Peisaje de Rucăr, așteptări mari și două legende ale progresivului la Bran Castle Jazz Festival
Prietenii știu că nu sunt un amator de jazz. Doar de blues și de rock. De toate felurile! Și totuși, iată-mă ajuns la un astfel de festival. Nu sunt un amator de jazz deoarece, în ultimele decade, jazzul a devenit adesea o muzică în care se adună tot felul de șmecheri care-și arată dibăcia tehnică, dar uită de cele mai multe ori de compoziție și de feeling. (Sau poate nu înțeleg eu această muzică, pentru că nu am studii în domeniu, ci doar audiiții…)
Așa am ajuns la a XIII-a ediție a Bran Castle Jazz Festival, atras de două nume care se aflau pe lista mea (nu prea scurtă) de „must see”. Numai ziua a doua a cuprins numele de care vă zic: Bill Bruford și Soft Machine (sau invers). Ambele sunt strâns legate de rock-ul progresiv pe care îl ascult de mai bine de 40 de ani.
Sâmbăta trecută, pe la ora 14, ne-am urcat în mașină ca să ajungem la 19 la Bran. Am ales traseul prin Câmpulung și Rucăr și, din nou, ne-am minunat de frumusețea peisajelor fabuloase. (Vă recomand cu căldură acest drum!) Am ajuns la timp, cu așteptări foarte mari de la orele de muzică care urmau. Nu cred că erau 100 de bilete vândute. Dar erau vândute cui trebuie. În rest, locul cântării (vai ce minunăție de peisaj, unde distanța dintre ”scenă” și public era umplută de un minuscul lac) era plin de muzicienii celor trei zile de festival, veniți să se minuneze de ce urma să se întâmple pe ”scenă”.
Bruford, tot la fel de precis și avangardist, alături de Pete Roth Trio
Prima trupă a fost una de tobar: Jens Düppe. Adică, după cum spuneam mai sus, niște șmecheri dibaci, fără feeling. Punct! A mers de deschidere…
Apoi a venit primul moment așteptat. Bill Bruford face parte dintr-un proiect nou: Pete Roth Trio. La primele două piese mi-am zis că doi „crăpușteni” și o „știucă” ne stau în față. M-am înșelat! Pete Roth (chitară) și Mike Pratt (bas) nu sunt deloc „crăpușteni”. Nu cred că Bill Bruford s-ar fi înhăitat cu niște începători mediocri. Coechipierii lui sunt la nivelul lui Steve Howe sau Chris Squire (Yes), respectiv Robert Fripp sau Tony Levin (King Crimson).
Mică istorie: Bill Bruford a fost membru fondator al formației Yes, din 1968 până în 1972, și a contribuit decisiv la definirea sunetului progresiv al trupei pe primele cinci albume. Nu pot să nu amintesc două dintre ele: Fragile și Close to the Edge. A plecat din Yes exact în momentul succesului comercial maxim, căutând provocări muzicale mai mari și mai multă libertate improvizatorică. Nu a plecat oriunde, ci la o altă trupă de excepție care a revoluționat rockul. În 1972 s-a alăturat King Crimson, unde a mai scos câteva albume memorabile: Larks’ Tongues in Aspic, Starless and Bible Black, Red și Discipline.
Nu m-am îndoit nicio clipă că stilul său de a bate – precis, dinamic și cu accente neașteptate – s-ar fi schimbat. Bruford are aceeași abordare experimentală, agresivă și inovatoare a tobelor, combinând rock-ul progresiv cu elemente de jazz și improvizație. Este același toboșar complex, ritmic și avangardist. Ascultându-l sâmbăta trecută m-am convins a mia oară, dar de data asta live, de reputația unuia dintre cei mai inventivi bateriști din rock.
Pete Roth Trio explorează un sunet dinamic, cu influențe de jazz, funk și improvizație liberă. Anul acesta au lansat albumul Group Chat. Bruford, la 78 de ani, rămâne activ și creativ în zona jazz-rock-ului experimental. Pot spune că e mai „verde” decât Santana, pe care l-am văzut anul trecut la Budapesta.
Sub umbra lui Dracula – de la UFO Club și Hendrix până la Thirteen
Dacă știți de Pink Floyd, trebuie să știți și de Soft Machine! S-au format cam în aceeași perioadă și au avut primul album în același an. Au fost colegi de scenă (au cântat în aceleași concerte) și au fost trupa de deschidere pentru câteva concerte ale lui Jimi Hendrix, pentru că au avut același manager. „Monștri sacri” sau „granzi” ai rockului progresiv ar fi epitete perimate. Muzica lor nu a fost prea cunoscută în Europa comunistă în anii ’70. Nu prea este nici acum, și ăsta e unul din motivele pentru care scriu despre ei.
Dintre membrii inițiali nu mai este niciunul în componența actuală, dar asta nu înseamnă mare lucru. Repertoriul de concert de azi cuprinde inclusiv prima piesă imprimată pe single-ul din 1966. E o performanță!
Din nou puțină istorie: Soft Machine a jucat un rol esențial în scena underground londoneză de la sfârșitul anilor ’60, alături de Pink Floyd la clubul UFO, și a împărțit managementul cu Jimi Hendrix Experience, pe care i-a însoțit în turneul nord-american din 1968. Trupa a fost una dintre pionierii rock-ului psihedelic britanic, apoi a influențat profund progresivul și jazz-rock-ul, devenind nucleul „scenei Canterbury”, din care au apărut și formații precum Caravan, Gong sau Matching Mole. Abordarea lor complexă și experimentală a rockului a lăsat urme pe generații de muzicieni de rock progresiv și fusion.
Astăzi Soft Machine continuă să activeze cu o componență stabilă: John Etheridge (chitară, membru din 1975 și cel mai longeviv), Theo Travis (saxofon, flaut și clape, fost și în Gong), Fred Thelonious Baker (bas) și Asaf Sirkis (tobe). Trupa a lansat inclusiv în acest an albumul Thirteen, considerat extrem de bun.
România nu mai e ocolită: concerte mari, festivaluri de blues și trupe la care nici nu visam înainte de ’89
Ceea ce impresionează este faptul că, în ultima perioadă, au început să concerteze în România trupe de care nu am avut parte în anii ’70 și ’80. Motivele le știți. Până acum câțiva ani, trupele se opreau la Budapesta. Nu-mi dau seama dacă considerau că publicul de aici nu e pregătit. Dar de câțiva ani chiar au început să vină formații de rock complicat la care nici nu visam înainte de ’89.
Vă reamintesc de ce am scris când „am fost crimsonificat” acum câteva săptămâni: doi membri din King Crimson au reluat, după patru decenii, ceea ce cântau atunci, „beneficiind” de ajutorul lui Steve Vai și al toboșarului de la Tool, Danny Carey, sub numele de ”Beat”. Un alt concert memorabil a avut loc la Arenele Romane. Tot atunci aminteam că Bruford trebuia să vină la Gărâna. A venit și a revenit la Bran. Mare chestie. Înseamnă că i-a plăcut în România. Dar vă asigur că oricine (dintre artiști) a fost la Bran a rămas impresionat de cel puțin două lucruri: ambianța „Curții regale” unde s-a desfășurat festivalul și faptul că audiența știa exact la ce să se aștepte și era pregătită pentru zona de rock-fusion.
Păcat că zilele astea Crazy World of Arthur Brown se va opri la Sofia și nu va ajunge în București. (Vă recomand un weekend prelungit pe 20 septembrie la Sofia!) Apoi, pe 1 octombrie, la Cluj va concerta Deep Purple. Mărturisesc că nu pentru ei voi merge la acest concert. I-am văzut de patru ori. În deschidere vor cânta Jayler.
Jayler este una dintre cele mai promițătoare formații de rock clasic din Marea Britanie, o trupă tânără care reușește să aducă spiritul anilor ’70 în prezent fără să sune ca o simplă imitație. Cu riff-uri puternice, groove-uri de blues-rock și o energie live molipsitoare, combină autenticitatea sunetului de altădată cu o atitudine contemporană, proaspătă și sinceră. Influențele de Led Zeppelin, Queen și rock-ul britanic clasic sunt evidente, dar trupa le filtrează prin propriul caracter, reușind să sune atât familiar, cât și actual. Ceea ce impresionează cel mai mult este combinația de talent tehnic și pasiune autentică. Vocile solide, chitarele expresive și secțiunea ritmică precisă creează un sunet dens, energic și plin de personalitate. Au deja o prezență scenică convingătoare și un repertoriu care arată maturitate pentru vârsta lor. Sunt niște puști care au viitor și care trebuie văzuți (ascultați). Spun asta pentru că acum peste un an i-am văzut într-un club londonez cântând ca trupă de deschidere și am rămas profund impresionat. Merită să-i ascultați!
După cum observați (și după cum v-am obișnuit), nu am scris încă de blues. De câteva zile s-a închis și ultimul festival al verii: Blues in The Garden de la Dărmănești. Anul acesta am „beneficiat” de cinci interpreți din top 50 mondial – câțiva chiar din top 10: Dan Patlansky, Erick Steckel, Jamaal Richardson și Mike Zito, la care adaug Band of Friends. Aceasta este o formație dedicată celebrării muzicii legendarului Rory Gallagher, fondată de basistul său de lungă durată, Gerry McAvoy. Nu este un simplu tribut, ci o continuare autentică a spiritului blues-rock pe care Gallagher l-a definit, cu muzicieni care au cântat efectiv alături de el (printre care și toboșarul Brendan O’Neill). Deci un alt tribut făcut de niște mari meseriași.
Dar să știți că festivalurile de blues din 2026 nu s-au încheiat. Urmează din nou Brașovul. Transilvania Blues Festival va aduce la Brașov trei zile intense de blues, desfășurate între 25 și 27 septembrie la Bastionul Artiștilor (Bastionul Țesătorilor). Festivalul trece într-un spațiu outdoor emblematic al orașului. Trebuie scos în evidență Chris Rand and the Heavy Echo din Marea Britanie (care cu două zile înainte va cânta și în The Pub-ul bucureștean „de la coada calului”). De asemenea, va fi și o seară specială dedicată producției originale Blüesferatü – Eine Symphonie des Blues, un cine-concert care combină filmul, hologramele și muzica live. (Veniti și in Bucuresti cu spectacolul acesta!)
Nu mai amintesc de Brezoi. Anul ăsta a fost mai bine decât anul trecut. La anul va fi mult mai bine decât anul ăsta, deoarece vor fi prezenți Joe Bonamassa și Beth Hart.
Așa că… stay tuned!
