De ce discursurile numite suveraniste, naționaliste sau populiste reușesc să mobilizeze segmente atât de importante ale populației, în România și în alte state europene? Și de ce reacția publică la aceste discursuri constă atât de frecvent în condamnarea lor ideologică, în locul unei încercări serioase de a explica împrejurările care le fac credibile?
O parte a dezbaterii publice pare să fi acceptat deja răspunsul: asistăm la un reviriment al extremei drepte, la o ofensivă împotriva democrației liberale și a valorilor europene. Societatea este împărțită, tot mai apăsat, între democrați și extremiști, între apărătorii ordinii actuale și adversarii ei. Această interpretare poate descrie corect anumite discursuri și intenții politice. Dar explică ea și comportamentul celor care le susțin?
Este necesar să distingem între orientarea ideologică a unei mișcări, discursul prin care aceasta mobilizează și motivațiile celor care o votează. Cele trei pot fi legate, dar nu sunt identice. Un partid cu orientări iliberale poate atrage alegători care nu urmăresc restrângerea democrației, ci sancționarea unei guvernări considerate ineficiente. A recunoaște această diferență nu înseamnă a relativiza caracterul antidemocratic al unor proiecte politice, ci a evita atribuirea automată a ideologiei liderilor întregului electorat.
Există însă și un paradox al dezbaterii actuale. Unii dintre cei mai vocali apărători ai liberalismului și ai statului de drept par să considere că invocarea acestor principii constituie deja o explicație suficientă a realității politice. Ca și cum demonstrarea superiorității normative a democrației liberale ar demonstra, prin ea însăși, și performanța politicilor produse în cadrul său.
Or, una este să aperi principiile democratice și cu totul alta să explici de ce instituțiile care funcționează în numele lor nu reușesc întotdeauna să răspundă problemelor societății. Prima este o poziție normativă legitimă. A doua presupune o analiză a rezultatelor guvernării.
Problema nu este că discursurile extremiste nu ar trebui criticate, mai ales când amenință drepturile individuale, pluralismul sau instituțiile democratice. Problema apare când această critică înlocuiește analiza condițiilor care le explică succesul.
O Europă radicalizată sau o Europă nemulțumită?
Alegerile europene din 2024 au arătat dimensiunea sprijinului pentru partide naționaliste și asociate dreptei radicale: Rassemblement National a obținut 31,37% în Franța, Fratelli d’Italia 28,75% în Italia, iar PiS și Konfederacja au cumulat 48,24% în Polonia. În România, AUR, SOS România și POT au obținut împreună aproximativ 31,8% la alegerile parlamentare din decembrie 2024.
Să privim însă dincolo de etichetele ideologice. În 2024, rata deprivării materiale și sociale severe era de 17,2% în România, dar de numai 2,3% în Polonia, 4,6% în Italia și 6,6% în Franța, potrivit Eurostat. Prin urmare, nu putem explica ascensiunea acestor partide printr-o simplă relație între sărăcie și radicalizare.
Mai mult, în aprilie 2026, după 16 ani de guvernare Fidesz, Viktor Orbán a fost înfrânt de partidul proeuropean TISZA, care a obținut 53,18% din voturile pe liste.
În Serbia, alegerile parlamentare din octombrie 2026 au adus victoria mișcării susținute de studenți împotriva formațiunii conduse de Aleksandar Vučić. Lista studențească a obținut 53,7% din voturi. Victoria a fost salutată de liderii europeni și interpretată ca o oportunitate pentru apropierea Serbiei de Uniunea Europeană.
Dar cât din această victorie reprezintă o adeziune ideologică la proiectul european și cât reprezintă respingerea corupției, a controlului politic asupra instituțiilor și a unei guvernări considerate inacceptabile? Mișcarea studențească a pus accentul tocmai pe aceste probleme, evitând poziționări categorice asupra unor teme geopolitice controversate.
Exemplele sunt diferite, dar ridică o întrebare comună: în ce măsură transformările electorale reflectă schimbări ale convingerilor ideologice și în ce măsură exprimă pierderea încrederii în capacitatea guvernării de a răspunde problemelor colective? Cele două explicații nu se exclud, însă distincția dintre ele este indispensabilă pentru înțelegerea fenomenului.
Această perspectivă este compatibilă cu explicații deja prezente în literatura academică, care leagă ascensiunea populismului de insecuritatea economică, pierderea statutului social, reacțiile culturale și neîncrederea instituțională.[1]
Orientarea politică a nemulțumirii depinde de cine reușește să o mobilizeze și de alternativele disponibile. Într-un stat, aceasta poate alimenta un partid naționalist; în altul, poate duce la victoria unei mișcări proeuropene. A interpreta ambele rezultate exclusiv prin opoziția dintre două tabere ideologice înseamnă a pierde din vedere tocmai ceea ce ar putea avea în comun.
Lecția incomodă a istoriei
O asemenea interpretare ridică inevitabil întrebarea dacă nu cumva asistăm la repetarea unor fenomene cunoscute din prima jumătate a secolului XX.
Republica de la Weimar oferă un exemplu dramatic. Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) obținea doar 2,6% din voturi în 1928. După declanșarea Marii Crize Economice, a ajuns la 18,3% în 1930 și 37,3% în iulie 1932. Ar fi însă o simplificare să explicăm ascensiunea nazismului exclusiv prin forța propagandei sau prin slăbiciunea abstractă a instituțiilor democratice.
Germania traversa o criză economică și socială profundă. Politicile deflaționiste ale guvernului Brüning, reducerile cheltuielilor publice și dificultatea formării unor majorități parlamentare au agravat tensiunile. Guvernarea prin decrete prezidențiale, permisă de articolul 48 al Constituției, a devenit treptat un substitut al mecanismelor parlamentare obișnuite.
În asemenea condiții, ce înseamnă, de fapt, slăbiciunea instituțiilor? Doar incapacitatea lor de a rezista atacurilor extremiste? Sau și incapacitatea de a produce răspunsuri credibile la problemele care făceau extremismul atractiv?
Desigur, nazismul nu a reprezentat doar o reacție la eșecurile guvernării. A fost o mișcare cu un proiect explicit antidemocratic, rasist și antisemit, care a utilizat violența și a urmărit distrugerea pluralismului. Hitler nu a ajuns la putere în mod inevitabil: NSDAP a pierdut voturi în noiembrie 1932, iar numirea sa drept cancelar în ianuarie 1933 a rezultat și din calculele unor elite conservatoare.
Tocmai această distincție este importantă. Crizele sociale și instituționale pot crea condiții favorabile radicalizării, dar nu determină singure forma ideologică a răspunsului. Între nemulțumirea societății și instaurarea dictaturii intervin actori, decizii și proiecte politice concrete.
România interbelică oferă o altă ilustrare. Mișcarea Legionară și regimul autoritar instaurat de Carol al II-lea în 1938 au reprezentat alternative antagonice la ordinea politică existentă. Prima promova o transformare naționalistă radicală, antisemită și violentă; al doilea a urmărit concentrarea puterii în jurul monarhiei, eliminând pluralismul politic. Ambele au promis depășirea disfuncționalităților sistemului existent, dar au înlocuit competiția democratică prin formule autoritare.
Aceste experiențe demonstrează că promisiunea schimbării unei ordini politice nu garantează nici legitimitatea mijloacelor, nici calitatea rezultatelor. Dar obligă și la o precizare conceptuală. Naționalismul însuși oferă un exemplu al dificultății de a interpreta fenomene politice din epoci diferite prin aceleași categorii ideologice.
În secolul al XIX-lea, mișcările naționale europene au avut orientări diferite, de la liberalismul emancipator al unor revoluționari de la 1848 la conservatorismul proiectelor de unificare statală. Naționalismul nu a fost atunci, după cum nu este nici astăzi, sinonim cu extremismul. El poate fundamenta revendicări democratice de autodeterminare, dar poate alimenta și proiecte etnice exclusiviste sau autoritare.[2]
Prin urmare, nu revendicarea națiunii sau a suveranității constituie, în sine, criteriul extremismului, ci raportarea actorilor politici la pluralism, drepturi, egalitatea politică și limitele exercitării puterii. Naționalismul, suveranismul, populismul și extrema dreaptă nu sunt noțiuni interschimbabile.
A aplica aceeași etichetă tuturor acestor fenomene înseamnă a pierde tocmai diferențele istorice și instituționale care ar trebui explicate.
Comparația cu perioada interbelică rămâne relevantă ca avertisment asupra riscurilor politice ale crizelor de încredere. Dar nu dovedește că societățile contemporane reproduc aceleași condiții și nici că toate mișcările radicale de astăzi urmăresc proiecte similare nazismului sau legionarismului.
Poate că reflexul de a interpreta prezentul exclusiv prin categoriile marilor confruntări ideologice ale secolului trecut ne împiedică să identificăm tocmai ceea ce este nou.
Discursul politic nu trebuie confundat cu rezultatele politicilor publice
Cazul României este relevant printr-o contradicție aparentă. Între 2007 și 2024, PIB-ul pe locuitor, raportat la media Uniunii Europene în standarde ale puterii de cumpărare, a crescut de la aproximativ 44% la 78%. Un progres economic incontestabil. Cu toate acestea, în 2025, 27,4% din populație continua să se afle în risc de sărăcie sau excluziune socială, comparativ cu 20,9% în Uniunea Europeană. În 2024, România avea o rată a părăsirii timpurii a educației de 16,8%, față de 9,4% în UE. La evaluarea PISA 2022, aproape jumătate dintre elevii români nu atingeau nivelul minim de competență la matematică.
Aderarea la Uniunea Europeană a creat oportunități extraordinare de dezvoltare, dar nu a eliminat disfuncționalitățile politicilor publice. Nici nu putea garanta acest lucru. Apartenența la o ordine politică și economică nu substituie capacitatea instituțiilor naționale de a produce rezultate. Pentru cetățean, performanța guvernării nu este o medie statistică. Ea se reflectă în calitatea educației, în accesul la servicii medicale, în oportunitățile economice și în capacitatea instituțiilor de a-i rezolva problemele.
Aceste cifre nu demonstrează că sărăcia produce vot suveranist. Dar arată că există probleme suficient de serioase pentru ca nemulțumirea față de guvernare să nu fie tratată exclusiv drept rezultatul manipulării politice. Aici apare și o limită a discursului care pretinde să apere democrația exclusiv prin reafirmarea virtuților sale. Statul de drept este indispensabil, dar nu reprezintă un indicator al calității educației, al accesului la servicii medicale sau al eficienței administrației. El stabilește condiții esențiale pentru exercitarea legitimă a puterii, fără să garanteze automat succesul politicilor publice.
Este, desigur, confortabil să demonstrezi încă o dată că democrația este preferabilă autoritarismului. Mai dificil este să explici de ce, în condițiile unei ordini democratice, anumite probleme persistă după decenii de reforme și alternanțe guvernamentale. Prima demonstrație poate fi câștigată prin argumente normative. A doua necesită date, evaluări și asumarea responsabilității pentru rezultate.
Putem imagina chiar un discurs care atribuie problemele societății unui amestec extraterestru în actul guvernării. Ar fi simplu să demonstrăm absurditatea explicației. Dar aceasta nu ar rezolva niciuna dintre problemele pentru care oamenii au ajuns să o considere credibilă.
A combate o explicație falsă nu înseamnă a elimina problema reală pe care aceasta pretinde că o explică.
Schimbarea politicilor sau schimbarea ordinii politicilor publice?
Cred că aici trebuie introdusă o distincție importantă: cea dintre schimbarea politicilor publice și schimbarea ordinii în care acestea sunt produse.
Guvernele modifică permanent programe, reglementări, alocări de resurse și priorități. Partidele alternează la putere, anunță reforme și promit rezultate diferite. Dar toate acestea pot avea loc în interiorul unor mecanisme instituționale și politice relativ stabile.
Ce se întâmplă însă când nemulțumirea nu mai privește doar o anumită politică, ci însăși capacitatea sistemului de a produce soluții?
În asemenea condiții, schimbările succesive ale guvernelor sau ajustările politicilor existente pot deveni insuficiente. Cererea socială se poate îndrepta către o schimbare mai profundă a ordinii în care problemele colective sunt definite și abordate. Această posibilitate are puncte de contact cu cercetările privind schimbarea paradigmelor de politică publică și persistența aranjamentelor instituționale, chiar și atunci când acestea întâmpină dificultăți de adaptare.[3]
Privit astfel, succesul discursului suveranist poate fi interpretat și ca expresia unei cereri de schimbare pe care actorii politici tradiționali nu mai reușesc să o satisfacă. Nu pentru că suveraniștii ar avea neapărat soluții mai bune, ci pentru că promit o ruptură. Iar această cerere nu este, în sine, nici de dreapta, nici de stânga. Sărăcia, calitatea serviciilor publice, inegalitățile sau precaritatea economică nu sunt probleme cu apartenență ideologică. Faptul că dreapta radicală reușește uneori să le capitalizeze poate spune la fel de mult despre incapacitatea celorlalți actori de a oferi alternative credibile.
O lume schimbată, un discurs politic rămas în urmă
Societățile contemporane s-au transformat radical. Globalizarea, digitalizarea, modificarea relațiilor economice și sociale și, mai recent, inteligența artificială au schimbat condițiile în care oamenii pot produce, distribui și utiliza informația, își pot agrega interesele și își pot coordona acțiunile.
Nu este lipsit de semnificație faptul că dezvoltarea accelerată a inteligenței artificiale coincide cu această perioadă de contestare a mecanismelor tradiționale de guvernare. AI nu reprezintă un răspuns automat la problemele democrației, dar creează posibilități noi de analiză, coordonare și organizare a acțiunii colective.
Cu toate acestea, o parte importantă a discursului politic continuă să interpreteze conflictele actuale prin categorii ideologice consacrate în secolele XIX și XX. Dreapta și stânga, liberalismul și conservatorismul, progresismul și naționalismul rămân principalele repere ale competiției politice, deși problemele contemporane depășesc adesea aceste delimitări.
Există aici o anumită ironie: într-o lume în care tehnologia transformă radical capacitatea oamenilor de a comunica, de a coopera și de a lua decizii, o parte dintre cei care se revendică de la modernitate continuă să explice conflictele politice prin aceleași opoziții doctrinare care au organizat dezbaterile secolului trecut. Uneori, modernitatea pare să fie apărată mai ales prin fidelitatea față de propriul său trecut intelectual.
Poate că ar trebui reconsiderat chiar modul în care discutăm despre politici publice. Nu doar ca intervenții guvernamentale, ci și ca forme de organizare a acțiunii colective, prin care problemele unor grupuri sunt identificate, interesele sunt agregate, resursele mobilizate și rezultatele urmărite. Literatura despre guvernarea policentrică oferă deja argumente pentru înțelegerea acțiunii colective dincolo de opoziția convențională dintre stat și piață.[4]
De ce am continua să presupunem că problemele colective trebuie identificate, formulate și rezolvate predominant prin mecanisme instituționale dezvoltate în condiții istorice atât de diferite de cele actuale?
Întrebarea nu presupune abandonarea statului sau a democrației reprezentative. Dar sugerează că schimbarea ordinii guvernării ar putea deveni o problemă mai importantă decât simpla înlocuire a unor politici sau a unor lideri.
De la competiția ideologiilor la competiția soluțiilor
Cum ar arăta o asemenea schimbare a discursului politic? Dezbaterea ar trebui să pornească de la probleme demonstrabile, nu de la identități ideologice prestabilite. Nu „cine este de dreapta?” sau „cine este progresist?”, ci „ce problemă trebuie rezolvată?”, „prin ce acțiuni?”, „cu ce resurse?”, „cine suportă costurile?” și „ce rezultate pot fi demonstrate?”.
O politică publică nu este bună pentru că este liberală, conservatoare sau social-democrată. Este bună în măsura în care produce rezultate verificabile, în raport cu obiective legitime și costuri acceptabile. Aceasta nu înseamnă eliminarea conflictului politic în favoarea tehnocrației. Alegerea obiectivelor și distribuirea resurselor vor presupune întotdeauna conflicte de valori și interese. Dar asemenea conflicte pot fi discutate mai riguros, distingând între preferințe, instrumente și rezultate.
Problema este că mecanismele actuale de competiție politică pot recompensa mai degrabă mobilizarea identitară și polarizarea decât formularea unor soluții complexe, ale căror rezultate apar uneori după încheierea unui ciclu electoral. Iar dacă dificultatea privește însăși ordinea în care politicile sunt produse, capacitatea actorilor existenți de a o transforma poate fi limitată de mecanismele în care funcționează. Schimbarea guvernului nu garantează schimbarea guvernării. După cum nici promisiunea unei rupturi radicale nu garantează capacitatea de a produce rezultate diferite. Aici se află una dintre cele mai importante provocări pentru democrațiile contemporane.
De ce acum?
Poate că ascensiunea discursurilor radicale nu reprezintă numai revenirea unor ideologii vechi, ci și simptomul unei nepotriviri tot mai pronunțate între așteptările societății și capacitatea instituțiilor de a organiza acțiuni colective și de a produce rezultate.
Istoria ne arată cât de periculoasă poate deveni această nepotrivire atunci când este exploatată de actori care urmăresc distrugerea pluralismului și concentrarea autorității. Dar istoria nu ne obligă să interpretăm toate formele contemporane de contestare drept repetări ale fascismului interbelic.
Este o ipoteză care trebuie cercetată, nu o concluzie demonstrată. Simpla etichetare a fenomenului drept „reviriment al extremei drepte” nu reprezintă o asemenea cercetare. Este o clasificare politică, nu o explicație suficientă a cauzelor.
Există riscuri reale asociate discursurilor radicale, iar apărarea pluralismului, a drepturilor fundamentale și a instituțiilor democratice rămâne indispensabilă. Dar apărarea democrației nu trebuie confundată cu apărarea performanței celor care guvernează în numele ei.
O ordine politică poate fi democratică și legitimă, fără ca toate politicile produse în cadrul ei să fie eficiente. Contestarea rezultatelor guvernării nu este, în sine, o contestare a democrației.
S-ar putea ca marea șansă a discursurilor radicale să nu fie forța ideilor pe care le promovează, ci faptul că adversarii lor continuă să apere o ordine a guvernării ale cărei limite refuză să le discute.
În loc să împărțim societatea între democrați și extremiști, poate ar trebui să începem prin a distinge între problemele reale, explicațiile care le sunt atribuite și capacitatea efectivă de a le rezolva.
Democrația nu va fi apărată durabil doar prin combaterea discursurilor care o contestă, ci și prin transformarea capacității sale de a organiza acțiuni colective și de a produce rezultate pentru societate.
Iar aceasta este o provocare pe care niciuna dintre ideologiile tradiționale nu o poate rezolva doar prin proclamarea propriei superiorități.
Note și referințe
[1] Populism, insecuritate și statut social. Dani Rodrik (2018), „Populism and the Economics of Globalization”, Journal of International Business Policy, 1, 12–33; Pippa Norris și Ronald Inglehart (2019), Cultural Backlash, Cambridge University Press; Noam Gidron și Peter A. Hall (2017), „The Politics of Social Status”, The British Journal of Sociology, 68(S1), S57–S84.
[2] Naționalism și clasificări ideologice. John Breuilly (2013), „Nationalism and National Unification in Nineteenth-Century Europe”, în The Oxford Handbook of the History of Nationalism, Oxford University Press; Cas Mudde (2007), Populist Radical Right Parties in Europe, Cambridge University Press. Aceste lucrări permit distingerea între naționalismul istoric, dreapta radicală populistă și formele explicit antidemocratice ale extremei drepte.
[3] Schimbarea și persistența instituțională. Peter A. Hall (1993), „Policy Paradigms, Social Learning, and the State”, Comparative Politics, 25(3), 275–296; Paul Pierson (2000), „Increasing Returns, Path Dependence, and the Study of Politics”, American Political Science Review, 94(2), 251–267.
[4] Acțiunea colectivă și guvernarea policentrică. Elinor Ostrom (2010), „Beyond Markets and States: Polycentric Governance of Complex Economic Systems”, American Economic Review, 100(3), 641–672.
Surse istorice și statistice:
Deutscher Bundestag, documentația privind alegerile din Republica de la Weimar și criza democratică din 1930–1933;
United States Holocaust Memorial Museum, materiale privind nazismul și România interbelică;
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”;
Eurostat, indicatorii privind sărăcia, excluziunea socială și deprivarea materială și socială severă;
Comisia Europeană, Education and Training Monitor; OECD, PISA 2022;
Parlamentul European, rezultatele alegerilor europene din 2024; autoritățile electorale din Ungaria, 2026;
House of Commons Library, Serbia under Vučić and the 2026 parliamentary election, 30 octombrie 2026.
