1.Refugii
Nu știu dacă Aici nu se simte, piesă în două personaje scrisă și transformată în spectacol de Lia Bugnar, a fost anume scrisă pentru Ofelia Popii și Ciprian Scurtea. Știu doar că ea li se potrivește foarte bine. Cei doi actori interpretează excelent două personaje, un bărbat și o femeie, care dacă s-ar fi întâlnit la timp, ar fi putut demonstra că povestea dintre Romeo și Julieta ar fi avut oarecare șanse să se termine și bine.
Viața a vrut însă cu totul altfel. Cei doi se întâlnesc, firește, tot din întâmplare, când el e căsătorit, iar ea se află, cum se spune, într-o relație. Căsătoria bărbatului nu e chiar ceea ce trebuie, Edith, soția lui, e posesivă, geloasă, agresivă, dominatoare. Nu îi îngăduie soțului ei nici cea mică libertate. Nu îi permite acestuia să păstreze un cățel pe care Bărbatul l-a numit absolut bizar doar Câine și asta spre a nu se atașa prea mult de el. Bănuiește că ar putea oricând să-l piardă. Că va trebui cândva să renunțe la el. De vină fiind capriciile soției. Relația în care se află femeia este și ea cum nu se poate mai toxică. Partenerul său de viață nu împarte cu ea bune și rele. Vede în ea doar un simplu obiect în ale cărui reguli de funcțiobare figurează obligația de a arăta cât mai bine,. Așa că femeia se pregătește în vederea unei operații al cărei scop este mărirea sânilor.
Cei doi se întâlnesc în timp ce el se întoarce de la seviciu, obligat fiind să fie absolut punctual la o întâlnire planificată cu soția, iar ea se îndreaptă înspre clinica unde ar urma să își mărească sânii. Intervine însă ceva, ceva de bine care le permite celor doi să fugă din lumea toxică în care trăiesc pentru câteva ore. Să se refugieze, să scape de tot ceea ce îi apasă. Intră în discuție, abordează teme banale, încep să se cunoască, să se placă. Numai că, din păcate, firul se rupe. Pare a se reînnoda în ultimul tablou al piesei. Al patrulea. Asta după ce în cel de-al doilea îl vedem pe El la serviciul de Taxe și impozite, încercând să plătească taxa aferentă păstrării locului de veci, iar în al treilea ne reîntîlnim cu Ea. Venită să aducă alinare și un pic de bucurie unor copii internați într-o clinică de Oncologie căreia și ea i-a fost pacientă. Ambii au 80 de ani. Se recunosc, își reactualizează poveștile de viață. Par că, dacă nu au avut șansa de a fi Romeo și Julieta, ar putea fi eventual Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie.
Piesa scrisă de Lia Bugnară e ciudată. Ciudată și frumoasă. La început lasă impresia că ar fi un absurdoid. Nu este. Istorisește o seamă de întâmplări la urma urmei teribil de triste, dar care în spectacol stârnesc râsul spectatorilor. Și aceasta fiindcă cei doi actori din distribuție au extraordinara știință de a-și face personajele să vorbească despre ele simplu, fără patetisme, împăcate cumva cu sine, cumva naiv, mereu autoironic.
Regia Liei Bugnar este simplă. Este centrată pe potențarea jocului actorilor. Într-un decor minimalist, cum se spune astăzi, Ofelia Popii și Ciprian Scurtea joacă autenticitatea vieții.Cu bunele și relele ei. Și mai ales cu întârzierile care nu se știe chiar foarte bine dacă mai pot fi recuperate. Excelent, emoționant finalul. Cu dansul pe cântecelul ce vorbește despre o fată și un om de zăpadă, Cu întoarcerea la frumusețea iernii și la aceea a copilăriei. A începuturilor.
Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu și Teatrul LUNI de la GREEN HOURS din București
AICI NU SE SIMTE– Un spectacol de Lia Bugnar
Lumini: Sergiu Pașcalău
Sunet: Cătălin Scheau
Machiaj: Elena Vlad
Manageri de proiect: Denisa Bar și Claudia Maior
Cu: Ofelia Popii și Ciprian Scurtea
2.Vizitele neamțului Alois
În urmă cu vreo câțiva ani, dacă țin eu bine minte cinci, în oferta Festivalui Național de Teatru care s-a desfășurat atunci online, a figurat și spectacolul intitulat Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois. Montat de regizorul Andrei Măjeri la Reactor- Centru de creație și experiment. Un spectacol în doar două personaje, Mamă și Fiu, pe care viața i-a obligat să traverseze o situație absolut excepțională.
Mama, până mai deunăzi o actriță de mâna întâi, vedeta incontestabilă a trupei, a început să fie vizitată la început discret, pe urmă din ce în ce mai agresiv, de cel pe care ea însăși îl numește la început cu o amară ironie neamțul Alois. Problema, adică pierderile de memorie ale actriței, boala Alzheimer, s-a manifestat însă acut în cursul unei reprezentații care a uimit pe toată lumea. Nu, nu a fost vorba despre o banală uitare de replici, ci pur și simplu despre faptul că actriței, care în spectacolul de atunci se numea Nagy Eszter, până mai deunăzi atât de familiarul spațiu al scenei i s-a părut deodată complet străin. Pur și simplu, Eszter nu a mai conștientizat unde se află. Presa a scris neiertător despre incident, actrița a început să fie asaltată de telefoane care din ce în ce mai insistent îi cereau să comenteze situația. Conducerea Teatrului a decis să îi pună ceea ce se numește o dublură, în realitate un mod elegant de o scoate pe fosta vedetă definitiv din distribuție. Alarmat, fiul, un IT-ist de marcă, vine să își viziteze mama, înțelege rapid ce se întâmplă. Hotărăște să lase baltă tot și să îi stea alături femeii a cărei suferință se amplifică.
Piesa, scrisă de Cosmin Stănilă, un tânăr și brav actor al Teatrului Național Lucian Blaga din Cluj-Napoca, ca și spectacolul regizat de talentatul, impetuosul, nărăvașul Andrei Măjeri, spectacol în care rolul Nagy Eszter era excepțional jucat de binecunoscuta actriță Kató Emöke de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, m-au interesat mai mult nu atât prin felul în care urmărea evoluția bolii, ci prin rafinamentul felului în care observa dinamica relației Mamă-Fiu. Interesul meu s-a manifestat constant și atunci când am văzut spectacolul pe viu, live, cu ocazia Festivalului de Teatru de la Oradea.
Respectiva dinamică este descusută prioritar, atent, cu măsură, subtil și în spectacolul Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu. Spectacol regizat de însuși Cosmin Stănilă, Care a modificat titlul piesei în Dincolo de uitare, schimbarea indicând pe ce palier s-a concentrat interesul regizorului Acesta a operat minime modificări în text (actrița se numește acum Ioana Dobrescu, fiul ei se cheamă pe mai departe Chris) și și-a concentrat atenția asupra lucrului cu actorii.
Toată acțiunea se petrece în apartamenul Ioanei Dobrescu. Un apartament alb, aseptic, care are ceva din felul de a fi al camerelor de spital. Avem de-a face cu o scenografie sugerată de Oana Micu.
Diana Văcaru-Lazăr, o actriță cu multă experiență, joacă excelent tragedia pe care o traversează Ioana. Personajul ei înțelege repede ce i se întâmplă, lasă impresia că s-ar împăca cu situația. Pe care o privește și trist, și ironic. Simptomatic în acest sens felul în care actrița joacă în fața fiului său discursul pregătit în vederea Galei la care ar urma să primească premiul pentru întreaga activitate. Diana Văcaru-Lazăr dozează cu măsură ravagiile pe care le face mai întâi în mintea, apoi în corpul fostei mari actrițe boala. În rolul fiului, l-am urmărit cu mare bucurie pe foarte tânărul actor Radu Costea. Pe care îl știu deja de vreo doi sau trei ani și căruia acum am putut să îi observ progresul. Un progres absolute vizibil, Radu Costea construiește un Chris inteligent, înțelegător, loial, cald, omenos. Care nu îngroașă drama pe care și el însuși o parcurge. Chris este și puternic, și vulnerabil, iar momentele de vulnerabilitate sunt cumpănit jucate. Fără excese. La fel cum e jucat și emoționantul final. Bine potențat de muzica de scenă compusă de Radu Dogaru. Și el actor al Teatrului Național din Cluj-Napoca.
Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu
DINCOLO DE UITARE de Cosmin Stănilă
Regia: Cosmin Stănilă
Muzica originală: Radu Dogaru
Consultant scenografie: Oana Micu
Mișcare scenică:Filip Stoica
Animație video: Tony Macpela
Sunet:Alex Androniciuc
Lumini:Sergiu Pașcalău
Manger de proiect: Denisa Bar și Claudia Maior
Cu: Diana Văcaru Lazăr și Radu CosteaDestine întretăiate
3. Destine întretăiate
Cum nu se poate mai derutante, însă deliberat imaginate astfel, și titlul, și începutul spectacolului regizat de Cristian Ban la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, cu actori ai ambelor secții, pe baza textului scris de Elise Wilk. Inițial, Union Place te duce cu gândul nu doar la un spațiu de întâlnire, ci și la ceva vesel. Iar când spectacolul începe cu un mare șlagăr (știți, ceva de genul melodii de ieri, succese și azi) cântat și dansat de întreaga distribuție, având-o ca solistă pe Emőke Boldizsár,interpreta Danielei, cântăreața cu carieră aproximativă, după care îl vedem pe Daniel Plier, viitorul interpret al profesorului pensionar Walter, în ipostază de comper, ți se conturează în cap ideea că urmează să vezi ceva în gen cabaretisc ori construit în formula generoasă, citește atoate permisivă, a teatrului în teatru.
Numai că spectacolul nu este nimic sau aproape nimic din toate acestea. Deși relativ des, în cursul lui, se râde pe replică, uneori chiar pe situația dramatică, Union Place vorbește despre lucruri cum nu se poate mai serioase. Foarte adesea triste. Despre trecutul și prezentul a șapte oameni, de etnii diferite, vorbitori de română, engleză sau germană care trăiesc în trei locuri diferite din Europa. În Sibiul din anul 1986 ca și în cel din 2023, în Luxemburgul din 2023 și în Viena anului 2022.
Mariana (Serenela Mureșan) și Rudy (Viorel Rață) s-au cunoscut și au trăit o poveste de iubire în anul 1986. Rudy, între altele săturat să tot explice forurilor din perioada comunistă de ce a expediat o scrisoarea postului de radio Deutsche Welle, plănuiește să treacă ilegal frontiera și să ajungă în Germania. Mariana la început ezită, iar mai apoi refuză. Vor avea mai departe propria viață și nu se vor reîntâlni decât în anul 2023. Asta după ce Rudy și-a pierdut în urmă cu un an fiul pe nume Darius și după ce a aflat că, din relația lui cu Mariana, s-a născut un copil. Despre care nici femeia, nici bărbatul nu mai știu acum nimic.
Daniela (Emőke Boldizsár), și ea la origine sibiancă, dornică de carieră muzicală, și-a părăsit cu mulți ani în urmă și soțul, pe care acum îl urăște de moarte, și țara, și fiul pe nume Alex (Patrick Imbrescu), s-a recăsătorit cu un profesor universitar la pensie pe nume Walter (Daniel Plier), evident mult mai simpatic decât Serebreakov al lui Cehov. Așteaptă vizita lui Alex care are pe conștiință un omor din culpă a cărui responsabilitate și-a asumat-o mult hulitul tată. E vorba despre o vizită în cursul căreia vor interveni neașteptate răsturnări de situație.
Sophie (Olga Török) îl cunoaște întâmplător pe aeroportul din Viena pe mult mai tânărul, pe deja amintitul Darius (Gyan Ros), are cu el o aventură, în pofida faptului că e căsătorită cu un anume Sven. Peste doar o lună, Sophie, care se va dovedi că e fiica lui Walter, ar urma să devină mama unui copil pe care nu l-a purtat în pântec (de aici metafora globului pământesc purtat în brațe de actriță), cuplul recurgând la serviciile unei mame purtătoare. Se va despărți intempestiv de Darius fără să știe că e însărcinată.
E vorba, așadar, despre o poveste cu multe sertărașe, sugerate și de decorul maroniu semnat de Andreea Săndulecu. Regia lui Cristian Banu explorează cu multă atenție, cu empatie sertărașele în chestiune, descoperind în el o umanitate complexă, tristă, uneori egoistă, alteori ultragiată, marcată de tot felul de fapte din trecut. Cei șapte actori își joacă profesionist rolurile. Nu exagerează, nu dramatizează excesiv, nu cad în melodramă sau în dramoletă. Spectacolul e dinamic, e viu, te cucerește și te pune pe gânduri. Plasează în felurile chipuri întrebarea fundamentală. Ce facem noi cu viața noastră?
Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu
UNION PLACE de Elise Wilk
Regia: Cristian Ban
Scenografia: Andreea Săndulescu
Light design: Cristian Niculescu
Grafică: Alin Danila
Foto: Vlad Dumitru
Subtitrare: Antonia Ecaterinescu
Manager proiect: Daria Ciobanu
Cu: Olga Török (Sophie), Gyan Ros (Darius), Viorel Rață (Rudy), Serenela Mureșan (Mariana), EmőkeBoldizsár (Daniela), Daniel Plier (Walter), Patrick Imbrescu (Alex)
