În ultimele trei decenii, mantra strategică a României și numitorul comun al politicilor externe pe care diversele forțe politice sau societale le-au propus l-a constituit transatlantismul. Sentimentul filoamerican, sedimentat în decursul multor decenii în societatea noastră, a devenit un pilon al imaginarului democratic de la noi. Românii au îmbrățișat atât de mult puterea soft americană încât, pentru importante segmente din societate și, mai ales, pentru elitele politice, idealul de libertate a devenit sinonim, în mentalul colectiv, Statelor Unite ale Americii. Până la urmă, i-am așteptat timp de mai bine de patru decade pe americani, în întunericul ideatic al comunismului și i-am regăsit îndrumându-ne atunci când aveam atât de mare nevoie, într-un moment de cotitură în care pășeam stângaci pe cărările unei tranziții sălbatice.
I-au așteptat și venezuelenii, un sfert de secol, iar operațiunea recentă a SUA le-a revigorat, cu siguranța, speranța democratică. SUA pare să acționeze, totuși, pe coordonate total diferite, iar valorile democratice nu se numără nicidecum printre ele. Tranzacționalismul brut ca politică transatlantică, realismul epocal al unei lumi divizate în sfere de influență și unilateralismul acesta anti-normativ, opus actualei ordini internaționale, ne reamintesc însă mai degrabă de întunericul ideatic totalitar decât de idealul american care a inspirat generații întregi de români.
Întocmai pentru că SUA a dominat imaginarul democratic al societății noastre, vidul ideatic pe care îl resimțim este vizibil. Dezbaterea din societate este una plină de substanță, însă tonul ei afectiv este cu adevărat remarcabil. Intimitatea culturală, politică și valorică pe care am împărtășit-o cu Statele Unite pare să se prăbușească sub tutela noii administrații. Operațiunea de capturare a liderului ilegitim al Venezuelei, dictatorul Maduro, însoțită de discursul ultra-tranzacțional asupra Groenlandei, dar și de filo-putinismul din discursul președintelui Trump confirmă refuzul și inadecvarea SUA de a mai ocupa fotoliul dominant la masa Lumii Libere.
Pentru eurofili, printre care mă număr, traiectoria pare evidentă: Uniunea Europeană este nu numai îndreptățită, ci mandatată să își asume această postură de lider al Lumii Libere. Totuși, o chestiune nu poate fi ignorată: decenii de discurs dominant al elitelor politice în ultimele trei decenii, de la momentul consensului de la Snagov, despre Uniunea Europeană ca trezorerie a dezvoltării, ca proiect economic și furnizor de „fonduri” au diminuat substanța ideatică a proiectului european în mentalul colectiv. O mentalitate similară a fost materializată și de către generații de lideri europeni care, sub umbrela protecției americane, s-au scutit de orice mandat de reflecție strategică. De aici și proiecția adesea fragmentată a Europei globale, geopolitice, o Europă care de-abia acum își fructifică aceste resorturi. În aceste condiții, ce e de făcut?
Dedic acest articol unei proiecții ideatice, mai degrabă decât unei analize punctuale și academice de politică externă. Cred că întocmai aici ar trebui să ne concentrăm energiile: în a ne angaja într-un proces de reflecție care nu confirmă unele teze excluzându-le pe altele. Este evident că șocul „doctrinei Donroe” a tulburat profund conversația publică, atât la noi, cât și în Lumea Liberă în general. Este clar că Uniunea Europeană nu poate să suplinească decenii de dependență față de Washington, D.C. într-o manieră imediată, că letargia ei strategică încă se resimte. Sunt de înțeles îndoielile că România, un stat care nici nu și-a definit proiectul de țară de aproape două decenii și care nici nu și-a articulat propria putere soft, poate să furnizeze răspunsuri edificatoare în această dezbatere.
La fel de evidente sunt, pentru mine, câteva teze. În primul rând, așa cum a afirmat Antonia Pup într-o foarte bună analiză, trebuie să ne extindem înțelegerea asupra parteneriatului strategic cu SUA: de la un parteneriat cu Casa Albă la unul cu poporul american, popor care incontestabil ne împărtășește valorile fundamentale. În al doilea rând, Uniunea Europeană este inconștientă de propriul capital reputațional, de forța sa de atracție și de resorturile sale, iar un exercițiu de autocunoaștere i-ar prii incontestabil. Nu în ultimul rând, România are nevoie să depășească acest vid ideatic urgent. Modalitatea este pe cât de pe cât de simplu de articulat, pe atât de dificil/complex de implementat: lansându-și propria diplomație ideațională, propria platformă a ideilor în plan extern.
România a renunțat la „Epoca sa de Aur” pentru „Visul American”. SUA zilelor noastre pare să procedeze fix invers.
Asta mi-a venit în gând ascultându-l pe vicepreședintele JD Vance la Conferința de Securitate de la München în urmă cu un an. A spus-o și președintele Trump în discursul său inaugural, atunci când a declarat debutul Epocii de Aur pentru SUA. Ce este clar: cel puțin la nivel decizional, România și Statele Unite nu mai împărtășesc o comunitate de valori. Semnalele sunt categorice; până la urmă, actuala administrație americană s-a edificat din rândurile „Internaționalei Izolaționiste”, o mișcare globală a suveraniștilor pentru care discursul ezoteric asupra națiunii înlocuiește narațiunea valorilor, iar Uniunea Europeană este adversarul suprem.
Această Internațională își regăsește, printre avangardiști, numeroși și proeminenți lideri politici români ai extremei drepte; ei sunt, într-adevăr, corespondenți ideologici ai actualei administrații americane. La München, Statele Unite ne-au confirmat fără echivoc, prin vocea vicepreședintelui Vance: efortul României de a-și salva democrația, stângaci și problematic, dar onest, prin anularea unor alegeri marcate de interferență hibridă și prevenirea unei noi candidaturi a extremistului cu filiații rusești, în marja unor grupuri infracționale organizate, nu satisface deloc poziția Casei Albe. O teză similară, de sprijin pentru forțele suveraniste, așa-zis „patriotice” din întreaga Europă, reiese din Strategia de Securitate Națională a SUA. În termenii aceștia, clivajul ideologic dintre statele noastre și, chiar mai mult, dintre Washington și Bruxelles, nu mai poate fi ascuns în spatele formulelor diplomatice incrementale și limbajului echivoc, de lemn.
Mi-am imaginat atunci cum ar fi arătat un răspuns românesc diplomatic la anatema narativă a vicepreședintelui Vance. Mă gândeam că ar fi trebuit, poate, să-i explicăm domnului Vance că România a plătit cu viețile a 1166 de tineri, asumându-și semnificative traume transgeneraționale, în decembrie 1989, la Revoluție, efortul de a scăpa de Epoca sa de Aur și de a îmbrățișa „visul american”. Astăzi, administrația Trump tranzacționează acest brand de țară de renume, poate cel mai mobilizator din istoria globală, al idealului libertății, pe imaginea de putere brută și influența malignă pe care o „Epocă de Aur” pare să i-o confere.
Noi am anulat alegeri întocmai pentru a rămâne pe traiectoria acestui „vis american” al democrației, pentru că vremurile în care Radio Europa Liberă și Vocea Americii ne erau singurii anticorpi pentru liberalismul lăuntric ne-au traumatizat mult mai puternic. Azi, Casa Albă renunță la vocația sa liberală pentru a experimenta o societate autocrată, iliberală, așa cum România a cunoscut în multiple etape ale istoriei sale recente. De altfel, Europa Liberă și Vocea Americii, proiecte care au fidelizat generații întregi de români care își riscau libertatea accesând aceste frecvențe, și-au pierdut finanțarea și sprijinul american în decursul ultimului an. Încă nu știu dacă un astfel de discurs ar fi fost potrivit, însă cred că el merită cel puțin enunțat în spațiul nostru public.
Următorul semnal că apele relației bilaterale se tulbură a fost, poate, chiar mai dur: în negocieri bilaterale, lideri americani au solicitat României să permită fraților Tate, investigați pentru fapte de o gravitate majoră în România, să călătorească în Statele Unite. O astfel de intervenție în sistemul nostru juridic este un afront la matricea de valori a oricărei societăți sănătoase. În fine, refuzul de a ne admite în programul Visa Waiver, în ciuda îndeplinirii, de către România, a condiționalităților aferente, amplifică această sincopă în dosarul bilateral. Deși autoritățile au continuat să trateze dosarul cu moderație, experiența în societatea noastră a deciziei administrației americane este incontestabil una de dezamăgire, poate chiar resemnare.
Resemnare am resimțit, la unison cu europenii, atunci când negocierile asupra tarifelor ne-au regăsit într-o poziție vulnerabilă, de tributari ai hegemonului. Resemnare resimțim cu fiecare ocazie cu care leadershipul american denaturează proiectul european prin discursuri agresive, în timp ce aclamează izolaționiștii și autocrații pentru ultra-realismul (sau turbo-realismul, cum l-aș mai numi) acțiunilor lor. Resemnare experimentăm mai ales când urmărim o Casă Albă dispusă să încalce norme de drept intern și internațional pentru o operațiune de marcare a teritoriului și influenței, precum cea materializată în Venezuela, operațiune însoțită de amenințări vizibile la adresa integrității teritoriale a unui stat aliat. Ce rămâne de făcut, însă, cu această resemnare? Cert este un lucru: ea nu poate deveni politică de stat.
Despre parteneriatul strategic al României cu poporul american și memoria instituțională a proiectului transatlantic
M-am regăsit în această idee a parteneriatului strategic cu poporul american pe care Antonia Pup, în pledoaria sa pentru o nouă abordare a triadei București-Bruxelles-Washington, D.C., a invocat-o. Mă întrebam, în urmă cu mai mulți ani, de ce, dacă ne leagă un istoric al valorilor comune atât de profund pe ambele maluri ale Atlanticului, NATO este singurul cadru instituțional major care ne reunește. De ce nu împărtășim și un bloc comunitar politic? Este o întrebare la care am obținut răspunsuri studiind, însă care a rămas cu mine. Întotdeauna am crezut într-o integrare politică mai profundă între americani și europeni.
Acum, mai mult ca niciodată, cred că acesta devine un imperativ, o necesitate. Deși pare mai îndepărtat decât a fost vreodată, un proiect politic euro-atlantic în adevăratul sens al cuvântului este o temă obligatorie pentru europeni. Statele Unite au revigorat, până la urmă, o Europă disipată după cel de-Al Doilea Război Mondial. Tutela de securitate nord-atlantică a permis continentului să își revitalizeze economia și societatea însăși. Puterea soft americană, de la burse la muzică și produse intelectuale, a creat o gramatică a libertății pentru sute de milioane de cetățeni europeni. Mandatul istoric de a nu abandona idealul euro-atlantic, chiar și în astfel de momente de reconfigurare strategică masivă și brutală, rămâne cât se poate de prezent. Recesiunea geostrategică din relația transatlantică este și un bun prilej de reflecție.
Aici poate România juca un rol vital. Suntem, până la urmă, alături de polonezi și statele baltice, cei mai filoamericani dintre europeni. Știm, la fel ca est-europenii de pretutindeni, că anticorpii democrațiilor noastre provin și din visul american și din diplomația neconvențională pe care americanii, prin proiecte precum Radio Europa Liberă, o difuzau în statele noastre în era totalitară. Așa cum americanii și-au menținut, decenii întregi, speranța că democrația va (re)deveni o realitate în regiunea noastră, mandatul acesta ne revine nouă acum. Americanii sunt îndeajuns de rezilienți încât să nu acceseze pe deplin panta autocrată. Treptat, se creează un scut sanitar împotriva autocrației, iar cu autorii acestui scut ar trebui să comunicăm cu toții: ONG-uri, think tank-uri, trusturi media, universități și instituții românești. Să le împărtășim din experiența noastră și să învățăm reciproc.
Până ca democrația liberală să se rescrie în spațiul american, însă, ne revin două mari sarcini: sarcina memoriei instituționale și cea a învățării democratice. Voi începe cu memoria instituțională, subliniind un aspect: cineva trebuie să mențină tradiția transatlantică vie, chiar și atunci când Casa Albă o reneagă. De aceea, a continua să consolidăm NATO este o misiune importantă. Simultan, însă, trebuie să ocrotim spiritul NATO și să ducem mai departe vocația sa. La fel, prin toate structurile instituționale și non-instituționale de dialog strategic, avem nevoie să menținem și să „depozităm” înțelept toată cunoașterea, toate principiile și viziunile care ne leagă, pentru a fi pregătiți, la momentul potrivit, să reluăm să le clădim. Recenta decizie a administrației Trump de a părăsi alte câteva structuri internaționale demonstrează dezangajarea totală a SUA din ordinea internațională liberală, bazată pe reguli, pe care ea însăși a consemnat-o prin Pax Americana. Noi putem, însă, să continuăm să amintim SUA că întocmai acest angajament moral în lume este infrastructura de putere pe care Trump își permite să jongleze azi (nu la nesfârșit) și că o SUA angajată multilateral este, în cele din urmă, o putere globală sustenabilă, nu un bully episodic.
Am precizat, desigur, și învățarea democratică drept mandat al României (și nu numai) în climatul transatlantic actual. Prin aceasta înțeleg un proces de furnizare către americani a lecțiilor de reziliență democratică, de antreprenoriat democratic pe care regiunea noastră le-a învățat, atât în decursul istoriei sale contemporane, cât și în spectrul ultimilor ani de „policriză”. România trebuie să devină o voce în SUA nu numai prin import, ci și prin export de idei. Avem, alături de alte state din regiune, modele, exemple și viziuni de furnizat în întreaga lume. Îmi imaginez, spre exemplu, numai experiența războiului nostru hibrid: dacă mapăm experiența noastră și dezvoltăm un „scut digital al democrației” performant, putem antrena elite politice din întreaga lume în a dezvolta infrastructuri similare. Totodată, veșnica luptă anti-corupție, pentru independența justiției este o experiență pe care, deși o traversăm în continuare, o putem împărtăși cu partenerii americani ce se angrenează împotriva tăvălugului juridic pe care administrația Trump l-a generat.
Simultan, avem în regiune modele de reziliență impresionante: o Moldovă care întrupează cel mai fidel lupta pentru dez- oligarhizare, o țară mică ce rezistă lăudabil invaziei hibride rusești, o societate civilă în Serbia care, prin creativitate democratică, își recuperează țara și o Ungarie care învață să învingă izolaționismul printr-o mobilizare strategică notabilă. Numai experiența ultimelor alegeri, experiența unui candidat care, prin moderație și promisiunea maturității democratice, a reunit forțe de la firul ierbii și a obținut o victorie categorică într-un moment politic epocal, profund turbulent, poate inspira audiența americană să clădească platforme similare. Întocmai aceste lecții de democrație le putem furniza în SUA, prin proiecte media, parteneriate politice vaste, export academic și intelectual și alte inițiative de acest tip. România trebuie să devină, în sfârșit, o voce în spațiul public american, iar de data aceasta și premisele ne sunt favorabile. Invitația la acțiune este deschisă.
Numai ideile pot salva Europa – Despre „Deceniul strategic al UE” și rolul României în materializarea sa
Pentru a-i inspira pe alții, trebuie să ne administrăm și nouă o doză de putere ideatică, aici, acasă. Europa se află într-un moment critic, iar România îl experimentează la unison cu toate celelalte state. Politica noastră externă continuă să fie una dominată de un lexic de lemn, de latență. Chiar mai grav, încadrăm, atât instituțional, cât și discursiv, afacerile europene în spectrul de acțiune al politicii externe. Răzvan Petri și Vlad Adamescu discută pe larg aceste sincope într-o recentă analiză asupra europenismului ca politică de stat. Afacerile europene sunt, însă, cât se poate de domestice, iar asta lipsește în înțelegerea societală și, chiar mai mult, decizională. România a absentat mult prea mult din dezbaterea europeană, atât de mult încât lipsesc poziții clare ale statului nostru asupra unor teme esențiale, precum următoarele: vrem o Europă mai integrată politic și democratic, prin liste transnaționale la alegerile europarlamentare și un președinte ales de Comisie?
Nici România și nici UE, în întregime, nu sunt conștiente de influența enormă pe care o exercită în plan mondial. Europenii sunt, astăzi, singurul „muzeu viu” din lume, așa cum îl califică anumite voci, care mai exercită putere în plan global, la scară largă, prin propriul său model de democrație, de libertate. Viza „Schengen” a devansat de multă vreme țelul „Green Card”-ului. Produse culturale precum Eurovisionul, deși controversate, animă audiențe globale din ce în ce mai vaste. Examenul european de putere soft bate la ușă, iar faptul că evităm acest efort de reflecție strategică ne costă puncte importante. Busola de putere soft a proiectului european ar trebui să fie debutul oricărui efort de construcție a unei UE strategice, securitare. Până acum, România pare fie că nu percepe acest capital de putere european, fie că ultra-precauția continuă să fie religia politicii noastre externe. Așa se explică de ce România este subreprezentată în misiunile externe ale UE, de ce balticii propun mai multe inițiative europene dedicate Moldovei decât noi și de ce semnătura României nu se regăsește pe nicio scriosare deschisă a statelor care cer reforme profunde, dar necesare. Nu mai putem urmări traiectoria aceasta.
În al doilea rând, Europa normativă nu și-a atins nicidecum apusul și nici nu o va face. Normele europene continuă să domine întregi piețe globale, spre disperarea unor oligarhi tech și în ciuda feudalismului neoliberal pe care multe forțe globale aspiră să îl instaleze. Norme precum cele GDPR, la prima vedere profund tehnice și restrictive, sunt chintesența unei Europe care, în numele drepturilor omului, nu cedează nici măcar influenței noilor „imperii digitale”. Deși „efectul Bruxelles” despre care ne vorbea literatura academică, conform căruia Bruxelles a devenit principala putere normativă a lumii, a fost succedat de „defectul Bruxelles”, al incapacității de acțiune pertinentă în momente cheie, nu ne permitem să renunțăm la modelul de democrație socială pe care Europa l-a consacrat. El creditează leadershipul nostru asupra Lumii Libere, leadership pe care avem mandatul moral de a ni-l asuma, colectiv. Acest leadership are în epicentrul său o preocupare onestă pentru drepturile omului și un exercițiu de perfecționare a arhitecturii noastre sociale la care nu putem renunța în numele unei proiecții economice în esență nesustenabile. Presiunea pe care administrația Trump, ca avocat al oligarhilor tech, o exercită asupra UE pe această tematică, presiune însoțită de narațiunile multor apologeți ai Europei incapabile de inovare, a atins cote absurde, prin sancționarea fostului comisar Breton. Totuși, ele indică ceva: UE face corect ceea ce face și nu are voie să cedeze în modelul său normativ.
El reprezintă și premisa unei Europe care, eventual, și-ar putea însuși un leadership ideatic global. Pentru ca România să poată urmări toate aceste procese, însă, are nevoie să își articuleze propria maturitate europeană. Un prim pas ar fi crearea de noi structuri dedicate afacerilor europene, consolidarea celor existente și dezvoltarea unei diplomații europene suple. De la Secretariate ale Afacerilor Europene la Cotroceni și Palatul Victoria, la un proiect de „Institut European al Culturii Strategice” pe care l-am putea găzdui la București și agore de reflecție strategică pe care le-am putea iniția, ca țară, în plan european, pe modelul exercițiului consultativ al Conferinței pentru Viitorul Europei, oportunitățile sunt nenumărate. Este necesar, în fine, să modelăm un europenism strategic pentru România, așa cum argumentează și Marius Ghincea în analiza sa, iar o bună pregătire instituțională, o socializare europeană mai vastă a elitelor și curaj creativ în lansarea de inițiative de anvergură europeană sunt indispensabile.
În cele din urmă, am regăsit multe discursuri care invocau democrația drept pretext pentru intervenția SUA în Venezuela. Am auzit decidenți care aplaudau intervenția SUA, invocând experiența comunistă a României și episodul marcant al Revoluției. Nu pot să nu afirm că am citit printre rânduri o duplicitate involuntară în aceste discursuri. Dacă autoritățile noastre vor să vorbească, de pe poziții legitime, despre democratizare, ar trebui să ne uităm mai întâi în preajmă. Generații întregi de tineri din Balcanii de Vest și din Caucazul de Sud admiră România pentru traiectoria sa europeană, iar modelul românesc de democratizare și europenizare este invocat de către mișcările liberale din state precum Serbia, Georgia sau Albania sau chiar de către mișcări ale disidenților ruși. România trebuie să devină un pol pentru acestea, un antreprenor regional al democrației, să creeze mecanisme, programe de sprijin și inițiative pentru a amplifica și susține aceste mișcări de democratizare.
De asemenea, teza conform căreia România, datorită parcursului relativ democratic, a devansat Ungaria economic este o temă de campanie majoră la Budapesta. Nu în ultimul rând, regăsirea dintre România și Moldova în marea familie europeană este un mesaj mobilizator de impact decisiv la Chișinău. Chișinăul, de altfel, este cel mai bun prieten al Bucureștiului și într-un posibil efort de antreprenoriat democratic la scară largă, iar exercițiul Moldovei, prin leadershipul Maiei Sandu, de a fi devenit un actor de proporții globale, din poziția unui stat mic, vulnerabil securitar, ar trebui să inspire audiențele românești să își amplifice ambițiile externe. Noi, totuși, absentăm din ecuație: România nu are o politică de stat de sprijin pentru regimurile democratice. România, un stat cu valențe multiregionale, trebuie să devină și o „academie de reziliență democratică” la confluența dintre popoare care vor să se desprindă de imperialismul rusesc, de tranzacționalismul chinezesc și să urmeze o traiectorie democratică. De aceea, extinderea rămâne marele examen de maturitate strategică atât pentru România, cât și pentru Europa. Accelerarea acesteia devine un mandat moral, dar și o chestiune de capital strategic, de capital de putere pentru Europa în noul climat transatlantic.
Rămânem fideli parteneriatului transatlantic numai consolidând proiectul european
SUA s-a clădit pe premisele unui proiect democratic, al libertății. Excepționalismul american ne-ar spune că, din perspectiva aceasta, Statele Unite constituie o construcție unică, inegalabilă în plan global. Eu aș argumenta că reziliența, garanția destinului și continuității acestui proiect al democrației și libertății rezidă întocmai în faptul că nu este unic. Uniunea Europeană se înscrie pe deplin în acest registru, ba chiar devansează, prin busola sa morală, prin paradigma bunăstării, echității și justiției sociale, proiectul american. De aceea autocrații de pretutindeni, Internaționala Izolaționistă și avangardisții ei caută să o atace din toate direcțiile: pentru că forța sa inspirațională, idealul pe care îl întrupează reprezintă adevărate amenințări pentru regimuri și agende anti-democratice.
Federalismul european este, în acest sens, un concept pe cât de abstract pentru segmente importante ale elitei noastre politice, pe atât de indispensabil pentru existența noastră în sânul Lumii Libere. Tocmai pentru că teama Kremlinului nu este proximitatea NATO, cât „microbul democratic european” de la granițele sale, tocmai din cauză că preocuparea lui Trump este mai degrabă că o Europă unită îi poate contesta auto-proiecția imperială prin simpla sa existență ca model, ca sursă de inspirație, tocmai de aceea teza federalistă își reconfirmă valoarea. Casa Albă ne-a spus-o negru pe alb, în urma episodului Caracas, dar și în contextul isteriei asupra Groenlandei: Europa trebuie să își însușească propria traiectorie, să își asume propriul proiect de unitate și leadership global.
Paradigma de politică externă a președintelui Trump nu constituie nimic altceva decât un simptom și nu un caz deviant. Decenii de promovare, la cel mai înalt nivel, al unei teze excepționaliste asupra rolului SUA în lume, decenii însoțite de politici neoliberale, au amplificat frustrările și clivajele pe care angajamentul SUA în arena internațională le generează. Am văzut o SUA care a acționat după modelul consensului Washington, „one size fits all”, la fel cum și Europa a făcut-o; multe polițe se plătesc în acest deceniu al policrizei, cu precădere, din această pricină. Discursul adesea salvaționist la care elitele de „sistem” au apelat pentru a caracteriza rolul SUA în lume, în condițiile în care discrepanțele și inegalitățile socio-economice se adânceau prăpăstios în plan intern, a fertilizat terenul pentru mișcări politice de val nou. Acestea au prins diverse forme: mișcarea America First și, ulterior, Make America Great Again în Partidul Republican sau, în Partidul Democrat, curentul socialismului democratic.
Cei din urmă, deși aderenți la valorile democratice și echilibrați în abordările de politică externă, nu promit nici ei să se angajeze într-o relație transatlantică aprofundată. Pozițiile liderilor acestui segment al democraților, Bernie Sanders și Alexandria Ocasio-Cortez, asupra Ucrainei sunt blurate, nefavorabile unui sprijin real, în termeni militari pentru țară. Excepționalismul american cultivat timp de decenii este înlocuit, astfel, de două abordări adesea conflictuale, dar derivate din această realitate: fie oboseală strategică, tradusă prin indiferență pe scena internațională, fie hegemonie și universalism american, iar președintele Trump balansează între ele frecvent. Ce putem spune, însă, este că Europa are de învățat două lecții cheie de aici: în primul rând, nu mai putem miza că o schimbare la Casa Albă va revigora această fraternitate transatlantică; în al doilea rând, trebuie să depunem toate eforturile pentru a nu instituționaliza propriile noastre excepționalisme.
Acest articol, în definitiv, nu militează nicidecum pentru o Românie izolată de SUA sub tutela administrației Trump. Angajamentul strategic cu partenerii americani este indispensabil. România trebuie, și din perspectiva mea, să își dezvolte propria asertivitate strategică în gestiunea dosarului transatlantic, așa cum subliniază Antonia Pup, atunci când alinierea de interese este clară. Există, în continuare, tematici de interes pentru o Românie matură strategic asupra cărora planificarea în corelație cu Washingtonul rămâne indispensabilă. Spre exemplu, avem în continuare o misiune, dar și oportunitate de a dezvolta o diplomație economică solidă, de a merge la Washington cu o ofertă amplă și cu o busolă economică pentru reactualizarea Parteneriatului strategic. România de multă vreme trebuia să își instituționalizeze infrastructura de rețele, „prieteni ai țării”, dar și de capital reputațional în SUA: acum e momentul potrivit să ne creăm propria agendă de putere soft acolo.
Ținem cont, desigur, și că definirea unei autonomii strategice europene este un proces anevoios, treptat; este esențial ca proiecțiile noastre de politică externă să nu omită această realitate. Totuși, dacă Europa era atât de slabă economic și strategic, de ce SUA deplânge absența companiilor americane din programul de înarmare SAFE al Comisiei și de ce hărțuiește instituțiile UE pentru norme digitale de bun simț? Cert e că România nu mai poate mima convergența politică și ideologică cu SUA. Aprofundarea proiectului european și leadershipul UE asupra Lumii Libere sunt de interes existențial pentru noi. România are două opțiuni în această ecuație: fie asistă ca martor pasiv, fie devine furnizorul unei busole de idei complexe pentru ca acest proiect să prindă contur. Perspectiva mea este următoarea: fideli rămânem parteneriatului strategic cu poporul american și valorilor transatlantice numai accentuând proiectul Europei federale. Dacă transatlantismul rămâne numitorul comun în politica externă românească, ar fi înțelept ca acesta să fie însoțit de o ambiție explicită de aprofundare a integrării europene. De la „visul american” la „visul european” e un singur pas: acela de a ne încrede în forța propriilor idei.
Un punct de vedere prea optimist. Nu mai e timp pentru ce spune autorul fiindcă, vai, totul a devenit irațional și,mai ales, totul se discută de pe poziții de Forță/Putere. Rațiunea a devenit inutilă, este un fleac, cel mai tare este cel care are un buton nuclear mai mare!
Europa a dormit 80 de ani sub pulpana americană și acum s-a trezit că e cu goliciunea goală. Se agită ca musca fără cap, bâzâie dar nu poate face nimic.
Cu România e altceva, ea e mioritică, adică doarme de vreo 2000 de ani, este starea ei fundamentală. Ea nu se poate trezi „din somnul cel de moarte”, ar fi un non-sens existențial. România nu are nicio treabă, nici cu SUA, nici cu Europa, nici cu Rusia, nici cu nimeni. Doar puțin s-a trezit România din somn, între 1848 și 1948, vreo sută de ani, secolul de aur al României. Apoi a adormit din nou în cântecele de leagăn ale Comunismului și acum ale Ortodoxiei.
Sstt! Liniște, să nu treziți poporul român!…
PS. Oare ne vom trezi de data asta din somnul cel de moarte? Că dacă nu ne trezim, murim.
Drapelul american era altceva decât toate celelalte drapele. Priveam la acel drapel și știam că omenirea are un stindard, o speranță. Acolo, undeva, „over the rainbow”, exista o umanitate care avea și puterea, și dreptatea. O națiune care reușise nemaivăzuta, dar mereu visata supunere a forței în fața dreptății. Acest vis a fost terfelit și murdărit iremediabil de către deciziile grohăite ale unui porc vremelnic aflat pe această lume. „Nu aruncați mărgăritarele voastre în fața porcilor.” Murdăria pe care a reușit-o Trump este cea mai mare lovitură pe care a încasat-o SUA vreodată. Liderii care își trâmbițează patriotismul în gura mare vor sfârșii prin a-și distruge țara. Nici Trump nu va face excepție de la această regulă a istoriei. Iar noi vom rămâne cu un vis ucis.
Cam da…
„Speranța democratică” menționată în articol începe să sune, din ce în ce mai tare, a bidon gol. Pe zi ce trece, SUA (farul democrației mondiale până mai ieri), sub bagheta magică a lui Donald, se îndepărtează de tot ceea ce era și de tot ceea ce semnifica, odată.
Masca a căzut și SUA preia, de la rusia, modelul de politică internațională „pentru că pot și consider că am nevoie”. Adică, taxa de protecție a gorilelor de cartier, extinsă la nivel global.
China ar putea și ea prelua acest model, dar pare că încă se mai împiedică de „neamestecul în treburile interne ale altor state”. Dacă își menține poziția non-intervenționismului militar, iar SUA merge înainte pe drumul trasat de Donald, China cea comunistă are toate șansele să prea ștafeta de soft-power-leader global, de la SUA. 😊
Decembrie 1989, la români, a fost despre „Jos Ceaușescu”, nu despre visul american – dovada fiind că punctul 8 de la Timișoara n-a interesat pe nimeni, iar Ilici Iliescu și ai săi nomenclaturiști spoiți au preluat puterea și încă o păstrează, votați repetat de o majoritate pentru care „Visul American” înseamnă să plece în State, nu să-și facă ordine în ogradă, în țară.
Nu știu cât e de adevărat că suntem filo-americani și nici nu cred că contează „parteneriatul poporului român cu poporul american” – astăzi, nici să fi trumpist convins nu te pune, garantat, la adăpost.
Cât despre intervenția americană în Venezuela, dacă e să caut în ea, cu tot dinadinsul, ceva pozitiv, ar fi mesajul: „Eu, SUA, pot să fac, în Venezuela, ceea ce tu, rusia, faci în Ucraina. Cu mai mult succes.”….
Sentimentul filoamerican este și a fost minoritar in societatea noastră încă din anii 30 ai secolului trecut. Deci ura față de americani -care a condus la declararația ineptă de război din 1941- are deja un secol de sedimentare.
„Românii au îmbrățișat atât de mult puterea soft americană”
Nu au îmbrățișat nimic, din contră. Investitorii americani veniți după revoluție au fost goniți, ba chiar unii bătuți de sindicaliști. Narațiunea isterică și conspiraționistă la adresa capitalului american a dominat mentalul colectiv. Bechtel au fost înjurați colectiv deși culpa pentru neexecutarea contractului (secretizat) aparținea clar autorităților locale. Chevron au fost întâmpinați cu scuipați și manifestații antiamericane.
Antiamericanismul a fost și este activat de propagandă pe ambele ulițe politice: la noi și dreapta și stânga au perorat isteric impotriva americanilor, unii ambalați pe filiera legionar-patriotardă, ceilalți pe filiera Internaționalei Socialiste (singura Internațională reală, că cea pomenită in articol NU există). Singurii filoamericani reali au fost eliminați din Parlament de rumâni. Ceilalți politruci au învățat să mimeze filoamericanismul și democratismul ca să fie acceptați in structurile euroatlantice pe care acum, că scârțîie alianțele, nu se mai sfiesc să le bagatelizeze și să le profețească sfârșitul. Elitele intelectuale au criticat permanent ba conservatorismul primitiv, ba capitalismul sălbatic, ba corectitudinea politică emanate pasămite de americani. Generalizările peiorative la adresa americanilor sunt ceva uzual, la ordinea zilei in peisajul media de limbă română.
Un buboi hidos de frustrări, resentimente, complexe s-a spart acum pe platformele de social-media și scoate la iveală puroiul anti-american acumulat de 35 de ani. Inclusiv acest articol nu este altceva decât antiamericanism de sertar care profită de momentul Trump pentru a ieși la lumină. Lumea ‘bună’ pare că se bucură că poate să-și dea arama pe față.
Sub tichia de caporal suprem al armatei europene ce stă să se nască acești cuvântători trăiesc cu convingerea că se află in tabăra binelui și că e musai să o apere. Cumva. Cu cuvântul-baionetă.
Nu e așadar de mirare că nu o să aflăm nimic despre Europa și starea ei reală din asemenea surse. E totuși bine că ele își semnalizează antiamericanismul din start.
In fapt Europa trece printr-o gravă criză existențială. Care a început după WW2 -când a fost obligată să-și privească demonii, și care se apropie de paroxism in urma investirii Uniunii Europene cu misiunea și instrumentele autoflagelării civilizației noastre.
Nu era de ajuns că elitele continentale, in mare parte, și-au pierdut Voința de a dăinui ca neamuri, țări și civilizație, se pare că acești alienați (de propriile popoare) au simțit că vremea lor va trece fără ca Europa să fie pedepsită cum se cuvine. Se impunea un mecanism care să genereze Moștenirea istorică, care să lase in urmă o lume nouă și un om nou. Obsesiile purificaționiste au ieșit astfel la iveală. Biciul cu care suntem astăzi loviți poartă numele de Marele Pact Verde. Cu biciul ăsta eurocrația va izgoni toată manufactură murdară și păcătoasă din Europa. Și vedem cum sadismul gulerelor albe este aplaudat in masă, inclusiv in România.
Nu cred că un cetățean european poate să fie și să se creadă eurofil atâta timp cât nici măcar nu admite criza prin care trecem, precaritatea propriei existențe intr-o entitate pseudo-statală (care refuză cu obstinație să se transforme intr-o federație veritabilă) care e lipsită de granițe (căci au fost făcute ciur la presiunea alienaților), de armată, de un lider ales veritabil (căci nu au vrut să creeze această funcție, ca să nu piardă din puterile lor mărunte), de servicii de informații, de un Parchet federal și de o Curte Supremă care să poată investiga, judeca și condamna corupția la nivel înalt (dezvăluită totuși de presă, dar fără consecințe juridice decisive asupra traficanților de influență). Trăim intr-un sat fără câini, prin care se intră și se trece ca pe veresie, in care orice vagabond și orice vandal se pot desfășura nestânjeniți, in care mafii transfrontaliere pot mișca pe continent și intre continente cantități enorme de droguri, produse contrafăcute și sute de mii de oameni aduși chiar la instigarea unor politruci (care pretind că nu mai exisată forță de muncă și cineva trebuie să le plătească pensiile), in deplin dispreț față de solidaritatea etnică și civilizațională. Ba mai mult, cei care se opun verbal la această masivă cedare de Voință sunt catalogați astăzi drept extremiști și vânați pe internet (deocamdată).
Elitele alienate ale Europei -incapabile să proiecteze un viitor pentru europeni- nu numai că au impulsionat externalizarea industriei de pe continent, dar probabil visează la externalizarea tuturor activităților economice generatoare de emisii (in care un simplu gaz a fost transformat in armă de distrugere in masă), ba chiar și externalizarea „resursei umane”* și a reproducerii (că deh, europenii nu mai vor să se înmulțească), și chiar externalizarea inteligenței umane. De ce să mai gândim cu creierul nostru din moment ce avem IA la îndemână?
*”resursa umană”, sintagmă modernă intrată in uz tocmai in urma tranzacționalismului ce domină mentalul elitelor politice și universitare. Resursa nu are culoare, obârșie, cultură, identitate, e doar un produs care poate fi extras de oriunde in baza unei simple și discreționare decizii a unui birocrat.
Aprob pozitiv.
Pe scurt, agentii KGB/SVR au gonit firmele si agentii americani din Ro.
Nu pot sa va contrazic.
Acum, aceiasi agenti fac sluj administratiei Trump, nu SUA. Pentru ca se declara prieten al lui Putler. Care ne-a vindut NATO pentru mina libera in Cecenia…………..
Si sa nu uitam ca FSN…PSD era agentul lui Soros in Romania, alaturi de liberali. Acum au ramas doar liberalii.
„Viitor de aur tara noastra are…..”
Și comentariul ăsta supurează de anti-europenism. O fi antiamericanismul un puroi, dar de ce nu și antieuropenismul dumitale?
Eu pretind că emană eurofilie prin fiecare cuvânt. Eu nu am scris niciodată niciun cuvânt rău despre Europa și despre europeni, și am criticat exclusiv o anume parte a politicienilor europeni (printre care se numără și o grămadă de politruci băștinași).
In continuare cred și o s-o repet de câte ori va fi nevoie că un european atașat de civilizația sa nu poate ignora pe cei ce-i amenință chiar existența. Neamurile și statele europene sunt amenințate nu numai de putin, xi, trump, ci mai ales de propriile elite mai mult sau mai puțin alese care-i prescriu sfârșitul cu fiecare nouă reglementare ‘verde’.
Așadar, dp meu dv preocuparea numărul 1 a unui eurofil convins este cum să să scape de ecobolșevicii care conduc acum Uniunea (mai exact: Comisia) pentru a obține o revenire cât mai rapidă a economiei prin abolirea urgentă a greendeal (și nu numai).
Un articol gresit.
SUA traverseaza o perioada dificila, de regasire de sine.
Nu stim daca va ramine in sfera „Donroe” sau va reveni la ideile care au condus-o dupa ww2. Hilar este ca nici ei nu stiu. In tara au loc convulsii, care vor forja o noua filozofie natioanla si globala. Fie se va reveni la politica din anii ’50-’60, renunintinud-se la excentricitatile finalului de secol XX si inceput de sec.XXI, care l-au adus pe Trump la putere de 2 ori, fie se va merge inainte cu doctrina Trump. Nu stim ce va fi. A ne antepronunta este gafa. Nu suntem Mafalda.
Datoria Romaniei este sa taloneze SUA si sa ofere ajutor, in caz de nevoie. DA, suntem mici, dar in astfel de momente, este nevoie de deschidere si pritenie, pentru a-si gasi drumul corect. Si prin asta, a ne gasi si noi drumul in lume.
Oricum, e de mentionat ca retragerea SUA din Romania nu lasa un loc gol. Romanii au o societate mult mai solida decat acum 20-30 de ani. Si lupta pentru consolidarea statului de drept. Pe plan extern, retragerea SUA inseamna ascensiunea UE, nu a Rusiei. Iar economia noastra e mult mai consistenta. Daca am fi rezolvat si inechitatile cheltuielilor de la buget si am activa magistratura, sa-si faca datoria, am fi aproape de societatea ideala.
Nu trebuie sa ne lasam descurajati de evolutia lucrurilor si nu trebuie sa ne aruncam intr-o tabara sau alta, fara cap. Intr-un extremism sau altul. (Vad ca PSD -dupa 35 de ani de sorosism oficial clamat- deja e in drum spre AUR & comp. Treaba lor.)
In aceste momente, cred ca cel mai bine se aplica faimosul indemn al lui Montgomery:” Rugati-va lui Dumnezeu si pasati munitia!”
Vad diverse scrieri pe tema relatiilor USA -Europa,sau USA -Romania. Sport universal : diverse persoane mai calificate ,mai putin calficate, isi dau cu parerea pe pagini intregi.
Romania e obligata sa fie partener strategic al USA ,chiar daca se desfiinteaza NATO. Numai USA sa vrea. .Daca Donald Trump ne va cere 10 la suta din PIB pentru aparare, pentru USA,ii dam fara discutii.
Nu e nevoie sa explicam de ce, evident.
PS Daca Donald Trunp ocupa Groenlanda azi,nimeni nu va zice nimic,in afara de protestele specifice.
Daca cititi Vremea pradatorilor a lui Giuliano da Empoli, despre care s-a scris aici pe Contributors,veti intelege repede si nu veti mai dormi bine, ca ONU nu prea mai exista, nici Curtea Penala Internationala de la Haga, si alte organizatii asemenea.
Ne indreptam cu pasi repezi spre o lume in care conteaza doar forta, si banii, o lume cinica,urata. Cine mai citeste azi Heidegger care pe pagini intregi explica cum forta dublata de tehnologie va faceca lumea sa se intunece? S-a intunecat, gata!
USA, China si la coada Rusia, acesti sunt actorii cinici ai lumii de azi. Si acestia isi vor imparti sferele de influenta, si desigur teritorii.
Pe cale de consecinta,Ucraina nu va primi nimic inapoi ,poate mai da. Intalnirile Coalitei de Vointa sunt penibile, in contextul unei lumi cinice in care traim azi. UE ar fi trebuit sa inteleaga asta de cand s-a maturat pe jos cu Zelenski in biroul oval de la Casa Alba, dupa care repejor a semnat un contract urias cu metale rare cu usa. Dupa care US nu mai da bani la Ucraina, numai UE. Nici acum nu ati inteles?
Rusii , vor veni peste UE mai curand decat credeti. De ce? Europa e bogata,iar Rusia de cabd se stie e un pradator crud si sarac. Va amintiti cum soldatii rusi fura din Ucraina ocupata, masini de spalat,televizoare ,laptori? Asta vor si in UE ,sa ia tot ce sepoate lua, s-o jefuiasca.
Si multi americanii se vor bucura, vor rad,e dar curand bucuria lor se va tranforma in groaza. De ce? Americanii ii invidiaza pe europeni,pentru ce sunt,pentru cultura lor. Americanii, si o spune cineva care stie, sunt doar niste tarani ajunsi,si in marealor majoritate profund nefericiti.
democratia trebuie sa fie in interior, nu in exterior ! nu vad de ce US ar trebui sa respecte principii democratice in relatia cu Iran sau NKorea;
„Noi am anulat alegeri întocmai pentru a rămâne pe traiectoria acestui „vis american” al democrației” e o contradictie in termeni;
iar UE nu e nicidecum un ideal de democratie, e chiar un model mai tranzactional decat cel atribuit lui Trump;
dar macar modelul decomocratiei interne din US (curios, nimeni ajuns la putere nu vrea sa il copieze in propria tara) poate sa niveleze derapajele, chiar si in politica externa; de ce m-as baza mai mult pe o „legislatie internationala”, gen „democratia” de la ONU sau UE decat pe dreptul fortei US in raport cu derapajele „organizatiilor” si statelor cu „neamestec in treburile interne” ? cred ca prefer arbitrajul US, asa unilateral in subiectivitatea sa, cum i se reproseaza a fi
vise, vise… ce diferenta e intre vise si visuri?
”SUA pare să acționeze, totuși, pe coordonate total diferite, iar valorile democratice nu se numără nicidecum printre ele. ”
Așa e, hai să-i învățăm noi democrație pe americani! 😀
Aveți idee cine anume (persoana exactă, cu nume și prenume) vă reprezintă în Parlamentul de București? Nu știți și nici nu puteți să știți, fiindcă ați votat o listă de partid. O listă unde următorul clasat accede automat în Parlament, dacă se întâmplă ceva cu titularul, fără să se mai organizeze alegeri. În timpul ăsta, orice american știe clar, cu nume și prenume, care e congressman-ul lui și care e senatorul lui, egal dacă a votat pentru ei, împotriva lor sau deloc. Mai mult decât atât, se știe și peste 25 de ani cum a votat fiecare senator și fiecare congressman, în fiecare chestiune supusă votului. Așa o fi și la București?
Aveți idee cine anume (persoana exactă, cu nume și prenume) vă reprezintă în Parlamentul de Bruxelles? Nu știți și nici nu puteți să știți, fiindcă ați votat tot o listă de partid. V-ați ales vreodată judecătorul local, așa cum și-l aleg americanii? V-ați ales vreodată procurorul local, așa cum și-l aleg americanii? V-ați ales vreodată șeful poliției județene, așa cum își aleg americanii șeriful? Nu și nici n-o să se întâmple prea curând.
Toată Europa e o butaforie jalnică în materie de democrație, dar se simte îndreptățită să dea lecții de democrație Statelor Unite. Ceaușescu și Brejnev mai făceau chestii din astea.
Nu se votează liste în parlament, ci programe politice. Nu contează cine le promovează, ci care sunt majoritățile parlamentare.
Indiferent de numele parlamentarului, el votează cum îi cere partidul. Mai ales în SUA.
În circumscripțiile americane, datorită sistemului FPTP, rămân și 70% dintre alegători nereprezentați. Ce democrație este cea care reprezintă doar o minoritate norocoasă?
Oricum ai suci chestiunea, sistemele electorale europene sunt mai bune. Definitiv!
@Hantzy – „În circumscripțiile americane, datorită sistemului FPTP, rămân și 70% dintre alegători nereprezentați.”
Rezultatele alegerilor americane sunt publice pe internet, la toate nivelele. Dă un exemplu concret, că la mistificări nu te întrece nimeni.
„sistemele electorale europene sunt mai bune. Definitiv! ”
Când la Vaslui există deputata aceea aleasă cu 544 de voturi pe lista UDMR, câți locuitori din Vaslui au rămas nereprezentați? Habar n-ai despre sistemul românesc de vot care generează asemenea monstruozități, nu știi decât funcționarea sistemului german (care e mult mai cinstit, într-adevăr) dar faci reclamă mizeriei electorale din România, că intră și asta în fișa postului.
Cât despre ”Definitiv!”, prin liceu mergea cu manipulări din astea. Sistemul românesc e atât de ”definitiv”, încât sunt anulate alegerile, atunci când ambii candidați rămași în cursă nu sunt sub controlul serviciilor secrete.
Poate ca ar trebui vazut, desi e depasit. Sau tyocmai de aia. Un republican la Casa Alba:
President Ronald Reagan’s Farewell Address to the Nation, January 11, 1989
pe You Tube