul meu ceva despre.
Si presedintii, politicienii sunt oameni si nimic din ce e omenesc nu le e strain, nici bune nici rele.
da, touché cu avioanele :) Însă varianta corectă nu e să adunăm toți fabricanții și să îi punem să facă un avion (asta făcea nea Nicu) ci să facem o licitație la care să vină fiecare fabricant și să câștige (aproximativ, că nu suntem născuți ieri) cel mai bun. Oricum ne trebuie mai multe modele, inclusiv drone, ar fi loc chiar și pentru Avioane Craiova :) Sunt sigur că fiecare în parte ar proiecta câteva avioane mai bune decât toți împreună. Bineînțeles că trebuie elemente de interoperabilitate, comenzi asemănătoare, un standard de prindere pentru armament și ce o mai fi nevoie, dvs știți mai bine, eu sunt cu biții… La standarde Uniunea e oricum neîntrecută :)
chiar acum 2-3 ani, cand scriam ca e nevoie de o forta militara unica in Europa, eram considerat anti-american si anti NATO;
acum, cand scriu impotriva lui Trump si Putler sunt considerat extremist….
o tempora…..
(Putler -si adeptii lui- fiind considerat democrat, evident.)
după cum ziceam, acum câțiva ani o armată europeană ar fi fost văzută ca un afront de asta cred că opinia generală a fost că mai bine nu. Acum însă situația s-a schimbat și există premisele unei astfel de dezvoltări fără să aibă nuanțe de adversitate. Europa și USA sunt totuși atât de legate din toate punctele de vedere încât un conflict între ele pare de neconceput ( divergențele de opinii sunt normale, doar și cu soața te mai contrazici) Dar un transfer de responsabilități pare posibil acum – și cred că ar fi cu folos reciproc, orice s-ar zice, noi ne cunoaștem mai bine problemele aici iar ei își cunosc provocările mai bine în Pacific…
Franta isi diversifica arsenalul (nuclear) si deja e in tratative pentru a-l desfasura in Germania si Polonia.
Nu stu ce face UK.
în viziunea mea este musai ca o viitoare forță să intre sub comandă europeană. Asta ar evita posibilitatea repetării unor întâmplări din trecut. Chiar dacă cred că acum s-a format o conștiință „europeană” pericolul reapariției de animozități între state nu poate fi ignorat… Pe de altă parte o forță europeană, în afară de componenta de descurajare nucleară (care poate avea diverse forme) nu trebuie să fie neapărat la paritate cu cea a USA. E suficient să fie clar că Rusia nu are nici o șansă, nu prea avem pe cine altcineva descuraja. În schimb o forță europeană ar putea să fie proiectată în zonele înconjurătoare, în special în Africa, pentru stabilizarea zonei. Una din cauzele migrației masive din zonă e tocmai deteriorarea situației politice și militare cauzate de „decolonizarea” prea grăbită, în special plecarea francezilor. Stabilizarea acestor țări ar avea nenumărate avantaje…
”Una din cauzele migrației masive din zonă e tocmai deteriorarea situației politice și militare cauzate de „decolonizarea” prea grăbită”
Sigur nu e cauzată de Primăvara Arabă? Înainte de intervențiile marelui pacifist Obama, țările din zona aceea erau destul de stabile, iar migrația era destul de redusă.
Ginditi-va ca oameni ca Hegseth, Vance si Rubio l-au desconsiderat deschis, iar acum fac parte din guvern. Trump are memoria scurta, daca il lauzi azi a uitat ca l-au criticat ieri.
”acest document, unul care vede Europa simultan ca o povară, un actor strategic slab ce trebuie subordonat”
Nu e adevărat. Victor Davis Hanson explică în mai puțin de 10 minute ce vor Statele Unite, dar (spre finalul clipului) și despre schizofrenia europeană:
https://www.youtube.com/watch?v=9BFAje8jpkQ
NATO și UE vin cu abordări complet diferite, deși țările europene sunt practic aceleași, în ambele organizații. În urmă cu 20 de ani, UE avea aceeași pondere ca Statele Unite, în economia mondială. Cine s-a dus la vale, dpdv economic, din 2008 încoace, Statele Unite sau UE?
Din 2004 încoace Comunitatea Europeană/ Uniunea Europeană au ajutat noile țări membre, alocând fonduri europene pentru dezvoltare. Cele 13 țări noi membre însumează o populație de peste 100 milioane, adică circa un sfert din actuala populație a Uniunii Europene.
Dacă SUA s-ar fi unit cu Mexicul sau cu America centrală se prea poate ca creșterea economică să fi fost mult mai modestă. Dacă doar cateva zeci de mii de migranți ilegali pot deteriora economia americană, atunci câteva zeci de milioane de mexicani o fac cu siguranță.
”Dacă SUA s-ar fi unit cu Mexicul sau cu America centrală se prea poate ca creșterea economică să fi fost mult mai modestă.”
Dacă Statele Unite și-ar fi desființat centralele nucleare, s-ar fi triplat și la ei prețul energiei electrice, asta a făcut diferența. De unde crezi că au fost suportate costurile pentru deplasările tale în China? Din certificatele de carbon care au făcut economiile europene necompetitive.
Vise, taică, vise!
România nu apare pe lista trumpistei SUA, fiindcă apare pe lista rusiei. Și mereu am fost cu fundul în două luntri Sunt tare curios, ce se va întâmpla cu Scutul de la Deveselu, în anii ce urmează, până la încheierea mandatului lui Trump!
Ilici Iliescu și ai săi și-au făcut treaba – mai pe față, mai pe-ascuns au blocat încercările României de a trece, hotărât, în tabăra Occidentului. Au devalizat țara, au distrus învățământul, au acaparat Justiția, au ucis speranța. Iar astăzi, tov. Grindeanu merge pe calea trasată de înaintașii lui.
În acest context, vizita Năstase – Dăncilă în China pare chiar vizionară și benefică, pe termen lung: Dacă e să fie fără SUA, poate că României i-ar fi mai bine cu China, decât cu Rusia. Poate fi valabil și pentru Europa…
„vizita Năstase – Dăncilă în China pare chiar vizionară și benefică, pe termen lung”
Visul dintotdeauna al românului: să găsească pe cineva la care să se bage slugă 😀
Abordarea folosită de Rusia și China, tipică pentru imperiile continentale, ține de fapt de patologia psihiatrică: ”dacă ai să mă asculți, o să am și eu grijă de tine”. Asta e valabil pentru copii, nu pentru adulți maturi dpdv psihologic. Însă cei 45 de ani de comunism au creat două generații de zombies, incapabili să înțeleagă libertatea și să aibă grijă de ei înșiși.
Abordarea folosită de Statele Unite este matură dpdv psihologic: ”fă ca mine și ai să vezi că o să-ți meargă mult mai bine”. Statele Unite nu au nevoie de slugi, pentru că slugile sunt hoațe și mincinoase. Statele Unite au nevoie de state mature, capabile să-și înțeleagă propriile interese și să ia decizii raționale. România actuală este incapabilă de așa ceva, România actuală vrea să fie slugă la China, dacă Rusia a devenit nefrecventabilă. Însă China e și ea cu un picior în groapă: se va dezmembra după moartea lui Xi la fel cum s-a dezmembrat Iugoslavia lui Tito.
În Europa, viitorul previzibil (20-30 de ani) aparține unei axe Varșovia – Istanbul, iar România se află la locul potrivit, de data asta. Nu că ar deveni brusc capabilă să ia decizii raționale 😀 dar nu va avea de ales: o vor trage Polonia și Turcia după ele, în direcția corectă. Polonia își administrează foarte corect relația bilaterală cu Statele Unite, iar România ar face bine să ia niște lecții, la capitolul ăsta.
@ Harald
Asta cu „să se bage slugă” sună a repertoriu haurist. 😊
Ne place sau nu, China crește, iar SUA se retrage din lume (îmi pare mie a se gândi că pune Scutul în Groenlanda și își securizează cele mai mari rezerve de petrol ale lumii – vezi „războiul drogurilor” din Venezuela).
Nu trebuie să avem o „relație ideologică” cu China, e suficient să avem o relație economică solidă.
Oricât de umed ar fi visul (tot haurist) „România suverană 100%”, orice om rațional ar trebui să înțeleagă că nu avem argumentele economice, demografice, militare și tehnologice pentru așa ceva. Suntem mult în urma Turciei și Poloniei și, probabil, în 20-30 de ani, ecartul va crește. Nu ne „trage” nimeni înainte, nu există „free meal” în lumea de azi.
AUR e opoziția controlată de tabăra pro-Rusia din serviciile secrete românești, nu e nicio diferență între ei și PSD. Același joc se desfășura și pe vremea lui Ion Iliescu: PDSR-ul lui părea decent, în comparație cu PRM-ul lui Vadim Tudor și exact ăsta era rolul lui Vadim Tudor.
Faptul că un papagal ca Adrian Năstase promovează orientarea spre China demonstrează atât calitățile lui, cât și ale tale 😀 China o să-ți vândă orice, dar n-o să cumpere nimic de la tine, o să cumpere tot de la Germania. Până și la capitolul ăsta, Polonia poate să dea lecții: exportă mere în China cu trenul, în timp ce România nici nu visează la așa ceva. România visează să se bage undeva slugă, așa cum am explicat deja.
@Harald
Îmi închipui că trebuie să fie reconfortant să n-ai îndoieli, ci doar certitudini. 😊
În viziunea dvs, luminată, cam cum ne-ar trage Polonia și Turcia înainte? Nu or vrea tot să ne vândă ceva, dar să nu cumpere nimic de la noi? Mere poloneze, fregate turcești… 😁
”Nu ne „trage” nimeni înainte, nu există „free meal” în lumea de azi.”
Nu e vorba de ”free meal”, e vorba de interese geostrategice: dacă Polonia o să aibă nevoie de o cale ferată de la Katowice până la Constanța, Statele Unite și Turcia or să-ți spună să construiești acea cale ferată și ai să te conformezi. Iar dacă preferi să fii slugă la China și refuzi să construiești acea cale ferată cerută de Polonia, o să fii schimbat cu altă slugă, care o va construi. Nu-ți imagina că are China brațul așa de lung încât să te protejeze de revendicările Turciei și de solicitările Statelor Unite în favoarea Poloniei.
”SUA se retrage din lume (îmi pare mie a se gândi că pune Scutul în Groenlanda”
Teoria asta provine, cel mai probabil, de la adepții Pământului plat 😀
În realitate, Pământul e sferic, iar Groenlanda e necesară pentru a securiza ruta polară: eventualele rachete rusești destinate orașelor americane de pe coasta de est vor trece pe deasupra Groenlandei cu 15 minute înainte de a ajunge la țintă. E preferabil să fie doborâte de apărarea americană cât timp se află deasupra Groenlandei, nu deasupra orașelor americane.
Scutul de la Deveselu nu are nicio treabă cu ruta polară a rachetelor rusești sau chinezești, e pur și simplu prea departe de cercul polar. Dar pentru a înțelege asemenea lucruri trebuie neapărat un glob pământesc pe bancă, la orele de geografie.
”și își securizează cele mai mari rezerve de petrol ale lumii – vezi „războiul drogurilor” din Venezuela).”
”Cele mai mari rezerve de petrol ale lumii” sunt niște nisipuri asfaltice, petrolul venezuelean curge cam la fel de ușor ca asfaltul 😀 La momentul de față, pe plan mondial există un excedent de producție între 2 și 4 milioane de barili pe zi, din care Venezuela nu mai produce nici măcar 1 milion pe zi. Povestea cu ”cele mai mari rezerve de petrol ale lumii” e propagandă rusească și e folosită și de neomarxiștii europeni, tot ca propagandă anti-americană. Petrolul american de șist e fluid ca acetona: se rafinează mult mai ușor, are foarte puține impurități și în prezent este oricum produs în exces.
Problema reală: Venezuela a semnat, prin martie 2025, un acord de cooperare militară cu Rusia. Putin încearcă, în disperare de cauză, să re-creeze o criză a rachetelor ca în 1962 în Cuba, de asta administrația Trump a decis să ia măsuri. Însă presa europeană mainstream tace mâlc, ea e de fapt de partea Rusiei, la fel ca și în conflictul din Gaza.
@ Harald
Risc o întrebare: Sunteți trumpist? 😊
Îl consider pe Trump un clovn narcisist și tot așa îl consideram și înainte de alegerile din 2016. Dar când Obama a desființat în 2011 Flota a 2-a a Atlanticului de Nord și a retras pe ascuns toate tancurile americane din Germania, ca să-i permită Rusiei să anexeze Crimeea și să se implice în războiul civil din Siria, în timp ce Trump a corijat în 2018 ambele măsuri, mi-a fost clar cine și în favoarea cui acționează.
Mai mult decât atât, am pus clipul ăsta de mai multe ori în comentarii:
https://www.youtube.com/watch?v=M_4SbCw0b0M
Orice om de bună credință a înțeles cine și în favoarea cui acționează. Cine continuă cu ”Russia, Russia, Russia” se descalifică singur.
Trunp zice una, Congresul zice alta. Si voteaza impotriva lui Trump. Chiar si republicani.
Nu va pripiti cu concluziile.
Oricum, la Scut nu va renunta,. Stiti bine de ce.
Deocamdata, sa respectam dorinta lui Trump: 5% pentru inarmare! Dar sa luam numai arme ce pot fi fabricate loco. (Inclusiv drone din U.)
Atitta vorbarie in tot felul de articole in toate limbile. Ce e clar si poate fi redus la citeva fraze e:
Romania ramine in EU si NATO
NATO continua sa existe
Restul e doar poliloghie …
Din pacate, Marius Ghincea citeaza selectiv din articolul meu. Pentru claritate: legat de „orbanizare” si „finlandizare”, eu le-am prezentat ca spectru de optiuni nu ca recomandari. Dimpotriva, am spus explicit ca NU sunt in favoarea lor. Redau mai jos sectiunea respectiva si sugerez celor interesati sa citeasca articolul original pe Contributors si sa-si formeze propria interpretare:
https://www.cotidianul.ro/romania-singura-ce-e-de-facut/
„Abordarea față de Rusia
Să începem cu excepția. În raport cu Rusia, pe plan strict bilateral, România nu este în poziția de a forța Kremlinul să facă nimic. Din nou, întrebarea este cum eliminăm cauza problemei. Tehnic vorbind opțiunile strategice nu pot fi decât pe o scară sau spectru de revizuire a politicii față de Moscova în sensul reducerii tensiunilor.
La capătul „ușor” al spectrului ar fi o aliniere imediată și drastică a României cu politica Ungariei – inclusiv oprirea ajutorului militar, veto-uri în Consiliul European și așa mai departe. Asta ar însemna o reorientare românească defavorabilă Kievului, adică o opțiune greu de digerat. Dar e o opțiune.
La celălalt capăt al spectrului, cel cu adevărat dificil, se află varianta extremă a „finlandizării” în care România devine neutră de facto și construiește o relație cu Rusia similară celei pe care a avut-o Finlanda cu Rusia Sovietică în timpul războiului rece: o țară în tabăra occidentală, democratică, bine înarmată și prosperă, dar cu politica externă limitată de parametrii impuși de Moscova. Situația geopolitică ar trebui să se agraveze profund, și Rusia să ajungă la Odesa iar cererile Rusiei din 2021 să redevină un subiect de negociere pentru SUA, înainte ca o opțiune de genul acesta să intre în discuție pentru România – dar e util să luăm în considerare și cazul cel mai rău.
Dincolo de problematica morală, tot acest ecart de opțiuni față de Rusia ar fi nerealist politic, prematur și contraproductiv, cel puțin în acest punct. Așadar România trebuie să se concentreze pe celelalte două planuri unde poate acționa.”
Las aici si un pasaj din concluzia articolului meu, in care precizez explicit, negru pe alb, ca scopul este, tocmai, EVITAREA intrarii Romaniei in sfera de influenta ruseasca.
„România depinde aproape complet de protecție externă.
Relația cu SUA e vitală, dar tot vitală este și o Europă care funcționează într-un mod specific, benefic și util intereselor noastre. Aceasta impune două imperative. Primul este că România trebuie să se poziționeze ca un stat indispensabil, valoros pentru SUA și alți aliați. Aceasta este cea mai bună garanție a unui viitor în care România evită sfera de influență rusească. Altfel, dacă jucătorilor principali nu le pasă de tine, ajungi piesă de schimb în trocurile mari, ca și altă dată.
Al doilea imperativ este ca România să înceapă să-și definească și să încerce să implementeze propria viziune despre cum ar trebui să arate Europa și direcția în care să meargă. Singur, impactul României nu poate fi decât limitat; cheia este să găsești și să construiești noi aliați și formate care să-ți servească interesele tale pe termen lung.”
”varianta extremă a „finlandizării” în care România devine neutră de facto și construiește o relație cu Rusia similară celei pe care a avut-o Finlanda cu Rusia Sovietică în timpul războiului rece: o țară în tabăra occidentală, democratică, bine înarmată și prosperă, dar cu politica externă limitată de parametrii impuși de Moscova.”
Acolo unde am crescut eu, la asta îi zicea minciună sfruntată. Finlanda nu era în nicio ”tabără occidentală”, nu făcea parte nici din NATO, nici din CEE (precursoarea UE). Finlanda era tot un satelit sovietic, l-a avut drept președinte pe Urho Kekkonen timp de 26 de ani, un pro-sovietic notoriu, iar termenul ”finlandizare” exact la asta se referă, la a fi satelitul Rusiei, în ciuda unei independențe formale.
Finlanda nu făcea parte din Tratatul de la Varșovia, asta era singura excepție notabilă, iar Urho Kekkonen era ”agrarian” la origine, aceeași șmecherie fiind aplicată de ruși și în R.Moldova. În esență, Finlanda lui Urho Kekkonen era ca R.Moldova pe vremea lui Vladimir Voronin: în teorie independentă, dar aflată total sub controlul Rusiei. În niciun caz o țară ”în tabăra occidentală, democratică, bine înarmată și prosperă”, numai o trompetă rusească ar încerca să prostească românii cu așa ceva.
Se pare ca in curand China va ajunge (si depasi) SUA. In fata actualelor turbulente ar trebui poate sa incercam o apropiere de ei, mai ales in domeniul comercial si cultural (universitatile chinezesti au o ascensiune fulminanta). Cum in razboiul actual dronele au devenit esentiale, dotarea noatra ar putea apela la chinezi (poate si mai ieftin), desi s-ar putea sa fim expusi unor dependente tehnice la care sa n-avem acces. Oportunismul si ramanerea in expectativa in UE si NATO nu cred ca e o optiune. Iar activismul in NATO e destul de controlat pentru a fi o sarcina dificila. Va trebui sa-i facem fata. Cum? Numai oamenii de calitate pot fi cheia.
Cum e vremea in Herăstrău to’arșu comentator?
Autorul ne prezintă un studiu amplu, documentat, de strictă actualitate, de importanță strategică pentru viitorul Statului Român. Argumentele grupate firesc pe cele trei niveluri: fundament, arhitectură și postură conferă rigoare și raționalitate întregului demers. Dar, în final, schema este completată cu încă un nivel introdus la baza fundamentului ,, funcționalitatea statului român” care, în momentul de față, nu există. Dacă vrem să realizăm acest edificiu strategic, trebuie să pornim din acest punct. Cum? Aceasta este întrebarea !
Este bine că apar astfel de analize despre situația de Securitate a Lumii și a României. Apar 3 discuții principale:
– SUA și UE
– UE fără SUA
– altă soluție.
Pentru început voi spune că deocamdată alegerea României, pe care o găsesc „diplomatică” este de ” Independență solidară”, adică cumva de expectativă, cam cum a fost în perioada 1914-1916. Numai că și atunci a trebuit să facem o alegere, și am făcut o alegere bună ( nu ca în WW2 unde am făcut o alegere proastă deși…tot aia era…vezi cazul Polonia…)
Și în viitorul apropiat va trebui să facem o alegere. Numai că, de data aceasta, condițiile sunt mult diferite față de WW1 și WW2. Europa nu mai este ce a fost, este o putere politică și militară de categoria a doua, după SUA, Rusia, China. Europa vrea să devină o mare putere prin Federalizare, dar asta, dacă va fi să fie, va fi peste vreo 15-20 de ani. Eu sunt sceptic.
De aceea România nu poate să aștepte, trebuie să aleagă. Dacă nu alege, pierde.
Dar pentru a alege îți trebuie niște obiective. Deci, CARE ar trebui să fie OBIECTIVELE României pentru următorii 10-15 ani?
Eu aș zice că obiectivele României să fie spre Est, adică în arealul Moldova, Turcia, Polonia, Țările Baltice plus Finlanda(ND este în prezent pe acolo…) și Suedia, toți cu adversar Rusia. Economic și că populație suntem peste Rusia. Chiar ca înarmare convențională suntem peste Rusia, dar nu în ceea ce privește armamentul atomic. Nu, nu zic că trebuie să riscăm un conflict cu Rusia, dar țările din Est, ca putere comună, pot fi o puternică forță de descurajare pentru Rusia. Pentru asta nu este nevoie de Europa de Vest….nici măcar de SUA….
Așa că până una alta să ne uităm la vecinii din apropiere, avem aceleași interese. Dacă stăm să alegem între SUA și Europa de Vest poate ajungem ca măgarul lui Buridan care a murit de foame fiindcă nu știa ce să aleagă. Poate chiar mai rău, cum s-a întâmplat la Teheran, Moscova, Yalta, Potsdam, Malta….
Deci, ca o concluzie, suntem destul de puternici în Est ca să NU avem nevoie de Europa de Vest sau de SUA, ne putem descurca și singuri. Lumea nu mai este cea din WW1 și WW2, s-a schimbat mult.
Trebuie ieșit la luptă. Dacă dormi, mori.
PS. Federalizarea/ Statele Unite ale Europei este o soluție necesară pentru salvarea Europei( atacată și de Rusia, și de SUA, și de Restul Lumii) numai că este aproape imposibil de realizat. În cel mai bun caz se va face în vreo 15-20 de ani. Numai că atacul contra Europei este ACUM. Dacă SUA pleacă, situația devine critică, ne trezim cu Putin „ante portas”.
De aceea România trebuie să ia în considerație situația cea mai proastă care poate apărea, respectiv plecarea SUA și atacul Rusiei. Europa de Vest? Am fi naivi dacă vom crede că -și vor vărsa sângele pentru noi. De aceea zicem că pentru România soluția cea mai sigură sunt alianțele cu vecinii din Est.
De mic copil am invatat ca occidentul, mai ales America, e cu un picior in groapa, adica pe marginea prapastiei… si noi eram cu un pas inainte.
Desigur naratiunea era intretinuta de prietenii nostri sovietici.
Iata ca aceast naratiune a supravietuit, diferenta e ca acum e folosita de antiputinisti, chiar daca putinistii o cultiva si o promoveaza. Slava Putin!
PS Dintre toate analizele cel mai mult mi-au placut cele ale doamnei Pup, chiar daca m-a cenzurat!
Bild informeaza azi. Rusii au masat 260 000 de soldati in Belarus. Sa vedem daca cuceresc Narva. Putica e disperat sa faca ceva cat e Trump inca indecis. Restul e multa vorba.
https://www.bild.de/politik/politik-talkshows-im-tv-talk-kritik/ukraine-experte-warnt-bei-atalay-jetzt-kommen-die-zwei-kritischsten-jahre-6940912811416590a630c340
Străstrăbunicii noștri au luptat la 1914-1916 -1918 în opinci să-și apere țara și să se facă Unirea cea Mare, străbunicii și bunicii noștri au luptat să-și apere țara de ruși și apoi de nemți, sute de mii de români (între care și străbunicul meu) au fost deportați de ruși în Siberia si au murit acolo, ca sa vină un Dungaciu, un Elefteriu sau un Georgescu să pupe mâna noului țar de la Kremlin, pe motiv de „geostrategie” . Nu ne crapă obrazul de rușine?? Străbunicii nostri, țărani simpli, au știut să lupte si să moară pentru țara lor , ca niște cozi de topor sa o vândă la mezat ?
„Finlandizarea…ar fi o catastrofă strategică și morală pentru o țară ca România.”
+
„Parteneriatele pe orizontală cu state din afara UE ar putea genera fricțiuni cu unii parteneri europeni. Aceste tensiuni sunt reale și trebuie gestionate. Însă alternativa, dependența de un singur nod, fie el Washington sau Bruxelles, este mai riscantă decât complexitatea unei rețele diversificate.”
1. Cum, CONCRET SI APLICAT IN (a)ind militara, (b)financiar-bancar, (c)economic strategic si (d)nestrategic sa gestioneze Ro relatiile cu state din afara si interiorul UE*, care sunt „nefrecventabile” dpdv moral, pentru ca ati mentionat si includerea acestei dimensiuni?
2. Cat de frecventabila dpdv moral este Ro acum?
*Din cele mentionate de Dvs., enumar fara pretentia de exhaustivitate:
Turcia erdoganista, Ungaria orbanista, Slovacia lui Fico&co, Israelul lui Bibi&revizionist-maximalistilor, Filipinele gazduitoare de celule islamist-teroriste, Marea Britanie si Franta prietenoase cu unii oligarhi muscali si nu numai, Spania/Suedia/Ungaria „invadate” industrial-strategic de China, ultima si de Rusia(Ro pare a fi in curs spre sinofilie industrial-economica strategica), Serbia lui Vucic etc.
============
„…materializarea autonomiei strategice europene va dura minimum 10-15 ani și că, în acest interval, rămânem vulnerabili.”
Cam asa PARE dpdv al info destinate publicului/majoritatii.
Dar din info „ailalta”, la care majoritatea nu are acces, reiese aceeasi concluzie?
Revin cu câteva precizări aici în folosul cititorilor. Inițial am luat în considerare să-i răspund lui Marius Ghincea direct printr-un articol separat. Însă dialogul presupune onestitate iar Ghincea a ales să falsifice în mod grosolan unele din opiniile pe care le-am menționat în articolul meu din Cotidianul. În aceste condiții, din păcate, Ghincea nu poate fi un interlocutor; dar cititorii merită claritate asupra pozițiilor mele reale, întrucât au fost luate în discuție aici. Așadar, câteva corecții pe marginea punctelor principale, în ce mă privește:
Ghincea spune că eu „propun” orbanizarea politicii externe a României; și mai spune că „în cuvintele mele” România „ar trebui” finlandizată. Ghincea evocă acest neadevăr în mod repetat și se întreabă retoric „de ce am crede că [finlandizarea] e mai potrivită pentru România?”. Așa cum am menționat în comentariul precedent, Ghincea citează selectiv și ca urmare falsifică grosolan și intenționat poziția mea. În textul original eu am spus foarte clar că atât o politică gen Ungaria cât și una tip finlandizare sunt doar *opțiuni* care există „tehnic” la dispoziția României în cazul cel mai rău, și ca eu NU sunt în favoarea lor, că NU sunt o soluție în acest punct, și că le văd ca imorale. Literalmente, am specificat: „Dincolo de problematica morală, tot acest ecart de opțiuni față de Rusia ar fi nerealist politic, prematur și contraproductiv, cel puțin în acest punct. Așadar România trebuie să se concentreze pe celelalte două planuri unde poate acționa.” Nu cred că aș fi putut fi mai clar, dar evident nu a fost îndeajuns.
Ghincea crede că a identificat o „școală” de gândire „suveranistă” în care încearcă să mă plaseze alături de Dan Dungaciu (pe care nu-l cunosc și nu-l urmăresc în detaliu, dar îl apreciez din multe puncte de vedere). Asta e o chestiune de opinie și e treaba lui să-și susțină toate fanteziile dacă vrea, deși în general aș sugera un pic de atenție din punct de vedere legal. Aici vreau doar să notez – pentru cei care se bazează doar pe ce zice Ghincea pentru a interpreta pozițiile mele – că în urma aceluiași articol al meu din Cotidianul pe care el îl evocă, am primit critici dure chiar din partea „suveraniștilor” și am fost numit „globalist” (vezi comentariile pe Cotidianul) pentru că cică aș vrea să vindem țara americanilor. De ce? Pentru că în acel articol am indicat o posibilă soluție (un parteneriat economic) prin care România își poate reseta relația cu SUA. Dar întrucât acest lucru nu cadrează cu narativul pe care Ghincea încearcă să-l construiască despre mine, evident că l-a ignorat în ce a scris mai sus aici pe Contributors. Rămâne pentru cititorii lucizi să se informeze corect și să se întrebe cum de Elefteriu e numit suveranist de către anti-„populiști” și globalist de către auriști și georgiști? Nu cumva am o abordare diferită care nu se potrivește în șabloanele cu care toți aceștia sunt obișnuiți? (Nu neapărat mai „bună” – ci diferită.)
Este în mod special regretabil că Ghincea alege de asemenea să argumenteze ad hominem în ce mă privește. Nu este numai neprofesional, este și eronat. Ghincea face referire la faptul că eu „trăiesc mai mult la Londra”, și leagă acest element personal – care nu numai că e factual greșit, dar nu are ce să caute într-o „dezbatere” care s-ar vrea a fi pe idei – de ceea ce crede el că am spus în legătură cu o analogie cu momentul Dunkirk din mai 1940. Sărmanii cititori merită o explicație și aici. Analogia mea cu mai 1940 nu are legătură cu semnificația Dunkirk-ului în memoria britanică, „dintr-o perspectivă anglofonă” cum o numește Ghincea. Ci am ales acel punct temporal pentru că din punct de vedere militar a fost (în opinia mea) punctul de inflexiune în campania din Franța: adică marchează un moment scurt în care aliații (Franța și Anglia) erau într-o criză militară majoră care deja apărea terminală, dar înainte de decizia de capitulare a Franței – deci un interval incert între realitatea militară defavorabilă (dar nu finală) din teren și efectele ulterioare politice care aveau să ducă la eliminarea factorului aliat de pe continent. Am folosit această analogie strict pentru a ilustra momentul de vulnerabilitate care confruntă România astăzi, în opinia mea, cu privire la raportul de forțe etc. Nimic din toate astea nu are de-a face cu vreo perspectivă anglofonă și nimic nu justifică comentarii la persoană de orice fel.
Un ultim lucru important de menționat, dar care vreau să cred că survine dintr-o neînțelegere reală din partea lui Ghincea, decât dintr-o falsificare voită așa cum procedează legat de orbanizare și finlandizare. Ghincea spune că, inclusiv în cazul meu, „critica este mai articulată decât soluția” și că „revenirea la o relație bilaterală privilegiată cu Statele Unite în dauna Uniunii Europene, așa cum susțin atât Dungaciu cât și Elefteriu, pare să ignore tocmai semnalele din SSN că America se retrage, că nu este dispusă să se angajeze mai profund în garantarea securității naționale a României.” Din nou, este o interpretare greșită. Nu știu ce spune Dungaciu pe tema asta, dar legat de pozițiile mele îndemn cititorii să consulte articolul meu original, nu ce n-a înțeles Ghincea. Pe scurt, în Cotidianul am argumentat că în condițiile retragerii umbrelei de securitate americane soluția pentru România este construcția unei noi relații *politice* speciale cu SUA, citez: „România trebuie să se poziționeze ca un stat indispensabil, valoros pentru SUA și alți aliați. Aceasta este cea mai bună garanție a unui viitor în care România evită sfera de influență rusească.” Acest argument e întărit de citirea mea a SSN americane, care cred că arată că Americii îi pasă foarte *mult* de Europa, însă are o problemă cu felul în care e condusă și traiectoria pe care se află; lucru cu care și eu sunt de acord. Spre deosebire de alți analiști (global vorbind) eu nu văd dinamica balanței de putere (și, respectiv, cine în ce sferă de influență cade) ca o funcție directă a balanței militare, ci acord o importanță mult mai mare relațiilor politice. Cu alte cuvinte, în opinia mea, reducerea elementului de securitate american în Europa nu înseamnă *automat* dispariția SUA ca scutul principal de protecția al României împotriva Rusiei, pentru că această protecție poate fi (cred eu) asigurată la nivel politic în contextul unei păci în Ucraina bazată pe formula americană; dar pentru asta România trebuie să ia anumite măsuri. Iar articolul meu din Cotidianul conturează o abordare (o „soluție”) foarte specifică și clară, cred, pornind de la aceste premise. Desigur, oricine e binevenit să conteste și să critice premisele și soluția – dar este neadevărat să se sugereze că, în cazul meu, *nu* am oferit soluții ci mai mult „critici”.
Repet îndemnul către cititorii onești și lucizi, care sunt interesați de ce cred eu (nu văd de ce ar fi, neapărat, dar le mulțumesc) să citească *ce am scris de fapt*, în realitate. Articolul integral, aici:
https://www.cotidianul.ro/romania-singura-ce-e-de-facut
@Elefteriu,
faptul ca sunteti inteles sau interpretat gresit, voit sau nevoit, nu e o noutate in spatiul mass media romaneasca.
Romanilor le place sa puna stampile, cum e ala, e cu mine sau invers. Nu e loc de nuante, de culoarea gri.
As propune ca fiecare sa declare din start daca e putinist, trumpist, suveranist, globalist etc. doar asa vom stii clar cu cine avem de a face!
”unele din opiniile pe care le-am menționat în articolul meu din Cotidianul.”
Aveți o imparțialitate / obiectivitate falsă în articolul din Cotidianul. Nimic din articolul acela sau din comentariile dvs la articolul lui Marius Ghincea nu vă descrie drept un suporter al modelului social-politic american.
Sub masca unei presupuse obiectivități, articolul din Cotidianul strecoară câteva ”șopârle” în favoarea lui Georgescu și în favoarea unor relații mai bune cu Rusia, dar România nu are în niciun caz nevoie de așa ceva. Prin urmare, comparația cu Dan Dungaciu e destul de potrivită: și el invocă America atunci când îi servește interesele, dar nici la el nu se observă vreo urmă de apreciere pentru modelul social-politic american.
Traiesc in SUA de vreo 20 de ani, niciodata economia nu a mers mai bine decat in primul si al doilea mandat a lui Trump, la fel siguranta nationala.
In ce priveste visul american si visul european ( adica francez): au existat tot timpul diferente (ele apar din perioada Revolutiei Franceze care nu are nimic ideologic in comun cu Revolutia Americana) intre cele doua visuri in special intre cel francez socialist si cel american, economie de piata, libertati economice, taxe mici, samd pe care Trump si Partidul Republican le-a aparat de la Lincoln incoace. Prefer oricand visul american cosmarului socialist de tip francez sau sovietic .
In ce priveste strategia de aparare: pana acum lumea ar fi trebuit sa recunoasca doua aspecte: fara America, Europa (daca vrea sa mai fie o Europa democratica, prospera) nu are nicio sansa. Al doilea aspect, Europa nu a s-a tinut de cuvant si deci nu a investit in aparare pretexand ca nu are bani. Pai daca Europa nu a avut bani nici macar pentru cele 2 procente convenite in cadrul NATO, de unde va scoate mai mult pentru a-si asigura independenta militara? Taxe pe carbon??? E amuzant. Istericalele lui Macron, un politician terminat, nu impresioneaza pe niciunul dintre cei care inteleg cu adevarat despre ce e vorba, insa vor avea impact negativ pe termen lung in Romania mai ales daca Bardella devine presedinte. Franta, o tara unde trait si studiat inainte de a pleca in SUA, nu a fost si nu va fi niciodata garantul militar si economic la care viseaza unii in Romania.
In concluzie, daca „visul european” inseamna „visul francez”, merci, non, pas pour moi, I prefer the American Dream anytime, anywhere.
O perspectivă realistă asupra modului în care administrația Trump schimbă regulile jocului. E timpul să discutăm serios despre ce înseamnă autonomia strategică a Europei pentru securitatea noastră națională.