Timpul pe care îl trăim este unul al războiului. De mai mult de un deceniu, din clipa în care Rusia a atacat Ucraina, spre a anexa Crimeea şi teritoriile din est, pacea nu mai este decât o iluzie: confruntarea militară redevine realitatea pe care nu o mai putem ignora.
În Ucraina, ca şi în Iran, perspectiva păcii este din ce în ce mai îndepărtată. Cele două teatre de operaţii sunt legate prin mii de fire şi ele participă la un tablou cu mult mai vast, cel desenat de puterile revizioniste. Ambiţia Rusiei de a deveni imperiul dominând continentul se întâlneşte cu voinţa Iranului teocratic de a lua în stăpânire căile de comerţ globale, stabilind o nouă realitate prin intermediul şantajului şi al terorii.
Peisaj după bătălie
Ambele cazuri ilustrează , dramatic, limitele diplomaţiei şi ale dreptului internaţional. Pentru Rusia, pacea echivalează cu anihilarea Ucrainei, în vreme ce Iranul nu poate renunţa la linia politică care îi defineşte natura regimului, aceea de ordin totalitar şi revoluţionar.
Războaiele epocii noastre sunt, aşadar, alimentate de o logică ce face imposibil compromisul. În forme diferite, Rusia şi Iran sunt confruntate cu o provocare similară. Eşecul militar nu este o opţiune, de vreme ce arhitectura lor interioară se întemeiază pe despotism şi pe coerciţie. Vladimir Putin nu poate supravieţui unei înfrângeri, îm vreme ce teocraţia din Iran este obligată să ducă până la capăt programul de înarmare nucleară.
Şi cum se poate imagina finalul unui război, în absenţa unei victorii militare decisive sau a negocierii care să ofere aparenţa unui acord acceptabil ambelor părţi? Iată întrebarea ce se naşte pe acest fundal de anxietate colectivă. Eşecul memorandumului de înţelegere dintre Iran şi Statele Unite este imaginea incapacităţii de a dialoga cu un regim revoluţionar şi autocratic. Regimul de la Teheran nu este şi nu poate fi un stat care să se adapteze, pragmatic.
Pentru Statele Unite, reluarea atacurilor împotriva Iranului nu poate fi începutul unui război de durată: calendarul de alegeri pentru Congres exercită o presiune politică asupra Preşedintelui Trump. Umbra lungilor ani de lupte din trecut, în Irak şi în Afghanistan, se întinde asupra prezentului: extragerea din acest conflict va fi o prioritate pe masură ce ne vom apropia de noiembrie 2026.
Moartea soldaţilor americani în atacul iranian îndreptat asupra bazelor din Iordania este un alt semn al intensificării ce poate anunţa reluarea războiului. În măsura în care Statele Unite au definit un ţel politic al acţiunii lor, acesta este împiedicarea Iranului de a avea acces la o o armă nucleară şi eliminarea potenţialului de şantaj exercitat asupra strâmtoriii Ormuz.
Dar asemenea obiective implică, în realitate, o schimbare de regim la Teheran. Continuitatea teocraţiei reprezintă punctul de plecare al unui efort viitor de înarmare. Coexistenţa dintre Iranul totalitar şi vecinii săi arabi este una imposibilă. Semnificativ, nu Israelul este vizat de rachete, ci naţiunile din Golf şi Iordania. Iranul a iniţiat un război nedeclarat împotriva acestor state. Supravieţuirea Iranului, în forma sa actuală, subminează orice tentativă de pacificare a regiunii. O campanie militară care ar lasă intact edificiul din Iran ar fi un eşec. Dilema administraţiei Trump o evocă pe aceea a predecesorilor săi. Dificultatea de a gestiona dosarul care îşi are originile în catastrofa din 1979 este evidentă. Cât despre poporul iranian, ( cel despre care avocaţii de circumstanţă ai teocraţiei îl descriu ca fiind strâns unit în jurul cadavrului conducătorului iubit) acesta este captivul unei ordini ce atinge ferocitatea controlului nazist. Prăbuşirea Iranului teocratic este de neimaginat fără declanşarea unei revolte interne. Un scenariu sirian de conflict civil nu poate fi niciodată exclus.
Teatrul european creat de invazia Rusiei este unul modelat de o dublă dinamică. Pe de o parte, îngheţarea liniilor terestre. Pe de altă parte, intensificarea confruntărilor aeriene: miza este, pentru Ucraina, pătrunderea cât mai adânc în teritoriul inamic, spre a crea condiţiile pentrui slăbirea lanţurilor logistice .Război de epuizare, război marcat de crimele ruse împotriva populaţiei civile, războiul din Ucraina nu poate fi, deocamdată, nici îngheţat şi nici întrerupt. Existenţa Ucrainei este însuşi obstacolul care blochează înaintarea imperială rusă: hecatomba umană este doctrina de luptă a Federaţiei Ruse. Dispreţul pentru viaţa omenească este însăşi parte din moştenitea genomului stalinist.
Viitorul care ni se înfăţişează este, aşadar, unul al ambiguităţii şi al neliniştii. Războaiele epocii noastre nu par să poată fi oprite: ele pot cunoaşte momente de scădere a intensităţii, dar nu se pot apropia, deocamdată, de un sfârşit.
Supravieţuirea Iranului, ca regim totalitar, este calea spre alte confruntări militare: iluzia naşterii unei alte conduceri de pe ruinele celei vechi este doar o iluzie. Iranul nu poate renunţa la ceea ce îl defineşte, amestecul de mesianism şi de teroare.
Cât despre Rusia, impasul de pe câmpul de luptă nu va conduce la creşterea flexibilităţii diplomatice- speranţa victoriei militare este încă prezentă în imaginarul tiraniei de la Moscova.
Un asemenea timp al războiului impune o datorie aroniană de luciditate. Înarmarea este, de acum înainte, garanţia libertăţii, iar alianţele dintre naţiuni sunt, mai mult ca oricând, vitale, de vreme ce izolarea sau neutralitatea sunt doar opţiuni suicidare. Spre a evita un război general este nevoie de curajul colectiv al descurajării. Pacea se poate fonda doar pe realismul ce exclude naivitatea oarbă: vremea alegerilor a sosit pentru naţiunile noastre.
