La 30 de ani de la Declarația de la Snagov, moment considerat de mulți drept primul semnal în direcția angajării oficiale a României pe calea integrării europene, s-a reactivat o dezbatere istoriografică cu privire la importanța, înțelesurile și consecințele acestui moment istoric, ajutate și de o serie de evenimente organizate sub auspiciile inițiativei Snagov 30, derulată de o serie de organizații din societatea civilă.
Această dezbatere pe marginea însemnătății consensului de la Snagov are loc nu pentru că ar exista pericolul uitării, cât pentru că trecutul are relevanță în prezent și pentru că suficienți oameni găsesc suficient de multe paralele între politica polarizantă a anilor 1990 cu politica de astăzi. Inițiativa Snagov 30 are menirea de a reevalua critic și onest acest moment, dar și de a folosi aniversarea a trei decenii de la începutul parcursului nostru pro-european pentru a discuta nevoia unui nou proiect național care să atragă un consens social și politic.
În acest context, trei critici consistente la adresa noțiunii sau ideii istorice de “consens” sau “spirit” de la Snagov și-au făcut simțită prezența în spațiul public. Acestea merită a fi tratate cu seriozitate, dar și interogate critic. Din acest punct de vedere, două întrebări necesită un răspuns: Sunt aceste obiecții suficiente pentru a arunca momentul Snagov în derizoriu? Sau, dimpotrivă, ele dezvăluie complexitatea unei epoci în care deciziile strategice s-au luat în condiții de presiune, ambiguitate și compromis inevitabil?
Critica sincerității lui Ion Iliescu
Prima dintre obiecții vine din partea lui Iulian Fota, care susține că virajul pro-european al lui Ion Iliescu nu a fost unul sincer, ci dictat de calcul politic și de presiunile externe. Iar această lipsă de sinceritate descalifică importanța momentului istoric. Într-adevăr, Ion Iliescu, în primii ani de după Revoluție, se dovedise reticent față de integrarea euro-atlantică, preferând jocul la două capete între Est și Vest. Contactele privilegiate cu Federația Rusă și limbajul ambiguu în raport cu standardele democratice erau evidente, la fel și preferințele “suveraniste”, le-am numi astăzi, atât a multora din cercul său intim cât și a celor din arcul guvernamental.
Însă istoria, chiar și atunci când este scrisă de învinși sau de sceptici, trebuie să țină cont de forța conjuncturii istorice și de valoarea intrinsecă a unui moment istoric, indiferent de motivațiile care au stat în spate. În 1995, România era izolată pe plan internațional, cu o economie aflată în pragul colapsului și cu perspectiva de a rămâne în afara valului de extindere europeană. Iliescu avea în acel moment, din poziția liderului indiscutabil la statului român, mai multe opțiuni privind politica externă. Iar în ciuda istoricului și preferințelor sale politice, a preferat să facă un viraj de 180 de grade către poziția opoziției liberale și creștin democrate, susținând parcursul pro-european.
Că acest gest a fost făcut din convingere sau din rațiuni oportuniste e, în ultimă instanță, mai puțin relevant pentru efectele sale. Nu toți liderii politici au curajul de a-și schimba fundamental pozițiile politice, mai ales când dețin puterea completă în stat și sunt ideologic convinși de propriile crezuri. Iliescu a făcut-o, iar rezultatul a fost primul pas formal către accederea la Uniunea Europeană. Proces de integrare care a fost negociat în perioada celui de-al treilea mandat al lui Iliescu ca președinte. Să considerăm acest lucru o dovadă de ipocrizie sau o lecție de pragmatism politic cu efecte pozitive pentru istoria României?
Critica mitologizării momentului Snagov
A doua critică vine dinspre Marian Zulean, care avertizează asupra riscului de a transforma momentul Snagov într-un mit fondator al democrației românești postcomuniste. El susține, pe bună dreptate, că consensul de la Snagov a fost unul de conjunctură, lipsit de substanță doctrinară și urmat de politici incoerente.
Această observație este valabilă. În realitate, Declarația de la Snagov nu a însemnat armonizarea viziunilor partidelor românești asupra integrării europene. Nu a existat o strategie unitară, iar conflictele politice interne au continuat nestingherite. Dar asta nu înseamnă că momentul nu a avut valoare politică și simbolică. Într-o Românie a anilor 1990, profund divizată și marcată de un climat de neîncredere, faptul că toate partidele au acceptat să semneze același document, în fața camerelor de luat vederi, a contat chiar și doar pentru că a formalizat depunerea cererii de a deveni membrii ai Uniunii Europene. Iar mai presus de orice, momentul a eliminat din competiția politică întrebarea legată de „dacă?” vrem să devenim parte a Uniunii Europene, înlocuind-o cu o întrebare legată de „cum?” ajungem membrii ai Uniunii.
Mitologizarea, așadar, nu constă în a falsifica faptele, ci în a interpreta acele momente simbolice prin care o societate își poate construi un reper comun. În loc să negăm valoarea Snagovului pentru că nu a produs instantaneu o clasă politică europeană și o economie de piață funcțională, poate ar trebui să acceptăm că, în istoria oricărei națiuni, există astfel de momente imperfecte, dar importante prin faptul că au reprezentat punctul de plecare al unui proiect de țară de succes.
Critica șantajului la adresa lui Corneliu Coposu
Cea mai notabilă dintre critici este formulată tot de Marian Zulean, care susține că Corneliu Coposu s-ar fi simțit șantajat să semneze Declarația de la Snagov, nefiind consultat în prealabil cu privire la conținutul strategiei economice privind accederea la UE și nici cu privire la formularea conținutului Declarației. Dacă această afirmație este adevărată, ea doar confirmă oportunismul politic al lui Ion Iliescu, care adopta forțat pozițiile opoziției anti-comuniste, dar asta nu anulează valoarea angajamentului public asumat. CDR putea să refuze să semneze scrisoarea, iar consecința ar fi fost, cel mai probabil, că România nu ar fi trimis cererea de a deveni membrii ai UE în acel moment.
Liderul opoziției democratice a înțeles însă, cel mai probabil, că refuzul de a semna ar fi putut fi interpretat drept un gest anti-european, într-un moment în care România avea nevoie disperată de sprijin internațional. Alegerea de a trimite la Snagov un reprezentant și de a semna, chiar dacă invitația nu a fost prea galantă, a fost un act de responsabilitate politică. Coposu a știut că, dincolo de gestul simbolic, destinul european al României nu putea fi amânat sau sabotat pentru orgolii personale. Politica democratică presupune deseori compromisuri dificile, iar adevărata forță a unui lider se vede nu doar în victoriile curate, ci și în abilitatea de a transforma un compromis în beneficiu național.
Snagov 30: Un exercițiu de luciditate, nu de glorificare
Inițiativa Snagov 30 nu își propune să mitologizeze momentul din 1995, ci să îl reevalueze critic, cu toate ambiguitățile și limitele sale. Criticile formulate de Fota și Zulean sunt legitime și necesare. Ele obligă societatea românească să privească lucid către propriul trecut și să înțeleagă că integrarea europeană nu a fost rezultatul unei epifanii colective, ci al unor decizii dificile, luate uneori din calcul politic, alteori sub presiune, rareori din convingere idealistă.
Dar tocmai această lecție este relevantă pentru prezent. România de astăzi are nevoie de noi consensuri, nu în jurul unor iluzii perfecte, ci în jurul unor priorități strategice clare: securitatea națională, stabilitatea democratică, modernizarea economică. Istoria Snagovului ne învață că uneori e nevoie de un acord formal imperfect pentru a putea deschide drumul unor transformări reale.
La 30 de ani de la Declarația de la Snagov, e momentul să depășim atât mitul, cât și cinismul, și să învățăm din imperfecțiunile trecutului. Pentru că România nu a avut niciodată luxul de a-și permite consensuri perfecte, dar a avut, de câteva ori în istorie, inteligența de a construi consensuri necesare.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Felicitari pentru argumentatie.
Practic invocand aceleasi motive ale contestatarilor Snagovului, a mai ramas sa coboram in derizoriu, ( nu sa „punem in discutie, ceea ce e OK!) actul consensual al fortelor democratice- inclusiv al Regelui Mihai I- de la 23 August 1944, implicand „intoarcerea armelor”, cu „tradarea” aliatului german si alierea cu „statul bolsevic”, etc, etc., evitandu-se, astfel, urmarile catastrofale ( umane, economice, s.a.) la care ar fi condus continuarea rezistentei in fatza sovieticilor si a aliatilor lor. Poate la aniversarea a 100 de ani.
Macar imbracati intr-o forma mai eleganta atasamentul pe care-l dovediti fata de clica bolsevica! Simpatizant – simpatizant, dar nici chiar asa! Sa nu veniti cu „argumente istorice”, ca nici manipularile de acest fel nu mai sunt la moda! Incercati altceva … mai subtil!
Cred ca a fost un bluf.
Liderii romani nu ieseau din ordinul Moscovei.
O dovedeste „Niet”-ul lui Eltan de la Helsinki si, apoi, refuzul de la Madrid.
Dar in 1995, Bulgaria trecea prin momente grele, pentru ca voia sa eludeze reforma. Pentru a evita bulgarizarea economiei noastre, am avut Snagov si venirea la putee a CDR. (Alt bluf.)
FSN/PDSR/PSD juca pe doua scene. deja. Asa cum o face si acum.
Constat, cu părere de rău, ca sunteți animați de prejudecăți care evidențiază limitările dvs.
Vorbiți despre Spiritul Snagov fără a cunoaște realitatea. Și sunt mai multe elemente pe care le cunoașteți, dar le treceți în mod superficial cu vederea.
1. “Revoluția din decembrie 1989”. Dacă ne luăm după procurorul-propagandist, Bure-Pancho Villa, pardon Ranco, Ion Iliescu a fost diavolul pe pământ, confiscând revoluția românilor. Rahat cu apă rece! A fost o lovitură de stat, iar România era plină de subunități Spetnaz. Mai mult decât interesant faptul ca procurorul trece cu vederea prezența bolșevicilor. Nici dacă ar fi agentul GRU nu ar fi atât de subiectiv, pentru ca membrii GRU au o calitate: sunt inteligenți. Iar dl procuror nu este.
În concluzie, dacă Ion Iliescu a fost parte a unei lovituri de stat, ar trebui să-i facem statuie.
2. Mineriadă din iunie 1990. Iliescu doar ce câștigase prezidențialele la un scor zdrobitor. Întrebare: ce folos a avut din mineriada? Din semi-zeu a ajuns un paria internațional, iar România a fost izolată. În plus, pe plan intern au început în mod serios contestarea lui și divizarea societății. Ce a făcut Iliescu? În septembrie 1991, s-a deplasat în SUA, unde a avut o întâlnire cu Newt Gingrich, pe atunci președintele Camerei Reprezentanților. Un exponent de marcă al curentului anti-Rusia din Partidul Republican. Ce face acum Newt nu prezintă relevanță. În fine, discuție tête-à-tête destul de lunga, iar conținutul ei a fost cunoscut de un număr foarte mic de români.
Ce a urmat discuției? Pași mici dar constanți pro-vest, care au dus către Consensul Snagov. Pe plan extern, România erodează treptat izolarea, fiind puse la cale cu sprijin extern o serie de demersuri. Mai țineți minte cum a fost înlăturat Caraman de la conducerea SIE? Vă surprinde faptul ca Mihai Caraman s-a dat cu fundul de pământ ca sa afle ce au discutat Newt Gingrich și Ion Iliescu? Acesta a fost doar un exemplu.
3. Alegerile din 1996. În luna septembrie 1996, un general din SIE se deplasează în SUA pentru discuții la nivelul CIA. Mesajul primit: SUA ar dori să vadă o schimbare la nivel guvernamental, ca semn al democrației consolidate din Romania. În privința președintelui, nu ar exista vreo problemă dacă Ion Iliescu ar câștiga un nou mandat, asigurând astfel continuitatea parcursului pro-vest al României. Ce a urmat? Ion Iliescu pierde elegant prezidențialele, iar Vestul, inclusiv SUA, aplaudă și recunosc ca România a devenit un stat democratic, racordat la standardele occidentale.
4. Președinția Constantinescu – reforme și începerea negocierilor de aderare la UE. Ion Iliescu susține în continuare linia pro-vest, chiar dacă critică demersurile de politică internă. Doar erau de criticat nu-i așa?
5. Al doilea mandat full al lui Iliescu. Momentul cel mai semnificativ – 11 septembrie 2001. La câteva ore (3-4) dupa ce Romania începe sa vadă la TV dezastrul din SUA, Ion Iliescu decide și da alarma: statul român va acorda orice fel de sprijin părții americane, armata și serviciile secrete primind mandat clar și ferm să colaboreze deplin cu omologii de peste ocean. Astfel, aderarea la NATO devine treptat realitate, iar din 2003 suntem membrii. În paralel, se rezolvă și problema aderării la UE.
Veți spune ca marinarul bețiv a semnat tratatul de aderare la UE. Așa o fi, dar negocierile de aderare erau deja finalizate, iar tratatul parafat, ceea ce semnifică faptul ca semnarea a fost doar o ceremonie. Dacă mă contraziceți, puteți avea doar două destinații: Balaceanca sau Moscova.
5. Factori perturbatori:
A- ingerința britanică la începutul anilor ‘90. Grăbiți, britanicii au forțat aducerea Regelui Mihai în România, ținând cont doar de interesele lor. Efectul: compromiterea ideii monarhice. Păcat nu-i așa? Dar nu ne putem mira, în condițiile în care britanicii au trădat-o pe verișoara primară a regelui lor în 1916.
B – jocul Moscovei. Bolșevicii ne-au servit multe lovituri, unele dintre ele fiind puse în mod inteligent în sarcina lui Iliescu. Așa a fost cu evenimentele de la Târgu Mures, prima mineriadă. În problema cu flota comercială, s-a văzut implicarea directă a marinarului bețiv. Vreți să continuăm? Continuăm cu aducerea la putere a marinarului bețiv, care devine președinte la finele lui 2004.
Ca să concluzionăm: recomand mai multă prudentă în afirmații și analize, mai ales când nu cunoașteți toate datele. Unele informații, relevante pentru cunoașterea adevărului, nu vor fi publicate vreodată. Așa ca lăsați prejudecățile și umorile la o parte și încercați să vedeți realitatea. Nu este necesar să construiți imagini false, ca doar nu sunteți plătiți de javrele de la Moscova. Sau sunteți?
Spiritul de la Snagov a existat și a fost benefic, pentru ca a dus la obținerea unor beneficii majore si pe termen lung pentru România. Iar meritul principal revine lui Ion Iliescu și Pe Se De. Ce ironie, hai ca mor de ras! Un comunist și “ciuma roșie” au făcut acest bine României? Nu pot să cred! Înseamnă ca lumea era cu susul în jos, dar era mult mai bine! Sau de fapt era normalul, respins în mod cretin astăzi!?
Nu sunt fanul lui Ion Iliescu sau al PSD, cu atât mai mult cu cât nu am fost implicat în politică. Mi-a fost interzis de lege și am respectat interdicția. Chiar provin dintr-o familie cu vederi monarhiste, dar asta este viața. Dar toate aceste lucruri nu mă împiedică să văd realitatea, aceea adevărată, nu cea falsificată, inclusiv ca urmare a ingerinței Estului. Dacă vrem viitor, trebuie să ne cunoaștem trecutul!
Cogito ergo sum!