Timpul pe care îl trăim este unul al războiului. De mai mult de un deceniu, din clipa în care Rusia a atacat Ucraina, spre a anexa Crimeea şi teritoriile din est, pacea nu mai este decât o iluzie: confruntarea militară redevine realitatea pe care nu o mai putem ignora.
În Ucraina, ca şi în Iran, perspectiva păcii este din ce în ce mai îndepărtată. Cele două teatre de operaţii sunt legate prin mii de fire şi ele participă la un tablou cu mult mai vast, cel desenat de puterile revizioniste. Ambiţia Rusiei de a deveni imperiul care domină continentul se întâlneşte cu voinţa Iranului teocratic de a lua în stăpânire căile de comerţ globale, stabilind o nouă realitate prin intermediul şantajului şi al terorii.
Peisaj după bătălie
Ambele cazuri ilustrează, dramatic, limitele diplomaţiei şi ale dreptului internaţional. Pentru Rusia, pacea echivalează cu anihilarea Ucrainei, în vreme ce Iranul nu poate renunţa la linia politică ce defineşte natura regimului, aceea de ordin totalitar şi revoluţionar.
Războaiele epocii noastre sunt, aşadar, alimentate de o logică ce face imposibil compromisul. În forme diferite, Rusia şi Iranul sunt confruntate cu o provocare similară. Eşecul militar nu este o opţiune, de vreme ce arhitectura lor interioară se întemeiază pe despotism şi pe coerciţie. Vladimir Putin nu poate supravieţui unei înfrângeri, în vreme ce teocraţia din Iran este obligată să ducă până la capăt programul de înarmare nucleară.
Şi cum se poate imagina finalul unui război, în absenţa unei victorii militare decisive sau a negocierii care să ofere aparenţa unui acord acceptabil ambelor părţi? Iată întrebarea ce se naşte pe acest fundal de anxietate colectivă. Eşecul memorandumului de înţelegere dintre Iran şi Statele Unite este imaginea incapacităţii de a dialoga cu un regim revoluţionar şi autocratic. Regimul de la Teheran nu este şi nu poate fi un stat care să se adapteze pragmatic.
Pentru Statele Unite, reluarea atacurilor împotriva Iranului nu poate fi începutul unui război de durată: calendarul alegerilor pentru Congres exercită o presiune politică asupra preşedintelui Trump. Umbra lungilor ani de lupte din trecut, în Irak şi în Afganistan, se întinde asupra prezentului: extragerea din acest conflict va fi o prioritate pe măsură ce ne vom apropia de noiembrie 2026.
Moartea soldaţilor americani în atacul iranian îndreptat asupra bazelor din Iordania este un alt semn al intensificării ce poate anunţa reluarea războiului. În măsura în care Statele Unite au definit un ţel politic al acţiunii lor, acesta este împiedicarea Iranului de a avea acces la o armă nucleară şi eliminarea potenţialului de şantaj exercitat asupra strâmtorii Ormuz.
Dar asemenea obiective implică, în realitate, o schimbare de regim la Teheran. Continuitatea teocraţiei reprezintă punctul de plecare al unui efort viitor de înarmare. Coexistenţa dintre Iranul totalitar şi vecinii săi arabi este imposibilă. Semnificativ, nu Israelul este vizat de rachete, ci naţiunile din Golf şi Iordania. Iranul a iniţiat un război nedeclarat împotriva acestor state. Supravieţuirea Iranului, în forma sa actuală, subminează orice tentativă de pacificare a regiunii. O campanie militară care ar lăsa intact edificiul din Iran ar fi un eşec. Dilema administraţiei Trump o evocă pe aceea a predecesorilor săi. Dificultatea de a gestiona dosarul care îşi are originile în catastrofa din 1979 este evidentă. Cât despre poporul iranian (cel pe care avocaţii de circumstanţă ai teocraţiei îl descriu ca fiind strâns unit în jurul cadavrului conducătorului iubit), acesta este captivul unei ordini ce atinge ferocitatea controlului nazist. Prăbuşirea Iranului teocratic este de neimaginat fără declanşarea unei revolte interne. Un scenariu sirian de conflict civil nu poate fi niciodată exclus.
Teatrul european creat de invazia Rusiei este modelat de o dublă dinamică. Pe de o parte, îngheţarea liniilor terestre. Pe de altă parte, intensificarea confruntărilor aeriene: miza este, pentru Ucraina, pătrunderea cât mai adânc în teritoriul inamic, spre a crea condiţiile pentru slăbirea lanţurilor logistice. Război de epuizare, război marcat de crimele ruse împotriva populaţiei civile, războiul din Ucraina nu poate fi, deocamdată, nici îngheţat, nici întrerupt. Existenţa Ucrainei este însuşi obstacolul care blochează înaintarea imperială rusă: hecatomba umană este doctrina de luptă a Federaţiei Ruse. Dispreţul pentru viaţa omenească face parte din moştenirea genomului stalinist.
Viitorul care ni se înfăţişează este, aşadar, unul al ambiguităţii şi al neliniştii. Războaiele epocii noastre nu par să poată fi oprite: ele pot cunoaşte momente de scădere a intensităţii, dar nu se pot apropia, deocamdată, de un sfârşit.
Supravieţuirea Iranului, ca regim totalitar, este calea spre alte confruntări militare: speranţa naşterii unei alte conduceri pe ruinele celei vechi este doar o iluzie. Iranul nu poate renunţa la ceea ce îl defineşte, amestecul de mesianism şi de teroare.
Cât despre Rusia, impasul de pe câmpul de luptă nu va conduce la creşterea flexibilităţii diplomatice: speranţa victoriei militare este încă prezentă în imaginarul tiraniei de la Moscova.
Un asemenea timp al războiului impune o datorie aroniană de luciditate. Înarmarea este, de acum înainte, garanţia libertăţii, iar alianţele dintre naţiuni sunt, mai mult ca oricând, vitale, de vreme ce izolarea sau neutralitatea sunt doar opţiuni suicidare. Spre a evita un război general este nevoie de curajul colectiv al descurajării. Pacea se poate întemeia doar pe realismul care exclude naivitatea oarbă: vremea alegerilor a sosit pentru naţiunile noastre.
…puterile revizioniste…
in primul rind nu sint puteri, nici democratii si nici rivnite (unde ai vrea sa traiesti), doar clepocratii (aidoma romaniei de azi si regimului barbar ceausist de ieri ai carui piloni sint/au ramas aceiasi : justitie/militie/securitate/armata). pe ce ar trebui sa ne concentram? pe sistemele anacronice in extindere, bazate pe manipulare, incultura, amoralitate, viclenie si hotie, ce nu mai sint capabile sa faca o selectie reala a valorilor.
Trebuie recunoscut că performanța acestor sisteme militare totalitariste este cu totul excepțională, chiar în prezența unei explozii a distribuției de informație. O mână de kaghebiști și câteva unități militare să reducă la tăcere 140 de milioane de oameni? Țesătura puterii militarizate funcționează perfect atunci când reușește să inducă în mintea celor fără de putere perspectiva morții ca o consecință la nesupunere și opinie separată. Frica transformă omul din persoană în obiect utilitar. Peste un milion de oameni au fost trimiși la moarte de către Putin, iar reacția de împotrivire, de protest este nulă. Dacă în antisemitism cazi fără oprire în frică te reduci până la condiția de ustensila altuia.
(Off-topic)
I.Mișto cum vin din trecut (21 iulie) comentariile.
II.Chestia cu înarmarea seamănă cu cererea de a se produce mai multă energie(e lansată recent și o petiție locală de o asociație care posibil să fi ajuns la a nu-și mai aparține).
Dac-ar include stocare, distribuție, ok.
“ Pacea se poate fonda doar pe realismul ce exclude naivitatea oarbă…”
Intr-adevăr, forțele revizioniste, de la Rusia care atacă Ucraina, la SUA care vrea Groenlanda, ori la Israelul Mare, au adus omenirea într-un impas.
Pe de o parte, se află conducători autoritari care prin conflict și anexare de teritorii își mențin pozițiile în plan intern. Pe de altă parte suntem noi, victimele lor, care suportam amenințări ale securității și crize economice.
Problema este ca nimeni nu știe cum s-ar putea ieși din situația aceasta.
Un conflict generalizat ar fi o cumplită soluție.
Și cred ca nici o anexare de teritorii de către Rusia, SUA, ori Israel nu merita o astfel de “soluție”, cu efecte catastrofale pentru întreaga planetă.
Nu stiu de ce va temeti atat de un conflict generalizat. Ultimul conflict generalizat (WW2) a condus la o perioada de pace de zeci de ani, miliarde de oameni au iesit din influenta unor tari autoritare si si-au recuperat independenta sau suveranitatea. Prosperitatea si pacea din Europa a fost posibila doar prin invatarea unor lectii dure despre capcanele autoritarismului si nationalismului, despre necesitatea cooperarii si compromisului.
Problema cu anexarile e ca nu imbunatatesc echilibrul de putere, il inrautatesc. Daca Rusia cu 140+ milionane cetateni pune probleme actual, cum ar fi sa anexeze Ucraina si apoi restul republicilor sovietice. Ar depasi cordonul Polonia-Ucraina care protejeaza mare parte din Europa continentala si ar pune o presiune imensa pe tarile mici din est si centru, subjugandu-le pe rand. Pentru ca Rusia are nevoie permanenta de cuceriri, de tensiuni cu un inamic extern care sa mentina coeziunea artificiala intre popoarele eterogene din componenta ei.
Israelul e ferm pe drumul pe care s-au aflat nazistii, prin dezumanizarea si transformarea in bloc in inamici a civililor din teritoriile ocupate.
SUA are potentialul de a deveni cea mai mare problema de securitate a lumii, peste Rusia si China. Planurile de anexare a Groenlandei, fortarea Canadei in a deveni un stat al SUA, interventii militare neprovocate in America Centrala si de sud, amestecul in alegerile interne din tarile democratice, incurajarea nedisimulata a desfiintarii UE, toate indica un potential de autoritarism imens, la care nu avem decat un singur raspuns, unitate, cooperare, aliante, inarmare. Si zero toleranta pentru incalcarea dreptului international.
,,Timpul pe care îl trăim este unul al războiului”
Ce cugetare profunda! Omenirea a trait, din cauza naturii umane, numai astfel de timpuri.
Daca iei acest articol si schimbi protagonistii este perfect adevarat din Egiptul antic pana in Franta napoleoniana si URSS-ul lui Lenin.
Un alt articol mobilizator marca Statomir care-l uita, din intmplare, pe unul din declansatorii acestei nebunii si anume Trump, liderul conservatoriilor MAGA si al fostei luni libere, care definiti ideologic sunt la fel ca rusii sau iranienii – cei care sunt impotriva noastra trebuie eliminati!
„Treceți, batalioane …….,
La arme cu frunze și flori,
V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații,
Cu inima la trecători.”
– zice propagandistic autorul.
bun articol, dar parca e neterminat! Cum ar trebui sa procedeze celelalte tari, tari care momentan sunt oarecum neimplicate direct in razboaie? Sa sustina una sau alta din parti, ma rog in numele dreptatii, sau in numele anumitor interese, sau ce sa faca? Pt ca marele pericol e excaladarea, din nefericire s-a mai intimplat, la nivel mondial.
@neamtu tiganu _ “… din nefericire s-a mai intimplat, la nivel mondial”
Tocmai pentru ca s-a mai întâmplat și am văzut consecințele, rațional din partea statelor neimplicate direct în război este să promoveze pacea.
Doar ca acest lucru este dificil atunci când unul dintre statele cu discurs revizionist este cel cu cea mai puternică economie și cea mai puternică armată din lume.
Iar atacul SUA asupra Iranului (știm ca Iran este un stat teocratic dictatorial, care sprijină Rusia în invadarea Ucrainei etc.) a avut loc doar pentru a sprijini atacul israelian. Așa au declarat inclusiv oficiali americani.
Prin urmare, implicarea altor state (UE NATO) este nu doar contrară dreptului internațional, ci de-a dreptul irațională.
Eu văd rațională și necesară despăgubirea statelor care suferă consecințele atacarii Iranului, de către statele atacatoare.
Traim un timp al razboiului din cauza unui nebun!
Mulțumesc pentru analiză. Extrem de adevărat. Dictatorii nu au alte șanse decât să fie agresivi, criminali. Să sperăm că lumea civilizată îi va învăța o lecție. Vor intra în istorie pătați de sânge nevinovat.
Domnule, din nou m-ați clonat. Chiar nu vă înțeleg.
Pace sau război? Păi pacea înseamnă război și războiul înseamnă pace. A se reciti romanul „1984” al lui Orwell.
Sa crezi ca războiele aduc prosperitate și stabilitate este o idee bizara. Ultimul război mondial a produs zeci de milioane de victime, în special civile. Distrugeri materiale fără precedent, crime oribile, deplasări de populații, frontiere mutate artificial, etc.
Pima victima a războiului este adevărul. Și o consecință imediata, indiferent de tipul de regim, dictatorial sau democratic este restrângerea liberării cetățenilor.
„Pacea se poate întemeia doar pe realismul care exclude naivitatea oarbă: vremea alegerilor a sosit pentru națiunile noastre”.
Vă rog mult să mă iertați domnule Stanomir, dar nu văd conducerea țării noastre a fi una în stare să aleagă calea cea bună. Dimpotrivă. Ne împotmolim în lâncezeală, oportunism și amatorism notoriu. Noi nu avem politicieni. Și cei care le țin locul nu vor fi în stare să facă decât aceeași ștearsă figură ca aceea a clasei politice din interbelic.
Avem tradiție, după cum se poate vedea, la lipsa de caracter a națiunii în general și a clasei politice în particular.
Rămânem jena, urdoarea și rușinea Europei. 💔