Video. Theodor Paleologu despre patologiile puterii, demagogie și George Simion

Cornul care le răsare în frunte celor atinși de rinocerită, întărirea agresivă a minții, ca un semn că mintea nu mai gândește, ci atacă, este imaginea cea mai bună pentru ceea ce se întâmplă în ziua de azi. Populismul contemporan este o patologie ideologică epidemică, un fel de Covid ideologic. Simptomele acestei boli le-a descris bine Eugen Ionesco. Dar nu numai el. Simptomele patologiei puterii au fost descrise încă de la grecii antici, ele nu sunt o noutate. Ceea ce frapază este dimpotrivă universalitatea lor.

Discuția cu Theodor Paleologu a pornit de la cartea sa, intitulată chiar așa, „Patologiile puterii”, abia ieșită de la tipar. Apoi, discuția s-a concentrat pe alegerile de peste cateva zile.

Fragmente din discuție:

„Patologia puterii e lucrul cel mai bine distribuit din lume. Pentru că nu suferă de patologii ale puterii doar cei care au multă putere. Există patologii ale puterii mici, chiar meschine. Dă-i unuia o uniformă, o ștampilă sau un ecuson și de poate deveni un mic tiran. O patologie este și guturaiul, dar și cancerul. Unele patologii sunt relativ benigne, nu fac prea mult rău, altele fac rău doar celui afectat, altele fac rău și altora. Deci există multe tipuri de patologii ale puterii și oricum teza mea este că puterea acționează ca o lupă, ca o oglindă, din aceea care mărește trăsături de caracter preexistente. Puterea scoate la iveală și aspectele necunoscute, inconștiente, scoate la suprafață tot felul de lucruri. ”

Despre piesa Rinocerii de Eugen Ionesco. E o piesă absolut genială. După mine, e mai tare decât Camus. Vorbeam mai devreme despre Ciuma lui Camus, despre starea de sediu. Ideea rinoceritei, epidemia de rinocerită e formidabilă, pentru că acel corn simbolizează întărirea minții. Mintea nu mai e pentru a gândi, ci pentru a ataca. Și vedem asta în zilele noastre. Se vorbește foarte mult despre populism. Sigur că e un termen care poate avea mai multe sensuri. Orice cuvânt important are mai multe sensuri. Eu înțeleg însă populismul ca o patologie a puterii în democrație. Dacă democrația este puterea poporului, atunci și puterea poporului poate fi afectată de patologii ale puterii. Iar populismul este o patologie a puterii în democrație. Și vorbesc pe larg despre acest fenomen. Este extrem de actual ce spun aici despre fenomenul populist. Pentru că e vorba de afecte negative foarte puternice: ură, invidie, dorință de răzbunare, dezgust. Or liderul populist apare ca încarnarea acestor afecte. Dar și retorica populistă este o retorică a încarnării: eu sunt poporul, eu sunt vocea poporului împotriva elitelor. Prototipul demagogului este Cleon, despre care știm din Tucidide și din Aristofan. În cartea a 3-a din Războiul Peloponesiac a lui Tucidide putem vedea discursul lui Cleon, acest mare demagog care a avut ora lui de glorie după moartea lui Pericle. Citiți discursul lui Cleon pentru că aveți acolo prototipul discursului populist. Parcă l-ai auzi pe Trump, dar împotriva elitelor, împotriva intelectualilor, doar pe Trump. La noi avem și ceva mai dihai decât asta. Apoi e ideea că eu, demagogul,-sunt omul de pe stradă, eu sunt ca voi, eu vă reprezint eu încarnez bunul simț popular și trebuie să fim duri cu ceilalți, să fim adevărați tirani față de aliații noștri. E efectiv MAGA în varianta ateniană. În secolul cinci înainte de Hristos, adică Make Athens Great Again.

Unii l-au comparat pe Trump cu Alcibiade. E o greșeală. Nu, el seamănă cu Cleon. Discursul lui Cleon e efectiv un prototip al acestui tip de discurs. Dar îl avem pe Cleon și în comedia lui Aristofan, Cavalerii. Cavalerii lui Aristofan sunt mai actuali ca niciodată. Multă lume spune că politica noastră este ca în Caragiale. Bine ar fi să fie ca în Caragiale. Personajele din O scrisoare pierdută erau inofensivi. Pe de altă parte, ne spune Platon că demagogia este drumul de la democrație la tiranie. Așa se ajunge de la democrație la tiranie pe calea demagogiei. Diagnosticul lui Platon e foarte pesimist. Platon consideră că democrația duce inevitabil la tiranie pe calea demagogiei. Aristotel e ceva mai nuanțat și cred că are dreptate. El ne spune că totuși democrațiile pot supraviețui cu condiția să dezvolte o adevărată educație democratică. El spune că doar democrațiile moderate au șanse de a supraviețui în timp. E pledoaria lui pentru regimul mixt.”

„Georgescu, de fapt, e un mare luzer. Și probabil așa va fi în continuare. Pentru că Simion s-a servit de el. S-a folosit de numele lui ca să îi ia procentele. Problema este însă următoarea: atâta s-a folosit Simion de Georgescu, atâta a vorbit de Georgescu, încât Georgescu scrie pe fruntea lui de acum. Adică instrumentul a devenit o capcană. Practic, Simion nu mai are o autonomie față de Călin Georgescu. Probabil Simion e în mod fundamental un oportunist, un cameleon. Oricum, să ne înțelegem, rezultatele din acest an sunt infinit preferabile celor de anul trecut, pentru că avem, în fond, aceleași zone reprezentate și Lasconi, Nicușor Dan, Georgescu, Simion. Atâta. Numai că Nicușor Dan este infinit mai inteligent decât Elena Lasconi. Iar în cealaltă parte, Simion are o sumedenie de defecte. E golan, agresiv, e cinic, e un personaj groaznic, dar nu e nebun. Da, nu este un delirant cum este Călin Georgescu. Pe de altă parte, cred că Simion, ajuns la putere, ar fi ceva groaznic. El tratează AUR ca și cum ar fi proprietatea lui. Adică deputații și senatorii lui nu au proprii consilieri colaboratori. De asta a și plecat Claudiu Târziu, pentru că n-a mai suportat acest comportament atât de abuziv pe care îl are Simion față de oamenii lui. Deci Simion ar fi fost un candidat absolut sigur pentru patologii urâte ale puterii. ”

„E în carte o poveste adorabilă a tatălui meu. Avea cinci ani, cred. El avea o guvernantă, o bonă austriacă, așa a învățat germană de mic. Mergeau la biserica Sfântul Iosif și într-o bună zi s-au dus împreună la biserică și în fața bisericii au văzut un Fiat cu coroană în loc de număr. Au tras concluzia că Regele Ferdinand e în biserică. Era într-o capelă laterală îngenunchiat pe un prigiur, fiind în gen încheiat și văzându-l din spate, tata a fost frapat de urechile lui și a spus în germană  Was für Ohren der König hat! — Ce urechi are regele!“  Bona l-a strâns de mână, ș-a scuturat, și atunci și-a dat seama că a făcut ceva îngrozitor. S-a speriat foarte tare. Regele Ferdinand s-a întors însă și a zâmbit cu foarte multă cu cumsecădenie și bunătate. Tatei s-a părut asta ceva nemaipomenit așa că a fugit afară după liturghie și când a ieșit regele a strigat trăiască regele, trăiască regele. Iar regele l-a luat în brațe, l-a pupat și evident că pentru tată a fost o amintire extraordinară pentru tot restul vieții. După aceea, spun eu în carte, că despre urechile lui Ceaușescu nu puteam spune nimic. Țineți minte cum era cu tabloul lui Ceaușescu? Se vedea doar o ureche inițial și ca să nu spună lumea că e într-o ureche a apărut poza cu Ceaușescu cu ambele urechi.”